Subfinanțarea științei produce pierderi pe care execuția bugetară nu le înregistrează: echipe destrămate, laboratoare subutilizate și ani de observație imposibil de recuperat. Pentru o economie care își caută drumul spre o valoare adăugată mai mare, întreruperea cunoașterii devine o formă costisitoare de administrare a viitorului.
În 1939, medicul militar Ștefan Odobleja publica, în limba franceză, cele două volume ale lucrării „Psychologie consonantiste”, difuzate prin librăria pariziană Maloine. Așadar, cu un deceniu înainte de apariția „Cybernetics” a lui Norbert Wiener, românul formula idei despre reversibilitate și conexiune inversă care aveau să-i susțină recunoașterea drept precursor al ciberneticii. Din păcate, opera savantului originar din Mehedinți a rămas multă vreme cu o circulație restrânsă, iar traducerea în limba română a apărut abia în 1982, după moartea autorului.
Povestea lui Odobleja merită recitită pentru distanța dintre apariția unei idei și capacitatea unei țări de a-i înțelege valoarea. Între aceste două momente se află instituții, finanțare, comunități profesionale și mijloace de circulație a cunoașterii, adică întreaga infrastructură care îi permite unei contribuții individuale să producă efecte. Când această infrastructură lipsește sau funcționează intermitent, când și când, talentul poate rămâne o întâmplare biografică, recuperată ulterior prin aniversări și discursuri.
Expresia despre cei care „taie frunza la câini” circulă de multă vreme în legătură cu institutele de cercetare, purtând nemulțumirea contribuabilului care plătește și nu înțelege ce primește în schimb. Nemulțumirea este, oarecum, legitimă, iar comunitatea științifică are propria răspundere pentru felul în care își evaluează activitatea și își explică rezultatele. Totuși, finanțarea insuficientă nu scuză un eventual management slab, impostura academică sau conservarea unor structuri fără performanță.
Judecata asupra unui laborator sau al unui birou pentru știința cercetării fundamentale devine însă incompletă când ignoră condițiile în care acestea lucrează. Aparatura cumpărată fără resurse pentru reactivi și mentenanță, echipele formate pentru proiecte între care se deschid pauze lungi și competițiile fără un calendar credibil pot produce chiar inactivitatea invocată ulterior pentru reducerea finanțării. Statul ajunge astfel să sancționeze efectele propriilor decizii, într-un mecanism care își găsește justificarea la fiecare nouă execuție bugetară.
Bugetul, ca mărturisire involuntară
În 2024, cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare au reprezentat 0,46% din produsul intern brut al României, față de 2,24% la nivelul Uniunii Europene. România se afla la capătul inferior al clasamentului european, în timp ce Suedia, Austria și Germania depășeau lejer pragul de 3%. Distanța exprimă diferențe de capacitate economică, dar și rezultatul unor alegeri repetate privind destinația resurselor financiare dedicate acestui domeniu.
Un buget public funcționează ca o mărturisire involuntară a valorilor unei guvernări, fiindcă arată ceea ce protejează aceasta atunci când banii nu mai ajung pentru toate angajamentele și aranjamentele politice. Cercetarea științifică (fundamentală și aplicativă) are, în această competiție, un dezavantaj politic: costurile reducerii finanțării se distribuie în timp, iar o parte dintre ele devin vizibile după încheierea mandatului celor care au decis economia.
O echipă destrămată nu blochează circulația pe un bulevard, iar un experiment abandonat nu produce imediat o factură adresată Ministerului Finanțelor. Consecințele apar ulterior, în capacitatea redusă de a dezvolta o tehnologie, de a interpreta un risc sau de a participa la un proiect internațional. Până atunci, suma necheltuită poate figura drept dovadă de disciplină bugetară.
Aici începe eroarea economică: reducerea unei plăți este înregistrată imediat, în timp ce deprecierea capacității de cercetare rămâne în afara evaluării care a justificat-o. Decizia pare eficientă fiindcă o parte din costurile sale nu au fost măsurate.
Laboratorul nu se repornește prin ordin de ministru
Un laborator acumulează, în timp, deprinderi colective, proceduri verificate și relații de încredere între oameni cu specializări diferite. Capacitatea lui de lucru depinde de felul în care aceste componente se potrivesc, iar valoarea echipei depășește suma diplomelor celor care o alcătuiesc.
