Europa vorbește despre electrificare ca despre un destin inevitabil. Pe hârtie, viitorul este deja scris: vehicule electrice, pompe de căldură, centre de date, hidrogen verde. Multe voci ne anunță că am intrat în era electricității, vorbind cu patimă despre tranziția energetică care ne va face lumea mai bună. Dar este greu de ignorat tăcerea privind nesiguranța aprovizionării cu energie și fragilitatea propriilor rețele, un risc tot mai concret care amenință continentul. Nu din lipsă de tehnologie, ci mai ales din lipsă de decizie, coerență și viteză de acțiune, într-o perioadă de turbulență geopolitică.
Securitatea energetică este o problemă de securitate națională și geopolitică, cu efecte directe asupra inflației, competitivității industriale și stabilității sociale. Războiul din Ucraina a spulberat definitiv iluzia că energia poate fi separată de politică. Gazul rusesc, ani la rând tratat ca o marfă neutră, s-a dovedit a fi o armă strategică. Europa a reacționat rapid pentru a evita colapsul imediat, dar nu a rezolvat problema structurală: vulnerabilitatea sistemului energetic european, amplificată odată cu creșterea consumului de energie și a capacităților de producție.
Războiul de la granița UE este o amenințare pentru tot ceea ce se petrece în interiorul Uniunii. Sabotajele infrastructurii critice sau atacurile cibernetice se suprapun peste o competiție globală pentru resurse. Europenii au nevoie să accelereze masiv investițiile în rețele, interconectări și capacități de stocare. Dar tocmai în astfel de momente-cheie se vede labirintul de proceduri, fragmentarea națională și compromisurile politice care, luate împreună, devin o povară pe umerii europenilor.
Agenția Internațională a Energiei arată că cererea de electricitate crește de două ori mai rapid decât cererea totală de energie, impulsionată de transportul electric, digitalizare și electrificarea industrială. Electricitatea devine infrastructura de bază a economiei moderne. Însă rețelele europene sunt îmbătrânite, subdimensionate și slab interconectate. Autorizațiile se obțin greu, investițiile întârzie, iar capacitățile de stocare sunt insuficiente. Rezultatul este un paradox periculos: cu cât electrificăm mai mult, cu atât expunem mai clar slăbiciunile sistemului.
De la penele de curent din Peninsula Iberică la vulnerabilitățile din Europa de Est, „întunericul energetic” nu mai este o metaforă. Este o posibilitate reală, cu costuri economice și politice majore. Blocajele administrative, opoziția locală, congestia rețelelor și lipsa coordonării între statele membre încetinesc exact acele investiții care ar trebui tratate drept infrastructură critică, comparabilă cu apărarea sau transportul.
În acest context tensionat, Europa este prea timidă în a spune clar un lucru esențial: gazul natural rămâne o resursă-cheie pentru securitatea energetică. Nu doar ca element al tranziției energetice, ci și ca factor de echilibru într-o piață supusă unor convulsii tot mai frecvente. Gazul oferă flexibilitate, stabilitate și capacitatea de a compensa variabilitatea surselor regenerabile atunci când vântul nu bate și soarele nu strălucește. Pentru Europa, exploatarea responsabilă a gazelor naturale, inclusiv a resurselor interne și regionale, reprezintă o șansă suplimentară și sigură de reducere a vulnerabilităților geopolitice. Lecția războiului din Ucraina nu este că gazul trebuie abandonat peste noapte, ci că dependențele greșite trebuie înlocuite cu diversificare, producție proprie și infrastructură robustă. Terminalele LNG, interconectările de gaz și capacitățile de stocare nu sunt relicve ale Erei Hidrocarburilor, pe care, de altfel, încă o trăim, în melanj cu începutul Erei Electricității, ci elemente de securitate strategică. Ignorarea rolului gazului natural în numele unei tranziții idealizate riscă să submineze chiar obiectivele climatice și economice ale Europei. Fără o sursă de echilibru, sistemele electrice devin instabile, prețurile volatile, iar industria, necompetitivă. Gazul este plasa de siguranță fără de care tranziția riscă să se transforme într-o criză permanentă.
Energia este o chestiune de securitate economică. Lipsa unei infrastructuri energetice robuste și interconectate nu este doar o problemă de eficiență, ci un risc strategic. Tranziția energetică devine mai dură, mai geopolitică și mai puțin îngăduitoare față de întârzierile investițiilor strategice. Iar prețul acestor întârzieri poate fi incomensurabil mai mare decât costul tranziției în sine.
