de Luciana Miu, Head of Clean Economy
Energy Policy Group
Pe 16 martie, Comisia Europeană a propus „Regulamentul privind industria net-zero” (Net-Zero Industry Act), menit să reducă dependența Uniunii de importurile de tehnologii necesare pentru a atinge țintele de net-zero până în 2050. Concret, propunerea are în vizor consolidarea industriei prelucrătoare europene pentru a crește producția domestică de tehnologii necesare decarbonizării, prezentând ambiția de a produce în Uniunea Europeană 40% din necesarul tehnologic al tranziției până în 2030. Formulat parțial ca un răspuns la Regulamentul privind reducerea inflației (Inflation Reduction Act), promulgat în Statele Unite, și pentru a reduce dependența de țări terțe precum China, Regulamentul privind industria net-zero vine alături de alte propuneri menite să crească autonomia UE într-un viitor cu emisii reduse de carbon, precum Regulamentul privind materiile prime critice.
Acest regulament și negocierile care vor urma merită urmărite din perspectiva României, deoarece prezintă oportunități semnificative pentru dezvoltarea industriei autohtone. Regulamentul consolidează o serie de oportunități pentru industria prelucrătoare europeană, numind opt tehnologii cheie principale a căror producție domestică va crește, inclusiv pentru producția de energie regenerabilă și hidrogen verde, stocarea energiei, și captarea și stocarea carbonului. Capacitatea industriei prelucrătoare din România, precum și condițiile geografice și geologice, poate fi un atu considerabil pentru competitivitatea economică națională în acest context. Pentru a da doar câteva exemple, industria producătoare de petrol și gaze naturale (care este în vizorul Regulamentului pentru dezvoltarea de capacități de stocare de CO2) are o prezență semnificativă în România; capacitatea de producție de chimicale poate deveni un motor pentru producția de hidrogen verde, susținută de potențialul de energie regenerabilă considerabilă al României, și poate fundamenta dezvoltarea industriei domestice de producere a electrolizoarelor; iar regiunile de Tranziție Justă, cu o istorie îndelungată a industriei prelucrătoare, își pot reinvigora economiile locale prin conversia profesională și deschiderea de afaceri în producția de tehnologii net-zero.
Pentru a profita de aceste oportunități, România trebuie să implementeze un cadru politic și de reglementare pe măsura provocării de a reduce drastic emisiile de carbon. Lipsa unui cadru coerent de reglementare pentru o industrie cu emisii reduse de carbon riscă nu numai pierderea acestor oportunități de dezvoltare economică, dar și îngreunarea procesului de decarbonizare a industriei existente, care este un contribuitor-cheie la economia națională. Precum am arătat într-un raport recent EPG, industria României are nevoie de măsuri concrete de sprijin legislativ și financiar pentru a-și implementa planurile de decarbonizare, care pentru industria grea implică de multe ori înlocuirea proceselor tehnologice și investiții semnificative cu puține ferestre de oportunitate. Dacă finanțarea producției domestice de tehnologii de decarbonizare și a aplicației acestora în industria României se va face prin instrumentalizarea măsurilor de ajutor de stat, acest lucru ar putea fi mai puțin favorabil țărilor cu spațiu fiscal mai redus, precum România. În acest scop, România ar trebui să lucreze intens să atragă investiții pentru noi lanțuri valorice și să distribuie în mod eficient veniturile din fonduri europene spre decarbonizarea industriei grele, inclusiv prin veniturile rezultate din vinderea certificatelor de emisii (venit pe care statele membre vor fi obligate să le cheltuiască în întregime în scopul mitigării și adaptării climatice). România ar trebui de asemenea să susțină înființarea Fondului Suveran al UE și reorganizarea cadrului financiar multianual al UE pentru a oferi o opțiune de susținere a noilor lanțuri valorice industriale care poate adresa în același timp eforturile de convergență economică între statele membre.
Accelerarea decarbonizării industriei europene generează o necesitate urgentă pentru transformarea industriei României, transformare care poate deveni o oportunitate importantă în contextul Regulamentului privind industria net-zero. Cu siguranță, acest regulament este doar începutul traiectorii către emisii net-zero în UE până în 2050, o traiectorie în care România ar putea ocupa o poziție de lider. Pentru ca acest lucru să fie posibil, măsurile de sprijin la nivel național trebuie să fie pe măsura provocării, luând în considerare importanța economică a industriei românești, cât și nevoia de investiții în noi tehnologii și procese pentru un viitor cu emisii reduse de carbon.