Când finanțarea se întrerupe, oamenii caută alte contracte, se mută în alte instituții sau părăsesc cercetarea. La reluarea programului, aparatura poate fi încă în aceeași încăpere, însă echipa care știa să o folosească s-a risipit. Reconstrucția presupune recrutare, formare și refacerea procedurilor, cu bani și timp suplimentar, înainte ca laboratorul să revină la capacitatea anterioară.
Prin urmare, o pauză bugetară poate majora costul rezultatului pe care statul pretinde că îl cumpără mai ieftin. Finanțarea intermitentă obligă instituțiile să plătească repetat pentru constituirea aceleiași capacități, în timp ce evaluarea administrativă urmărește adesea numai cheltuielile fiecărui proiect luat separat.
Pentru mine, aici se află întrebarea de eficiență a cheltuirii banului public: cât costă păstrarea unei echipe funcționale și cât ajunge să coste refacerea acesteia după ce economia bugetară a destrămat-o? Fără această comparație, austeritatea poate primi o reputație de rigoare pe care rezultatele sale economice nu o susțin.
Competiția care ajunge să consume cercetarea
Competiția pentru finanțare are sens atunci când selectează proiecte valoroase, distribuie resurse după criterii credibile și permite intrarea unor echipe noi. Aceasta își pierde însă o parte din utilitate când pregătirea cererilor devine o activitate permanentă, desfășurată pe fondul incertitudinii privind calendarul, bugetul și regulile evaluării.
Fiecare propunere presupune documentare, formularea ipotezelor, construirea parteneriatelor și proiectarea experimentelor. O parte din această muncă rămâne folositoare chiar dacă proiectul nu primește bani, dar rescrierea repetată pentru apeluri diferite consumă timp profesional care are, la rândul său, un cost. Acesta este suportat de instituții și de cercetători, deși rareori intră în bilanțul eficienței competiției.
Evaluarea influențează și întrebările pe care oamenii îndrăznesc să le formuleze. Când criteriile sunt neclare sau instabile, cercetătorul poate ajunge să privilegieze proiectul despre care presupune că va fi acceptat, evitând o direcție cu rezultat incert, dar cu potențial științific ridicat. Sistemul riscă astfel să recompenseze adaptarea la procedură și să reducă tocmai diversitatea ideilor pentru care a fost creat.
Finanțarea predictibilă are nevoie, în consecință, de o exigență pe măsură: evaluatori competenți, conflicte de interese gestionate transparent, justificări inteligibile ale punctajelor și contestații examinate independent. Instituțiile care cer continuitate au datoria să accepte evaluarea rezultatelor, inclusiv consecințele unei performanțe slabe persistente.
Capitalul care pleacă împreună cu întrebările sale
Plecarea unui cercetător înseamnă pierderea unei capacități formate prin ani de educație și practică, dar efectele se extind asupra colegilor, studenților și proiectelor pe care acesta le-ar fi putut conduce. O instituție pierde un specialist și, uneori, posibilitatea de a construi în jurul lui o direcție de cercetare.
Mobilitatea internațională poate aduce acces la metode, echipamente și colaborări valoroase. Costul pentru țara de origine crește atunci când instituțiile sale nu mai pot oferi condiții pentru întoarcere sau pentru o colaborare profesională consistentă. Legătura afectivă cu România nu poate înlocui un laborator funcțional, un contract credibil și timpul necesar pentru cercetare.
Patrimoniul cognitiv al unei economii se diminuează și prin proiectele care nu mai sunt propuse, prin doctoranzii care nu mai găsesc un îndrumător și prin întrebările rămase în afara agendei instituțiilor. Aceste pierderi sunt greu de cuantificat, însă dificultatea măsurării lor nu le anulează efectele economice.
De aceea, politica pentru tinerii cercetători are nevoie de un traseu profesional inteligibil, de la doctorat la etapa postdoctorală și apoi către posturi în universități, institute sau companii. Numărul diplomelor acordate spune prea puțin despre capacitatea unei țări de a folosi competențele pe care le-a format.
Europa și distanța dintre cunoaștere și valoare economică
Raportul Comisiei Europene privind performanța în știință, cercetare și inovare, publicat în 2024, plasează Uniunea Europeană pe locul al doilea la nivel mondial după volumul producției științifice și arată că 56% dintre publicațiile sale rezultă din colaborări internaționale. Această bază oferă resurse considerabile pentru dezvoltare, fără să garanteze că fiecare rezultat valoros își va găsi finanțarea, utilizatorii sau drumul către producție.
