de Laurențiu Ciornei,
director editorial al revistei Economistul
În economia clasică, „mâna invizibilă” a lui Adam Smith reprezenta expresia unui echilibru aproape organic dintre libertatea economică, concurență și interesul individual. Era mecanismul prin care piața își regla singură excesele, redistribuia eficient resursele și tempera intervenția arbitrară a puterii politice. Smith nu imagina un stat care manipulează prețuri, distorsionează piețe și transformă fiscalitatea într-un instrument permanent de extracție. Dimpotrivă. Întregul concept presupunea existența unor limite clare ale puterii administrative și o economie în care regulile jocului nu sunt schimbate în funcție de nevoile bugetare ale guvernului.
România ultimilor ani pare să fi răsturnat complet această logică. „Mâna invizibilă” invocată astăzi în discursul public nu mai aparține pieței, ci statului însuși. Nu mai este expresia libertății economice, ci a unei intervenții fiscale sofisticate, difuze și permanent disimulate. Sub pretextul ajustărilor inevitabile, al deficitului, al constrângerilor europene sau al „contextului internațional”, statul a devenit principalul generator al unei economii a scumpirilor continue, în care aproape fiecare dezechilibru este transferat către populație și mediul privat.
Statul care câștigă din scumpiri
Cazul carburanților rămâne poate cea mai limpede demonstrație a acestui mecanism. De fiecare dată când prețurile cresc, discursul oficial se umple de formule prudente și aparent tehnocrate: „monitorizăm piața”, „evaluăm evoluțiile”, „analizăm măsuri”. În realitate, statul nu este un simplu spectator al acestor scumpiri, ci unul dintre principalii beneficiari ai lor. Accizele, TVA-ul și taxarea indirectă transformă fiecare majorare de preț într-o sursă suplimentară de venit bugetar. Cu cât costul final urcă mai sus, cu atât extracția fiscală devine mai consistentă.
Iar aici apare una dintre cele mai mari mistificări economice ale ultimilor ani: falsa idee a „reducerii”. Statul ridică artificial nivelul taxării, împinge brutal prețurile în sus, destabilizează echilibre economice și sociale, după care revine parțial asupra propriilor excese, prezentând această retragere limitată drept o mare victorie politică sau socială.
Falsa generozitate fiscală
Exemplul TVA-ului pentru locuințe ce pot fi achiziționate de tineri români este aproape didactic. După ce fiscalitatea a fost împinsă de la 5% la 21%, apar astăzi voci politice care clamează „reducerea” la 11%, ca și cum societatea ar trebui să salute generozitatea unei puteri care nu face altceva decât să cedeze o mică parte din ceea ce a confiscat anterior. În realitate, prețurile nu mai revin niciodată la punctul de plecare. Economia rămâne așezată pe noul nivel de costuri, iar populația este împinsă să considere normal ceea ce, cu puțin timp înainte, ar fi fost perceput drept excesiv.
Aceasta este adevărata deformare a ideii de „mână invizibilă”. Piața nu mai reglează nimic. Statul creează șocul, tot statul administrează pseudo-corecția, iar între cele două momente se produce transferul masiv de resurse din economie către aparatului bugetar. Totul este prezentat ca inevitabil, tehnic și impersonal, deși în spatele fiecărei „ajustări” există decizii politice foarte concrete.
Economia opacității
Problema de fond nu este doar nivelul taxării, deși acesta devine tot mai greu de suportat într-o economie fragilă și dependentă structural de consum. Problema reală este pierderea aproape totală a transparenței dintre decizia politică și costul economic suportat de societate. Într-un stat sănătos, cetățeanul înțelege cine decide, cine răspunde și cine plătește.
În România, costurile sunt dispersate prin inflație, prin prețuri administrate indirect, prin accize, prin taxe ascunse în lanțurile de consum și printr-o permanentă degradare a puterii de cumpărare.
Deficitul bugetar accelerat și explozia datoriei publice nu reprezintă simple accidente economice. Ele descriu o structură de stat care consumă mai mult decât poate produce economia reală și care încearcă să acopere această diferență printr-o presiune fiscală din ce în ce mai sofisticată. În locul reformelor structurale, al eficientizării administrative sau al investițiilor productive, soluția dominantă rămâne extracția. Statul nu își reduce dependențele și nici nu își mărește capacitatea de colectare.
Teatrul politic al pseudo-conflictului
În acest climat, spectacolul politic capătă și el o funcție utilitară. Conflictele televizate, simulările de opoziție din interiorul coalițiilor, scandalurile tactice și retorica agresivă dintre partide creează impresia unei lupte autentice pentru soluții. În realitate, consensul profund există aproape întotdeauna în jurul aceleiași idei: menținerea mecanismului fiscal care alimentează supraviețuirea aparatului de stat.
De aceea, România trăiește astăzi într-o economie a oboselii sociale. Populația simte permanent că plătește mai mult, fără să primească proporțional mai mult. Mediul privat funcționează într-un climat de impredictibilitate fiscală aproape cronică. Investițiile sunt amânate, consumul devine anxios, iar capitalul caută spații mai stabile și mai previzibile.
Erodarea încrederii și pierderea normalității
Cea mai gravă consecință nu este însă scăderea nivelului de trai, deși aceasta devine tot mai vizibilă. Mult mai periculoasă este eroziunea lentă a încrederii. O societate poate suporta perioade dificile atunci când există sentimentul unui efort comun și al unei direcții coerente. Nu poate însă suporta la nesfârșit impresia că regulile sunt manipulate permanent, că sacrificiile sunt distribuite inegal și că fiecare „reducere” este, în realitate, doar o cosmetizare temporară a unei poveri deja instalate.
În fond, ceea ce vedem și simțim astăzi nu mai seamănă deloc cu economia de piață descrisă de Adam Smith. Seamănă mai degrabă cu un sistem în care statul a învățat să utilizeze mecanismele pieței pentru propria sa finanțare continuă, transferând costurile către societate într-o manieră suficient de fragmentată încât responsabilitatea să devină greu de identificat.
Statul care nu mai poate reforma
Iar atunci când un stat ajunge dependent de această formă de extracție permanentă, reforma devine aproape imposibilă. Pentru că orice corecție reală ar însemna diminuarea propriilor surse de alimentare. Din acel moment, sistemul începe să funcționeze nu pentru dezvoltarea economiei, ci pentru conservarea propriei sale structuri.
Aceasta este poate cea mai mare iluzie a prezentului: ideea că trăim într-o economie liberă, autoreglată și concurențială, când, în realitate, asistăm la extinderea unei fiscalități mascate, administrate prin prețuri, inflație și pseudo-corecții prezentate drept acte de generozitate publică.
Iar o societate care ajunge să considere „reducere” coborârea unei taxe de la 21% la 11%, după ce aceeași taxă fusese ani la rând 5%, începe deja să își piardă nu doar reperele economice, ci și memoria normalității.
