_________________

Material de opinie de Florentina Munteanu,
Partener Reff & Asociații | Deloitte Legal

Relațiile comerciale dintre furnizorii și cumpărătorii de produse alimentare și agricole, care întrunesc anumite condiții, se vor derula, începând din aprilie 2022, în baza Legii nr. 81/ 2022 privind practicile comerciale neloiale dintre întreprinderi în cadrul lanțului de aprovizionare agricol și alimentar, care a fost adoptată pentru transpunerea la nivel național a Directivei 633/2019 cu același obiectiv („Directiva UTP”). În principal, noul act normativ are drept scop implementarea unui mecanism de protecție a furnizorilor vulnerabili în raport cu întreprinderile cumpărătoare din cadrul lanțului de aprovizionare agricol și alimentar, care au o putere de negociere mare. Legea conține 25 de practici comerciale neloiale, șase practici condiționate de convenția anterioară prin clauze clare și lipsite de ambiguitate și sancțiuni semnificative pentru nerespectarea regulilor stabilite. 

Directiva UTP ar fi trebuit transpusă de România până la data de 1 mai 2021, însă, deși proiectul se află pe masa autorităților încă din 2020, procesul  a fost urgentat doar ca urmare a intervenției Comisiei Europene (CE), care a stabilit, la începutul acestui an, un termen de cel mult două luni pentru a remedia situația. 

Cui se aplică?

CE a constatat, pe baza unor studii și rapoarte efectuate din 2009 până în 2019, că există în cadrul Uniunii Europene (UE) inegalități semnificative în ceea ce privește puterea de negociere a furnizorilor și cea a cumpărătorilor de produse agricole și alimentare. Așadar Legea 81 urmărește protejarea producătorilor și a furnizorilor intermediari de produse alimentare și/sau agricole, implicați în vânzarea de astfel de produse pe teritoriul României sau, dacă vânzarea se realizează în străinătate, atunci când produce efecte în țara noastră. 

Directiva UTP mai prevedea o condiție: cel puțin una dintre părțile la tranzacție (furnizor sau cumpărător) să fie stabilită în UE, care nu se regăsește în Legea 81, ceea ce ridică o primă întrebare cu privire la sfera de aplicabilitate. Aplicarea legii prin raportare la locul săvârșirii faptei sau la locul producerii efectelor faptelor săvârșite, respectiv teritoriul României, este una specifică dreptului concurenței, același principiu de aplicare a legii regăsindu-se și în cadrul Legii 21/1996 a concurenței. Astfel, se pare ca legiuitorul român a dorit să extindă sfera de aplicare a directivei fără să mai condiționeze aplicarea legii de naționalitatea întreprinderilor implicate, atât timp cât faptele se petrec sau produc efecte în România. 

În schimb, în ceea ce privește calibrarea raportului de forțe prin raportare la cifra de afaceri anuală a furnizorului, respectiv a cumpărătorului, Legea 81 a implementat întocmai prevederile Directivei UTP și a stabilit anumite praguri ale cifrei de afaceri. Acestea pornesc de la 2.000.000 de euro și merg până la 350.000.000 de euro. Dacă matricea de identificare a categoriei din care fac parte furnizorii sau cumpărătorii este una simplă, apare întrebarea legată de modul de calcul, întrucât Legea 81 doar preia din directivă prevederea potrivit căreia cifra de afaceri anuală se interpretează conform Recomandării 2003/361/CE a comisiei, inclusiv definițiile privind „întreprinderea autonomă”, „întreprinderea parteneră” și „întreprinderea asociată”, precum și alte chestiuni privind cifra de afaceri anuală. 

Dar această recomandare are în vedere definirea microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii și este cu precădere folosită în domeniul ajutorului de stat, domeniu în care este firesc ca statul să fie precaut cu privire la selectarea întreprinderilor care pot primi ajutoare, fără ca acestea să distorsioneze mediul concurențial normal. În cazul de față, obiectul Directivei și al Legii 81 este acela de a echilibra, printr-o intervenție a statului în unele raporturi de drept comercial (supuse de regulă doar voinței părților), anumite dezechilibre ce pot apărea între furnizorii vulnerabili prin raportare la puterea de negociere a cumpărătorilor. 

