de Cristian Popa,
membru în consiliul de administrație
al Băncii Naționale a României
În România, discuțiile pe teme economice se împart adesea între nostalgie și realism, înclinând adesea spre nostalgie. Pe de o parte, există tentația de a idealiza un trecut utopic, fără a lua în calcul realitățile, lipsa libertății și penuria unei economii centralizate, rigide și ineficiente. Pe de altă parte, există economia deschisă de astăzi, în care competiția, forța de muncă, capitalul și inovarea sunt cele care generează cu adevărat creștere și oportunități concrete și vizibile în jurul nostru.
România a cunoscut schimbări economice profunde de când a trecut la economia de piață, iar companiile s-au adaptat în moduri diferite la noile realități. Marele avantaj al capitalismului este că oferă stimulente de a performa mai bine pentru toată lumea – antreprenori, salariați, corporații și chiar administrația publică.
Însă tranziția nu a fost uniformă, după un prim deceniu pierdut: unele firme au crescut accelerat, altele s-au extins pe piețele internaționale, unele au fost scoase în afara pieței, iar altele s-au consolidat mai degrabă treptat, continuându-și drumul spre valorificarea întregul potențial. În spatele acestor diferențe se află o combinație de factori care influențează direct productivitatea și performanța firmelor.
În rândurile ce urmează, mi-am propus să analizez o parte din acești factori, fără a avea pretenția unei analize exhaustive, dar cu obiectivul de a contura un tablou al modului în care companiile din România generează valoare și contribuie la prosperitatea țării.
Aspecte metodologice:
Notă: Analiza de față se bazează pe datele oficiale pentru anul 2023 și urmărește productivitatea muncii în România printr-un indicator simplu, dar, cred eu, relevant: cifra de afaceri per salariat (CA/salariat). Acest raport reflectă valoarea economică generată, în medie, de fiecare angajat într-o companie activă, oferind o imagine de ansamblu asupra eficienței diferitelor tipuri de firme. Iar diferențele sunt mari și greu de ignorat.
Pentru a asigura o comparație relevantă, au fost incluse doar companiile care au realizat cifră de afaceri nenulă, excluzând firmele inactive sau cele care nu au raportat venituri. De asemenea, nu sunt incluse PFA-urile, sau alte forme similare de organizare, nici lucrătorii din administrația publică sau cei care muncesc pentru companii străine în afara țării.
Firmele sunt grupate după trei dimensiuni distincte:
În funcție de numărul de angajați, pentru a observa dacă productivitatea crește odată cu dimensiunea firmei.
În funcție de structura capitalului, unde companiile sunt clasificate ca private autohtone, private străine și de stat, pe baza acționariatului majoritar (>50%), pentru a observa dacă productivitatea se schimbă în funcție de proveniența capitalului.
În funcție de prezența capitalului străin (ISD vs. non-ISD), considerând o firmă ca ISD dacă are o participare de peste 10% din capital din partea unui investitor străin. Diferențele dintre categoriile „privat străin” și „ISD” sunt minore, dar ambele reflectă impactul investițiilor străine în economie.
În analiză am inclus și costurile salariale, care reflectă efortul total al companiilor pentru remunerarea angajaților, incluzând salariile brute, tichetele, primele și alte beneficii, raportate la numărul de salariați.
Desigur, fiecare firmă este diferită, iar media ascunde variații ample între sectoare și companii individuale. Știm exemplul lui Moisil, știm că media ascunde multe, dar scopul acestei analize este să ofere o perspectivă generală asupra modului în care diferite tipuri de companii contribuie la bunăstarea societății.
Un alt detaliu relevant este că, din totalul firmelor din România, aproximativ 170.000 de companii au declarat cifra de afaceri 0. Analiza de față se concentrează strict pe companiile care au generat venituri în 2023 și se bazează pe cifrele oficiale declarate către autoritatea fiscală, fără a include eventuala economie gri.