Pentru România, participarea la acest spațiu poate extinde capacitatea de cercetare, cu condiția ca instituțiile să poată pregăti proiecte, susține parteneriate și păstra echipele între două contracte. Finanțarea europeană competitivă cere o bază națională suficient de solidă pentru ca participarea să fie posibilă și repetabilă.
Relația cu economia presupune, la rândul ei, companii capabile să preia rezultate, investiții pentru testare și dezvoltare și administrații care folosesc expertiza disponibilă. Evaluarea cercetării fundamentale după venitul comercial imediat ar rata însă tocmai contribuțiile ale căror utilizări devin vizibile după ani. Politica publică are de susținut această diversitate a termenelor și a rezultatelor, asumând criterii potrivite fiecărui tip de activitate.
Anii lipsă din cunoașterea unei țări
În cercetarea pădurii, a solului arabil și a biodiversității, discontinuitatea produce o pierdere aparte, deoarece obiectul observației se schimbă în timp, indiferent de calendarul finanțării. O populație de insecte, regimul apei din sol sau regenerarea unui arboret își continuă evoluția în anii în care proiectul așteaptă următorul apel.
O serie de observații întreruptă păstrează un gol care poate limita înțelegerea fenomenului. Datele pot fi uneori completate din alte surse sau estimate prin modele, cu incertitudinile aferente, însă măsurătoarea care nu a fost făcută la timpul ei nu mai poate fi reconstituită în aceleași condiții. Finanțarea reluată cumpără observațiile viitoare, lăsând anii lipsă în urmă.
Această continuitate are valoare economică pentru agricultură, administrarea pădurilor, gospodărirea apei și investițiile în infrastructură. Deciziile asupra patrimoniului natural depind de capacitatea de a distinge variația obișnuită de o degradare persistentă și de a interveni înainte ca pierderea să devină greu de corectat.
Programele care întrețin asemenea serii de date au nevoie de finanțare de bază multianuală, supusă evaluării periodice a calității și utilității lor. Competițiile pot aduce întrebări și metode noi, în timp ce continuitatea observației păstrează materia primă din care acestea își construiesc răspunsurile.
O economie care își păstrează capacitatea de a înțelege
Așezarea cercetării între infrastructurile strategice presupune angajamente financiare credibile, costuri de funcționare incluse de la început și o evaluare care urmărește atât rezultatele, cât și capacitatea construită. Reducerea unui program ar avea astfel în față și factura întreruperii sale: oameni pierduți, echipamente subutilizate, contracte afectate și informație nerecuperabilă.
Responsabilitatea cercetătorilor rămâne întreagă în această arhitectură. Ea include calitatea muncii, folosirea corectă a resurselor și explicarea rezultatelor, iar responsabilitatea statului include stabilitatea condițiilor în care performanța este cerută și judecată.
Odobleja ne readuce la intervalul dintre apariția unei idei și înțelegerea valorii sale, interval în care o țară poate construi în jurul unui om sau îl poate lăsa singur. România își va administra mai bine cercetarea atunci când, alături de suma economisită prin întreruperea unui program, va evalua și costul deciziilor pe care le va lua fără cunoașterea pe care acel program ar fi produs-o.
Ce poate schimba mecanismul
- Finanțare de bază multianuală – asociată evaluării periodice a instituțiilor și protejării continuității echipelor performante.
- Calendare credibile ale competițiilor – bugete anunțate și reguli de evaluare stabile, cu transparență asupra selecției evaluatorilor și gestionării conflictelor de interese.
- Evaluarea costului întreruperii – înaintea reducerii programelor aflate în desfășurare.
- Bugete complete pentru laboratoare și birouri – care includ personalul, consumabilele, mentenanța și actualizarea echipamentelor.
- Trasee profesionale pentru tinerii cercetători – cu etape postdoctorale finanțate adecvat și acces competitiv la posturi ulterioare.
- Continuitatea seriilor lungi de date – însoțită de standarde de calitate, arhivare și acces pentru cercetare și decizie publică.
- Proceduri administrative proporționale cu riscul și valoarea cheltuielii – susținute de personal specializat, astfel încât cercetătorii să își poată concentra timpul asupra activității științifice.