Din acest punct de vedere, pare discutabilă oportunitatea raportării la cifra de afaceri calculată potrivit Recomandării Comisiei 2003/361/CE, întrucât ceea ce contează, în cazul unei negocieri comerciale, este forța pe care respectivele întreprinderi o au în cadrul raportului negociat, care poate ține de multe ori de țara în care are loc negocierea, de caracteristicile pieței pe care se negociază, de volumele negociate, și nu atât de mult de puterea economică globală a întreprinderilor partenere și asociate cu întreprinderea care negociază. Această modalitate de calcul a cifrei de afaceri suportă implicații comerciale care merită analizate pe parcursul aplicării prezentei legi, cel puțin cu privire la situațiile în care furnizorii s-ar afla pe o piață total diferită de piața pe care activează grupul din care fac parte, puterea de negociere mare a grupului nefiind relevantă în acest context. Formularea legii este însă una care trimite doar la recomandarea comisiei, care ține cont de forța globală a unei întreprinderi, indiferent de activitatea desfășurată de întreprinderile partenere și asociate și indiferent de locul de stabilire a acestora (cu anumite excepții, care însă nu sunt relevante pentru subiectul abordat în acest articol). 

Din această perspectivă, este interesant de remarcat și modul în care alte state membre au ales să implementeze Directiva UTP. Astfel, Belgia a decis să ofere protecție tuturor furnizorilor, indiferent de cifra de afaceri (excepție: furnizorii a căror cifră de afaceri globală depășește 350.000.000 de euro), iar Slovacia nu aplică nicio limitare.

Principalele modificări și interdicții

Deși Directiva UTP interzice cu caracter general solicitarea, de către cumpărător, de plăți de la furnizor, care nu sunt legate de vânzarea produselor agricole și alimentare, legiuitorul român, în plus față de preluarea interdicției generale, a detaliat în concret anumite costuri ce nu ar putea fi refacturate furnizorului, întrucât nu sunt legate de vânzarea produselor acestuia. Astfel, este interzis de plano părților să includă în contractul comercial costuri aferente extinderii rețelei de distribuție a cumpărătorului, amenajării spațiilor de vânzare ale comerciantului și evenimentelor de promovare a activității și imaginii cumpărătorului.

O altă prevedere importantă a legii este interdicția cumpărătorului de a utiliza auto-facturarea pentru produsele agricole și/sau alimentare, cu anumite excepții prevăzute în Codul Fiscal. Această prevedere va genera cu siguranță cel puțin probleme practice, auto-facturarea fiind folosită pe scară largă de comercianții ce au în portofoliu sute sau chiar mii de furnizori.  

De asemenea, legea prevede interdicția cumpărătorului să aplice reduceri financiare și comerciale sub formă de rabaturi, cu excepția remizelor și risturnelor, ale căror reduceri cumulate să nu fie mai mari de 20%, aplicate în funcție de valoarea facturată între cumpărător și furnizor. Având în vedere scopurile diferite ale tipurilor de reduceri (compensarea unor defecte de calitate, discounturile de volum și cele ce țin de cifra de afaceri totală realizată cu un cumpărător), nu este clară intenția legiuitorului prin introducerea acestei prevederi, care nu se regăsește în Directiva UTP. Într-o interpretare, se poate susține că reducerile acordate sub formă de rabaturi nu pot fi mai mari de 20%, în vreme ce remizele și risturnele rămân neatinse, după cum s-ar putea susține că reducerile cumulate constând în remize și risturne nu trebuie să depășească pragul de 20%.  