Mărimea contează
Dimensiunea companiei este un factor determinant al productivității acesteia. Asta spun datele a peste 650.000 de firme active analizate. Datele oficiale pentru 2023 arată clar că, pe măsură ce o firmă crește, capacitatea sa de a genera venituri per angajat se îmbunătățește:
Microîntreprinderi (< 10 angajați): 463.000 lei/salariat
Întreprinderi mici (10-49 angajați): 553.000 lei/salariat
Întreprinderi mijlocii (50-250 angajați): 680.000 lei/salariat
Întreprinderi mari (> 250 angajați): 738.000 lei/salariat
Examinând cifrele, observăm că în România, peste 90% dintre firme sunt microîntreprinderi, iar acestea angajează un sfert din forța de muncă. Însă contribuția lor la cifra de afaceri totală este de sub 20%, ceea ce sugerează o productivitate mai redusă față de media economiei. În schimb, firmele mari, care reprezintă doar 0,2% din total, angajează aproape o treime din salariații din sectorul privat și generează peste 40% din cifra de afaceri.
De ce este relevant acest lucru? Pentru că productivitatea este principalul motor al creșterii economice și al bunăstării pe termen lung. Laureatul Nobel Paul Krugman spune că „productivitatea nu este totul, dar pe termen lung, este aproape totul”. Creșterile salariale nu pot fi sustenabile pe termen lung dacă nu sunt însoțite de o creștere a productivității. Pentru a consuma mai mult, trebuie să producem mai mult.
Concret, un angajat dintr-o firmă mare produce, în medie, cu 60% mai multă cifră de afaceri decât unul dintr-o microîntreprindere. Asta nu înseamnă că firmele mici sunt ineficiente. Creșterea constantă a productivității de la micro la macro se datorează, printre altele, economiilor de scară (costurile fixe sunt răspândite pe un număr mai mare de unități produse sau servicii oferite, ceea ce permite companiilor mari să investească în tehnologie și să automatizeze procesele, sporind eficiența), accesului la piețe mai mari și accesului mai facil la capital, fie prin bănci, fie prin piețele de capital. Acest cumul de factori permite extinderea operațiunilor, tehnologizarea și atragerea forței de muncă mai bine pregătită și mai bine remunerată. Nu întâmplător, companiile mai productive per salariat își recompensează mai bine angajații.
Pe măsură ce companiile cresc, costurile salariale cresc proporțional. Întreprinderile mici au cheltuieli operaționale reduse, iar costurile salariale medii (salariile brute, tichete, prime etc.) sunt la jumătate din media companiilor mari. Practic salariile unei microîntreprinderi sunt aproape de minimul pe economie, deși profiturile raportate sunt ridicate. Această situație ridică anumite semne de întrebare.
În schimb, marjele de profit scad progresiv pe măsură ce crește dimensiunea firmei: microîntreprinderile și firmele mici raportează marje ridicate, în timp ce companiile mari operează cu marje reduse.
Paradoxal, o întreprindere mare care domină o piață locală poate deveni prea rigidă și birocratică, pierzând din productivitate per angajat în comparație cu propriile performanțe anterioare sau chiar apropiindu-se de valorile firmelor mai mici, dar bine conduse. Dar piața este cel mai bun arbitru, ea va decide câștigătorii.
Economia românească este cumva polarizată între firme mici, cu profitabilitate ridicată, dar cu salarii reduse, și companiile mari, care generează cea mai mare parte a valorii economice și oferă salariile cele mai ridicate, operând cu marje mici.
Poate și din lipsa capitalului, multe companii mici rămân în sfera unor afaceri de familie, unde strategia nu este neapărat expansiunea, ci menținerea stabilității financiare. În plus, în România, multe IMM-uri funcționează într-un regim fiscal care încurajează menținerea statutului de microîntreprindere, deoarece pierderea acestui statut atrage taxe și contribuții mai mari, ceea ce poate descuraja creșterea naturală a afacerii.
O altă provocare pentru IMM-uri vine din reglementare/birocrație. Reglementările excesive și aplicarea lor ineficientă nu doar că adaugă costuri administrative inutile (crescând prețurile la raft), dar consumă și resurse valoroase care ar putea fi direcționate spre investiții și inovare. Birocrația sugrumă creșterea: în loc să se concentreze pe dezvoltarea afacerii, multe firme mici sunt forțate să navigheze printr-un labirint birocratic (al declarațiilor online depuse la ghișeul 3) care încetinește procesele și descurajează expansiunea.
