Puține transformări politice au fost mai spectaculoase în ultimii ani decât metamorfoza discursivă a lui Nicușor Dan, politician care și-a construit o mare parte din legitimitatea publică pe critica profundă a instituțiilor românești, pe observația, corectă, de altfel, că statul român funcționează adesea opac, incoerent, clientelar și defensiv, pentru ca astăzi să ajungă în situația aproape paradoxală de a cere populației să redescopere încrederea exact în mecanismele pe care, până mai ieri, le privea el însuși cu suspiciune și neîncredere structurală. Numai că această schimbare de ton nu este în sine problema principală, fiindcă orice om politic ajuns în proximitatea puterii descoperă inevitabil că statul real nu seamănă niciodată cu statul imaginat din opoziție, ci faptul că, în încercarea de a administra această contradicție, actualul discurs prezidențial pare incapabil să se desprindă complet de reflexul aproape antropologic al oengismului românesc, acel mod de a privi societatea în care instituțiile oficiale sunt considerate inevitabil suspecte, greoaie și compromise moral, în timp ce societatea civilă capătă automat aura unei superiorități etice și intelectuale aproape naturale.
Recent, Nicușor Dan a vrut să facă bine, dar a sfârșit prin a sabota chiar inițiativa „România Imună”, pentru că dincolo de temele generoase despre dezinformare, propagandă digitală și reziliență democratică, toate reale și imposibil de ignorat într-o epocă dominată de isterii algoritmice și manipulare emoțională, rămâne întrebarea simplă pe care aproape nimeni nu mai are curajul să o formuleze direct: dacă România are deja servicii, agenții, structuri de securitate, CNA, legislație și bugete uriașe pentru protejarea și impunerea ordinii democratice, atunci de ce apare permanent nevoia unei formule paralele, a unei noi platforme civice, a unui nou mecanism menit să explice societății ceea ce instituțiile statului ar trebui deja să facă prin propria lor funcționare?
În fond, aici se observă adevărata dramă a statului român: incapacitatea aproape organică de a avea încredere în propriile sale instituții chiar în clipa în care vorbește obsesiv despre consolidarea acestora.
Și iată cum, România ajunge să fie condamnată să funcționeze prin suplimente morale și improvizații civice, ca și cum administrația oficială ar fi permanent insuficientă, iar salvarea ar trebui să vină mereu din exteriorul mecanismului instituțional. Numai că un stat nu poate fi condus la infinit prin workshopuri despre bune practici democratice, apeluri emoționale la societatea civilă și conferințe despre combaterea manipulării online, după cum nici încrederea publică nu poate fi reconstruită prin pedagogie civică în timp ce instituțiile evită sistematic clarificarea propriilor eșecuri, propriilor complicități și propriilor zone netransparente, întunecate.
Românii nu și-au pierdut încrederea în instituții fiindcă au stat prea mult pe TikTok, după cum nici sarcasmul social care începe să traverseze inclusiv mediile educate și odinioară entuziast reformiste nu s-a născut dintr-o epidemie subită de obscurantism colectiv. Nu, dimpotrivă!
Neîncrederea a apărut atunci când statul a vorbit solemn despre transparență, dar a evitat explicațiile decisive, dar și atunci când a solicitat atașament față de instituții pe care însă a refuzat să le reformeze până la capăt. Sau atunci când diferiți decidenți organizează conferințe despre reziliență democratică într-o țară care încă funcționează, în multe privințe, prin improvizație, protecție reciprocă, parandărăt și reflexe administrative de secol trecut. Iar în clipa aceea apare sentimentul că între limbajul oficial și realitate s-a creat o distanță mult prea mare pentru a mai putea fi acoperită prin retorică, indiferent cât de elegantă, occidentală și intelectualizată devine aceasta.
Poate tocmai de aceea întreaga scenografie a „imunizării democratice” produce uneori impresia unui optimism aproape metafizic, ca și cum ni s-ar sugera calm că mecanismul funcționează, că ordinea există și trebuie doar explicată mai bine populației, în timp ce societatea reală continuă să transmită exact semnalul invers: oboseală, neîncredere și senzația tot mai apăsătoare că România vorbește infinit mai bine despre reformă decât este capabilă să o producă efectiv. „Trăim într-una dintre cele mai bune lumi posibile”. (Lumea lui Leibniz).
Așadar, avem un nou prilej de a recunoaște, de fapt, adevărata limită a lui Nicușor Dan: deși a ajuns la vârful statului, continuă să gândească prin reflexele lumii din care provine, aceea a activismului. Numai că între timp rolurile s-au schimbat. Președintele nu mai este individul care presează statul, ci omul care ar trebui să-i dea autoritate și direcție. Iar impresia tot mai clară este că nici măcar ajuns acolo nu reușește să se desprindă complet de această cultură oengistă a reformismului românesc, care a învățat excelent să critice puterea, dar mult mai greu să o exercite instituțional, imparțial și concret.
De aceea România lui Nicușor Dan e Imună la realitate.