În plus, se interzice cumpărătorului să factureze valoarea anumitor servicii prestate peste cuantumul de maximum 5% din valoarea încasată de furnizor în baza contractului încheiat între părți. Aceste servicii au în vedere publicitatea produselor făcută de cumpărător, servicii de marketing prestate de acesta, plasarea secundară a produselor și suportarea integrală sau parțială a costului oricăror reduceri pentru produsele vândute de cumpărător cu titlu promoțional. Se pune în mod firesc întrebarea dacă această ultimă prevedere are în vedere acele reduceri care sunt solicitate de cumpărător într-un anumit context ce urmează să fie în special în beneficiul cumpărătorului (cum ar fi deschiderea unui nou magazin) sau orice reduceri promoționale care sunt și rezultatul suportării unui discount suplimentar de către furnizor, discount care este transferat printr-un sistem „pass-through” de către retailer către consumator.

Trebuie menționat și faptul că, spre deosebire de varianta adoptată de Senat, nu mai este prevăzută abrogarea Legii 321/ 2009 privind comercializarea produselor alimentare. Va fi interesant de privit modalitatea în care se vor armoniza prevederile celor două acte normative.

Autoritatea cu rol în aplicarea Legii nr. 81 este Consiliul Concurenței, în calitate de autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenței.

Sancțiuni prevăzute pentru nerespectarea legii

Deși principalul obiectiv al directivei este stabilirea unui standard minim de protecție pentru furnizorii vulnerabili, prin raportare la operatorii cu o putere de negociere mai mare și sancționarea acestora din urmă atunci când săvârșesc practici comerciale neloiale, în mod neașteptat, legiuitorul național a decis să sancționeze atât furnizorii, cât și cumpărătorii cu amenzi contravenționale cuprinse între 250.000 lei si 600.000 lei. În plus, Legea nr. 81 prevede sancționarea săvârșirii în mod repetat a practicilor comerciale neloiale cu o amendă contravențională în cuantum de 1% din cifra de afaceri totală realizată în anul anterior.

Există posibilitatea de acordare a unui tratament favorabil în contextul unei recunoașteri exprese, prin reducerea cuantumului amenzii contravenționale cu o valoare cuprinsă între 1% și 25% din amenda finală. În acest caz, amenda va fi diminuată inclusiv când aceasta este stabilită la minimul prevăzut.

Legea 81 se va aplica pentru toate contractele dintre producători/ furnizori și cumpărători de produse alimentare și agricole încheiate începând cu data intrării în vigoare, respectiv 15.04.2022. Totuși, este important de reținut că actul normativ prevede, pentru contractele încheiate anterior, obligația de punere în acord cu prevederile sale până la data de 31.12.2022. Astfel, va urma cu siguranță o perioadă în care atât furnizorii, cât și cumpărătorii vor încerca să lămurească diferitele prevederi neclare ale legii și să gestioneze impactul acestor modificări în relația cu cealaltă parte a raportului comercial. 

• Numărul insolvențelor corporative în Europa Centrală și de Est (ECE) a crescut în 2021, atingând niveluri pre-pandemice în majoritatea țărilor, după o scădere înregistrată în 2020.
• Șapte țări au raportat un număr mai mare de insolvențe (Bulgaria, Cehia, Ungaria, Lituania, Polonia, România și Slovacia), iar cinci țări au înregistrat o scădere a acestora (Croația, Estonia, Letonia, Serbia și Slovenia).
• În contextul retragerii treptate a măsurilor de sprijin COVID și a consecințelor războiului Rusia-Ucraina, numărul companiilor insolvente din ECE ar urma să crească în trimestrele următoare.

Situația insolvențelor din regiune a fost afectată în ultimii doi ani de diverse condiții economice, măsuri de sprijin și modificări legislative. Pandemia de COVID a declanșat o decelerare economică, cu o scădere de 4% a creșterii regionale.  „În 2021, regiunea ECE a înregistrat o creștere economica de 5,5%, dar este de așteptat ca acest trend să se disipeze în acest an, cu o rată de creștere estimată de 3,2%”, a declarat Grzegorz Sielewicz, economist Coface pentru Europa Centrală și de Est. „Toate țările ECE sunt susceptibile de a suferi de pe urma consecințelor, directe și indirecte, ale războiului Rusia-Ucraina. Țările baltice urmează să înregistreze cele mai slabe rate de creștere datorită legăturilor lor comerciale cu Rusia.”