Birocrația este o taxă invizibilă pe competitivitate. Cu cât această „taxă” este mai mare, cu atât companiile sunt mai puțin competitive. Pentru un IMM, fiecare document suplimentar, fiecare raportare, fiecare formular, fiecare coadă la ghișeu, fiecare autorizare întârziată sau procedură complicată reprezintă timp pierdut, costuri ridicate, oportunități ratate. Mai mult, interacțiunea cu instituțiile statului este adesea greoaie, iar impredictibilitatea fiscală creează un mediu dificil pentru planificarea pe termen lung.
La nivel european există deja inițiative pentru reducerea poverii administrative, dar ritmul implementării este încă lent. Mario Draghi, fostul guvernator al Băncii Centrale Europene, susține că suprareglementarea internă europeană afectează creșterea economică mai mult decât orice tarif extern, sufocând competitivitatea și inovația. Europa și-a ridicat propriile bariere, echivalente unor tarife autoaplicate economiei. Aceste constrângeri inutile trebuie eliminate rapid la nivel european și în România. Un stat eficient nu stă în calea celor care creează valoare, ci le permite să prospere. Antreprenorii trebuie lăsați să facă ceea ce știu ei mai bine: să creeze valoare și să dezvolte companii într-un mediu cât mai liber și competitiv.
Concluzia este că, pe măsură ce o companie crește ca efectiv de salariați, produce mai mult per angajat. Economiile de scară, accesul la capital și organizarea mai eficientă oferă firmelor mari un avantaj clar. Totuși, dimensiunea nu este singurul factor care determină productivitatea. Sunt și companii mai mici care reușesc să performeze peste medie prin specializare, digitalizare și integrarea în lanțuri valorice internaționale. Această analiză se concentrează pe medii, fără a surprinde aceste excepții. Într-un peisaj economic în continuă schimbare, flexibilitatea și inovația pot conta la fel de mult ca dimensiunea.
Să-ți iubești țara înseamnă să-ți dorești să fie prosperă. Nu există prosperitate în izolare sau autarhie. Pentru prosperitate este nevoie de eficiență, productivitate, cooperare, capital și muncă. Companiile mari fac România mai prosperă.
Companiile private sunt mai productive. Prezența capitalului străin contează
Diferențele de productivitate dintre firmele din România nu sunt determinate doar de dimensiune, ci și de natura capitalului. Proprietatea companiei (dacă este privată sau de stat, dacă are capital majoritar autohton sau străin) influențează eficiența cu care sunt utilizate resursele, după cum arată raportul dintre cifra de afaceri generată anual și numărul de salariați:
Companii de stat: 79.000 lei/salariat
Firme private autohtone: 501.000 lei/salariat
Firme private (total): 632.000 lei/salariat
Firme private străine: 960.000 lei/salariat
Firmele private cu capital străin sunt cele mai productive. Un angajat într-o companie cu capital majoritar străin generează, în medie, aproape dublu față de unul dintr-o firmă privată românească și de peste 2,5 ori mai mult decât unul dintr-o companie de stat (asta în condițiile în care multe companii de stat operează monopoluri). Această diferență nu este întâmplătoare. Capitalul străin aduce cele mai bune practici manageriale, tehnologii moderne, acces la piețe globale și o disciplină operațională superioară.
De asemenea, majoritatea firmelor cu capital străin sunt și de dimensiuni mai mari, ceea ce le permite să beneficieze de efectele economiilor de scară, de investiții constante în eficientizare și de acces superior la finanțare. Pe lângă resursele de capital, aceste companii tind să atragă și forța de muncă înalt calificată, ulterior investind puternic în training și dezvoltarea profesională a angajaților. Pe de altă parte, majoritatea firmelor autohtone sunt micro sau mici, operează cu resurse limitate și întâmpină dificultăți în a găsi/reține personal cu înaltă calificare, atât din cauza ofertei limitate, cât și a capacității financiare reduse de a oferi salarii la nivelul companiilor cu capital străin.
Există însă o divergență: salariile în companiile de stat sunt comparabile cu cele din multinaționale și mai ridicate decât în firmele private autohtone, deși productivitatea este sensibil mai redusă. Așadar un angajat dintr-o firmă străină produce de 2,5 ori mai mult decât unul dintr-o firmă de stat, în timp ce salariile lor sunt aproape egale. Salariile mari din sectorul de stat pot crea presiune pe piața muncii, obligând firmele private autohtone să concureze cu un angajator care nu depinde neapărat de eficiență.
În ansamblu, sectorul privat depășește clar companiile de stat la capitolul productivitate. Chiar și atunci când analizăm doar firmele private autohtone, media productivității este cu mult peste cea a companiilor de stat. Deși multe firme de stat sunt mari ca număr de angajați (aproximativ 240.000 de salariați în 1.200 de firme, în medie 200 de salariați la o companie de stat), acest lucru nu se traduce automat într-o productivitate ridicată. Am arătat în secțiunea precedentă că, în general, dimensiunea companiilor este corelată cu productivitatea. Companiile de stat sunt excepția: când vine vorba de acestea, mărimea în sine nu garantează productivitatea ridicată.
Privind datele, o altă anomalie care iese în evidență este productivitatea scăzută a companiilor de stat combinată cu profituri mari. Explicația stă în poziția strategică a unor companii-cheie din portofoliul statului. Multe dintre ele operează în domenii monopoliste sau cu acces privilegiat la anumite resurse naturale. În aceste cazuri, profitabilitatea nu vine din eficiența operațională, ci din poziția dominantă pe piață.
Perspectiva este obturată de faptul că o parte consistentă a rezultatului net al sectorului de stat este generată de un singur gigant, care concentrează peste 40% din profitul total al companiilor publice. Fără acesta, poza ar fi alta. Un asemenea „outlier” creează iluzia unei performanțe solide a întregului sector, deși, în realitate, multe dintre companiile de stat operează pe pierdere. O bună parte din profitul raportat de companiile de stat nu se traduce în investiții pentru creșterea eficienței, ci este redirecționat sub formă de dividende către bugetul de stat.
Este probabil că lipsa competiției directe, rigiditatea administrativă și ineficiențele operaționale afectează performanța companiilor de stat. În multe cazuri, aceste firme funcționează fără presiunea de a optimiza costurile sau de a crește eficiența. În contrast, firmele cu capital străin operează în medii concurențiale complexe, sunt conectate la lanțuri de producție globale, folosesc tehnologii moderne și zilnic înfruntă cel mai greu de mulțumit client: piața.
Astfel, în cazul companiilor de stat, creșterea transparenței și profesionalizarea managementului sunt pași necesari. Listarea la bursă (cum s-a întâmplat recent cu Hidroelectrica) este un model de urmat pentru că oferă companiei acces la capital și o pune sub disciplina și scrutinizarea pieței și a acționarilor. Există chiar un jalon în PNRR ce vizează reformarea guvernanței acestor companii, ceea ce ar putea aduce îmbunătățiri evidente.
Concluzia este că diferențele de productivitate nu sunt întâmplătoare. Firmele cu capital majoritar străin performează mai bine, pentru că sunt mai bine integrate într-un sistem care recompensează eficiența, inovația și competitivitatea.
Asta nu înseamnă că nu există oportunități pentru companiile autohtone, ecartul putând fi recuperat prin investiții, adoptarea tehnologiilor moderne, digitalizare și integrarea în piețele globale. În cele din urmă, diferența nu o face naționalitatea capitalului, ci eficiența cu care este pus la lucru. Nu cred să existe obstacole de netrecut pentru companiile autohtone.
Să-ți iubești țara înseamnă să-ți dorești să fie prosperă. Nu există prosperitate în izolare sau autarhie. Pentru prosperitate este nevoie de eficiență, productivitate, cooperare, capital și muncă. Companiile cu capital privat (autohton și străin) fac România mai prosperă.