Reducerea măsurilor de sprijin și un mediu încă provocator determină o creștere a numărului insolvențelor

După o scădere a insolvențelor în regiune în 2020, acestea au crescut în 2021, revenind la nivelurile de dinainte de pandemie. Această creștere a fost anticipată pe fondul intențiilor guvernelor de a reduce măsurile de sprijin. Media ponderată a PIB-ului regional calculată pe baza dinamicii insolvenței țărilor a indicat o creștere de 34,7% în 2021 față de anul precedent (creștere de +1,5% excluzând Polonia, unde numărul total de proceduri a crescut în principal din cauza noilor proceduri).

Șapte țări au înregistrat un număr mai mare de insolvențe comparativ cu ​​anul precedent (Bulgaria, Cehia, Ungaria, Lituania, Polonia, România și Slovacia), iar cinci țări au înregistrat o scădere a acestora (Croația, Estonia, Letonia, Serbia și Slovenia). Polonia a cunoscut un număr aproape dublu de insolvențe, în mare parte din cauza unui val de proceduri implementate pentru a sprijini companiile cu dificultăți de lichiditate din cauza pandemiei. Chiar și în ciuda unei astfel de creșteri, rata insolvenței în Polonia, adică ponderea numărului total de proceduri raportat la numărul total de companii active, a ajuns la 0,06%, ceea ce înseamnă că doar 6 din 10.000 de companii din Polonia au inițiat astfel de proceduri.

Rate de insolvență mult mai mari au fost înregistrate în țările în care insolvențele sunt ceva mai comune, adică +1,61% în Croația și +3,31% în Serbia.

Insolvențele în Europa Centrală și de Est

Situația economică globală din ultimii 2 ani a generat un mediu plin de provocări pentru companiile din ECE. Redresarea economică care a început la jumătatea anului 2020 a fost mai rapidă decât se aștepta și a declanșat creșterea cererii, în special din sectorul prelucrător. Prețurile mărfurilor energetice, transportului și diferitelor metale și inputuri utilizate în procesele de producție au crescut. În unele cazuri, penuria a limitat nivelurile de producție. Cel mai clar exemplu vine din industria de semiconductori a căror penurie a dus la un număr redus de schimburi și la închiderea temporară a fabricilor auto. Costurile mai mari ale energiei și combustibilului pe fondul creșterii prețurilor la inputuri de producție au redus profitabilitatea companiilor. Aceste evoluții globale s-au reflectat în situația companiilor din Europa Centrală și de Est datorită prezenței lor în lanțurile de aprovizionare și în contextul legăturilor comerciale strânse ale regiunii cu Europa de Vest.

De la o criză, la altă

O nouă provocare se adaugă pandemiei de coronavirus, care afectează economiile și companiile: invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia a contribuit rapid la creșterea prețurilor la energie, deoarece Europa rămâne dependentă de importurile de petrol, gaze naturale și cărbune din Rusia. În plus, ambele țări sunt producători și exportatori importanți de mărfuri agricole. Producția agroalimentară este, de asemenea, direct influențată de prețul îngrășămintelor, care a crescut, iar regiunea ECE este dependentă de îngrășămintele importate din Rusia și Belarus. În plus, prețurile globale mai mari și penuria de metale din cauza războiului au exacerbat și mai mult întreruperile lanțurilor de aprovizionare. Acești factori au condus la o creștere suplimentară a prețurilor la energie și inputuri pentru companii, inclusiv pentru cele din ECE. În plus, erodarea puterii de cumpărare a gospodăriilor este, de asemenea, o problemă pentru posibila bază de clienți a companiilor. Economiile ECE au înregistrat o inflație accelerată, în principal din cauza creșterii prețurilor la energie, dar și a prețurilor tot mai mari la alimente.

Rusia rămâne o destinație comercială importantă pentru regiunea ECE, în special pentru țările baltice. Exporturile și importurile totale cu Rusia au reprezentat 15,1% din PIB-ul Lituaniei în 2021. Mai mult, invazia rusă a Ucrainei a declanșat o criză umanitară cu repercusiuni economice. Deși se așteaptă ca toate țările ECE să înregistreze rate de creștere economică mai scăzute în 2022 în comparație cu cele estimate înainte de război, afluxul de refugiați ucraineni ar putea susține creșterea regională cel puțin pe termen scurt.

„Având în vedere provocările actuale, ne așteptăm ca numărul companiilor insolvente să crească în următoarele trimestre”, explică Jarosław Jaworski, CEO regional pentru Coface Europa Centrală și de Est. „Consecințele războiului Rusia-Ucraina vor accelera această creștere, mai ales că este puțin probabil ca programele de sprijin pentru companiile locale să fie implementate, așa cum a fost cazul în perioada declanșării pandemiei de coronavirus.”

_________________

Cosmina Sima (foto), avocat colaborator D&B David și Baias,
societatea de avocatură corespondentă PwC în România

Pe parcursul activității sale, fiecare angajator s-a aflat în situația de a primi de la salariații săi solicitarea de a acorda concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă și indemnizația de asigurări sociale de sănătate aferentă. De asemenea, probabil nu au fost puține ocaziile în care angajatorul a avut dubii referitoare la solicitarea salariatului în acest sens, cum ar fi: acord concediul și indemnizația potrivit reglementărilor legale? Am suspiciunea că acest salariat abuzează de dreptul său la concediu medical, ce pot să fac? 

Precizăm că, deși legea prevede ca fiind concedii medicale și indemnizații de asigurări sociale de sănătate acelea acordate pentru mai multe tipuri de motive (de exemplu, pentru incapacitate temporară de muncă, pentru maternitate, pentru prevenirea îmbolnăvirilor), în acest articol, ne vom referi doar la concediul medical și indemnizația de asigurări sociale de sănătate acordate pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii.

În cele ce urmează, vom prezenta aspectele referitoare la modalitatea de acordare a concediului medical  pe care angajatorul trebuie să le cunoască în prealabil și cărora să le acorde o atenție deosebită, la posibilitatea angajatorului de a refuza plata indemnizației de asigurări sociale de sănătate și consecințele pentru salariatul care a abuzat de dreptul său.

Modalitatea de acordare a concediului medical
pe care angajatorul trebuie să le cunoască în prealabil
și cărora să le acorde o atenție deosebită 

Orice persoană asigurată pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate în sistemul de asigurări sociale de sănătate are dreptul la astfel de concedii şi indemnizaţii, atât timp cât realizează venituri din desfăşurarea unei activităţi în baza unui contract individual de muncă, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, dar și atât timp cât salariatul a îndeplinit stagiul minim de cotizare prevăzut de lege (i.e. 6 luni realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical), potrivit Ordonanței de urgență nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate (OUG nr. 158/2005)

Pentru a putea beneficia de concediu medical și de indemnizația de asigurări sociale de sănătate, salariatul în baza trebuie să prezinte angajatorului certificatul medical eliberat de medicul curant.

Tipurile de certificate de concediu medical pe care un salariat le poate prezenta angajatorului său sunt:

• certificat de concediu medical iniţial – orice certificat de concediu medical care nu prelungeşte un concediu medical anterior sau orice certificat de concediu medical care prelungeşte un concediu medical anterior neîntrerupt pentru afecţiuni diferite;
• certificat de concediu medical în continuare – certificat care prelungeşte un concediu medical anterior neîntrerupt pentru aceeaşi afecţiune.