Impactul investițiilor străine directe (ISD) este evident
O comparație directă între companiile cu investiții străine directe (ISD peste 10% din capital) și cele fără investiții străine (incluzând atât privat cât și de stat) arată o discrepanță pronunțată între companiile cu și fără capital străin în ceea ce privește cifra de afaceri generată anual, în medie, de un angajat:
Firme ISD: 960.000 lei/salariat
Firme non-ISD (incluse și cele de stat): 485.000 lei/salariat
Cu alte cuvinte, un angajat dintr-o companie susținută de investiții străine a produs aproximativ cât doi angajați dintr-o firmă fără capital străin. O parte din explicație constă în faptul că firmele ISD valorifică economiile de scară, beneficiază de acces superior la capital, tehnologii avansate, practici de management mai eficiente și piețe externe, toate acestea traducându-se într-un final într-o productivitate mai mare. Nu întâmplător, companiile ISD plătesc salarii mai mari, în medie, cu 80% (costuri salariale medii brute lunare de 9.500 RON față de 5.200 RON la non-ISD).
În plus, firmele străine beneficiază adesea de active intangibile (mărci, patente, sisteme informatice performante, know-how) provenite de la compania-mamă, care sporesc eficiența și competitivitatea. Spre deosebire de acestea, multe microîntreprinderi locale funcționează cu capital redus și fără echipamente de ultimă generație, ceea ce limitează productivitatea. Un alt aspect esențial este forța de muncă. Companiile ISD atrag, dar și formează angajați mai bine pregătiți, ceea ce contribuie direct la productivitatea ridicată. În schimb, firmele non-ISD, în special IMM-urile autohtone, întâmpină dificultăți în recrutarea și păstrarea specialiștilor. Este o spirală: salariile mari atrag specialiști, specialiștii susțin performanța și veniturile ridicate, ceea ce permite continuarea creșterilor salariale.
Deși firmele ISD sunt puține ca număr (aproximativ 5% din totalul companiilor cu cifră de afaceri nenulă), ele contribuie cu peste 40% la cifra de afaceri totală a economiei și setează un etalon ridicat de eficiență. Indiferent de opiniile contrare exprimate în spațiul public, realitatea este că economia românească este impulsionată în special de „motorul” companiilor mari și/sau cu capital de proveniență străină.
Un alt contrast major evidențiat de date între cele două categorii: cifra de afaceri per angajat este aproape dublă în firmele ISD față de cele non-ISD, dar profitul per angajat este marginal mai mare în firmele non-ISD. O posibilă explicație este că multinaționalele lucrează adesea în industrii cu marje mici și volume mari (retail, auto etc.). Mai mult, multinaționalele reinvestesc frecvent câștigurile în modernizare și expansiune, fapt evidențiat inclusiv în rapoartele anuale ISD ale BNR, o mare parte din noile ISD-uri fiind, de fapt, profiturile reinvestite.
Deschiderea economică trebuie să continue: investițiile străine nu doar că stimulează productivitatea companiilor în care sunt realizate, dar creează și efecte de spillover (difuzarea cunoștințelor și tehnologiilor către firmele locale), fie prin parteneriate, fie prin competiție directă.
Investițiile străine sunt un vot de încredere din partea partenerilor tăi internaționali. Atragerea investițiilor străine trebuie să rămână o prioritate, iar România are în continuare foarte multe de câștigat din menținerea unei atitudini proinvestiții străine. Un climat economic stabil, mai puțină birocrație, fără bariere inutile și acces facil la piețele externe sunt factori esențiali pentru o economie liberă și prosperă. Nu degeaba asociațiile de profil cer mereu stabilitate și predictibilitate. Protecționismul nu este o soluție, este o problemă.
În același timp, decalajul de productivitate dintre firmele ISD și cele non-ISD nu trebuie privit ca unul imposibil de recuperat. Există povești românești de succes, companii care au reușit să crească puternic prin inovare, digitalizare și integrarea în lanțuri economice internaționale.
Deschiderea economică trebuie privită și ca o oportunitate pentru firmele locale de a învăța, de a se adapta și de a deveni mai competitive. Pe măsură ce firmele locale se maturizează, întreaga noastră societate beneficiază.