Pentru a putea obține certificatul medical, „salariatul are obligația să prezinte medicului curant o adeverință emisă de angajatorul său, adeverință din care să rezulte numărul de zile de concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă avute de către salariat în ultimele 12/24 de luni”, potrivit Normelor de aplicare a prevederilor OUG nr. 158/2005, aprobate prin Ordinul nr. 15/2018 (Normele). În acest fel, medicul curant poate verifica atât calitatea de salariat (și, implicit, de asigurat) a pacientului, cât și numărul de zile de concediu medical avute anterior, pentru a evita în acest mod depășirea numărului legal de zile de concediu medical. În anumite cazuri excepționale, cum ar fi urgențele medico-chirurgicale, anumite tipuri de arsuri, boli contagioase sau carantină, certificatul de concediu medical se poate elibera și fără adeverința emisă de către angajator.

Certificatul de concediu medical este emis de către medicul curant, care reprezintă orice medic aflat în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, precum şi orice alt medic cu autorizaţie de liberă practică valabilă, medic de familie sau specialist, care încheie o convenţie în acest sens cu casele de asigurări de sănătate, în condiţiile legii. Pentru urgențele medico-chirurgicale pentru care salariatul a ajuns la camera de gardă a spitalului, însă nu a fost internat, certificatul de concediu medical se emite doar de către medicul de specialitate, potrivit Normelor.

De asemenea, certificatul de concediu medical este un formular standardizat, aprobat prin Ordinul nr. 1192/2020 pentru aprobarea modelului unic al certificatului de concediu medical şi a instrucţiunilor privind utilizarea şi modul de completare a certificatelor de concediu medical pe baza cărora se acordă indemnizaţii asiguraţilor din sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi din sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Angajatorul trebuie să ia în considerare că certificatul de concediu medical trebuie să fie completat în mod corespunzător, semnat și ștampilat de către medicul curant. Potrivit OUG nr. 158/2005, medicul curant poate completa certificatul de concediu medical atât pe suport hârtie, cât şi electronic şi îl poate transmite pe suport hârtie sau prin mijloace electronice de transmitere la distanţă angajatorului. Certificatul medical trimis prin mijloace electronice de transmitere la distanță este semnat de medicul curant cu semnătură electronică calificată. Cu toate acestea, salariatul are obligația de a depune la angajator formularul original al certificatului de concediu medical, respectiv exemplarele 1 (alb) şi 2 (roz), care au fost transmise prin mijloace de transmitere la distanţă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data eliberării acestora.

Un alt aspect important pentru angajator este faptul că salariatul nu poate beneficia de concediu medical și de indemnizație pentru o perioadă nelimitată de timp. Cu anumite excepții expres prevăzute de lege, durata de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă este de cel mult 183 de zile în interval de un an, socotită din prima zi de îmbolnăvire. Începând cu a 91-a zi, concediul se poate prelungi de către medicul specialist până la 183 de zile, cu aprobarea medicului expert al asigurărilor sociale.

Referitor la concediul medical acordat de către medicul de familie (situație des întâlnită în practică), durata cumulată a concediilor medicale acordate de acesta nu poate depăşi 28 de zile calendaristice în ultimul an, socotite de la prima zi de îmbolnăvire, indiferent de cauza acesteia. 

Salariatul are obligația de a prezenta angajatorului certificatul de concediu medical până cel mai târziu la data de 5 a lunii următoare celei pentru care a fost acordat concediul, cu anumite excepții expres prevăzute de lege.

În principiu, certificatele medicale sunt completate și eliberate salariatului la data la care are loc consultația medicală, moment în care se stabilește și numărul de zile de concediu medical necesare. În situaţia imposibilităţii prezentării salariatului la medic se pot acorda certificate de concediu medical cu retroactivitate de 24 de ore numai în cazul certificatelor de concediu medical iniţial. Pentru certificatele medicale în continuare, data acordării nu poate fi mai mare decât data la care se termină valabilitatea certificatelor de concediu medical acordate anterior pentru aceeaşi afecţiune.

În opinia noastră, dacă angajatorul constată că, prin solicitarea de acordare a concediului medical și a indemnizației aferente, nu au fost respectate regulile mai sus menționate, acesta poate efectua investigații suplimentare care pot conduce fie la a solicita salariatului să aducă un certificat medical completat în mod corect, fie la a se regăsi într-unul dintre cazurile de refuz justificat de plată a indemnizației.