Să-ți iubești țara înseamnă să-ți dorești să fie prosperă. Nu există prosperitate în izolare sau autarhie. Pentru prosperitate este nevoie de eficiență, productivitate, cooperare, capital și muncă. Investițiile străine fac și ele România mai prosperă.
Concluzii:
Companiile mari și cele cu capital străin nu obțin profituri uriașe, așa cum auzim adesea, ci împart beneficiile eficienței operaționale atât cu angajații, prin salarii mai mari, cât și cu consumatorii, prin prețuri competitive.
Aceste companii se detașează prin productivitate ridicată, în timp ce microîntreprinderile, firmele exclusiv românești și mai ales cele de stat rămân în urmă. Aceste disparități nu sunt întâmplătoare și indică existența unor factori structurali ce influențează eficiența firmelor.
În primul rând, economiile de scară, accesul mai facil la piețele de capital și capacitatea de a investi în tehnologie fac diferența. Investițiile sunt esențiale pentru creșterea productivității pe termen lung.
Cele mai bune practici manageriale și guvernanța corporativă eficientă sunt alți factori-cheie ce diferențiază firmele performante. Lipsa lor poate conduce la alocare ineficientă a resurselor și întârzieri în adoptarea inovațiilor. În acest sens, se pare că prezența capitalului străin nu este doar o sursă de finanțare, ci și un vector al transferului tehnologic.
Capitalul uman este un alt determinant fundamental al productivității. O forță de muncă bine pregătită, educată, sănătoasă și cu competențe adecvate poate utiliza tehnologia mai eficient și poate genera mai multă valoare adăugată.
Inovarea și digitalizarea separă și ele firmele eficiente de cele mai puțin eficiente. România este la coada clasamentului când vine vorba de inovare în UE, în principal din cauza investițiilor reduse în cercetare și dezvoltare (R&D), atât din sectorul public, cât și din sectorul privat. Dar inovarea nu înseamnă neapărat inventarea unui produs revoluționar, nu trebuie să reinventăm roata, poate fi și inovație de proces (găsirea unor metode mai bune de organizare a producției sau a lanțului logistic).
Din păcate, prea multe reglementări și birocrația afectează în special firmele mici. Un cadru legislativ stufos și impredictibil înseamnă costuri administrative inutile, care apasă disproporționat asupra IMM-urilor. Companiile mari și cele străine au resurse pentru a depăși mai ușor aceste provocări (echipe dedicate), însă firmele mici pierd timp și resurse valoroase în interacțiunea cu statul. Un mediu cu reglementări mai suple, debirocratizat, digitalizat și cu instituții eficiente ar permite firmelor să-și valorifice întregul potențial.
Un sistem de educație solid rămâne esențial pentru o forță de muncă productivă și competitivă. La fel cum un sistem de sănătate eficient contribuie la o viață activă mai lungă și la maximizarea speranței de viață, o educație de calitate asigură capital uman bine pregătit. Creșterea productivității pe termen lung depinde de calitatea forței de muncă, iar aici sistemul de educație poate oferi mai mult.
În concluzie, există diferențe de productivitate între firmele din România care se pot explica printr-o combinație de factori interni (dimensiune, management, capital investit, competențele angajaților) și factori externi (accesul la finanțare, reglementări, climatul investițional). Ce nu se poate explica este percepția unora că refuzul capitalului străin și întoarcerea la un trecut idealizat ar fi o soluție. Acel trecut nu a existat niciodată așa cum este el glorificat astăzi, a fost doar un miraj, o iluzie convenabilă care ignoră eșecurile economiei centralizate. În lumea reală, modernă, prosperitatea nu vine din izolare, ci din integrare, cooperare și scalare.
Să-ți iubești țara înseamnă să-ți dorești să fie prosperă. Nu există prosperitate în izolare sau autarhie. Pentru prosperitate este nevoie de eficiență, productivitate, cooperare, capital și muncă. Companiile mari fac România mai prosperă. Companiile cu capital privat (autohton și străin) fac România mai prosperă. Investițiile străine fac și ele România mai prosperă.
