de Valeriu Ivan,
analist CAPOS
Între stagnare structurală și reforme mimate
Economia României a avansat în ultimii ani asemenea unui automobil condus fără hartă sau GPS, într-un decor instituțional unde volanul pare rotit simultan de prea multe mâini. Indicatorii macroeconomici au fost suficient de stabili pentru a păstra aparențele unei creșteri sustenabile, dar, în profunzime, dezechilibrele structurale au rămas nu doar nerezolvate, ci adesea ignorate cu ostentație. România a crescut, dar pe baze fragile, cu motorul economic turat pe credit de consum și importuri în creștere, în loc de investiții productive și penetrare sustenabilă a unor piețe externe.
În locul unei viziuni economice clare, România a oscilat între politici reactive, măsuri de moment și multe reforme cosmetice prezentate festiv și aplicate minimalist. Reformele structurale sunt invocate constant, dar mereu amânate, iar marile promisiuni ale integrării europene sunt convertite în dosare blocate sau în proiecte care se implementează doar în prezentări PowerPoint.
Crizele succesive – sanitară, energetică, geopolitică – au arătat fragilitatea unei economii dependente de consum, cu o industrie slab integrată și o administrație incapabilă să răspundă coerent. Spre deosebire de Polonia sau Cehia, care au folosit crizele pentru a accelera modernizarea sistemelor economice și administrative, România a continuat să funcționeze în regim de urgență permanentă.
PNRR-ul a fost prezentat ca o șansă istorică, dar implementarea sa a devenit rapid un exercițiu de birocrație, orgolii instituționale și concurs de pile și relații. Sute de milioane de euro sunt pierdute din cauza menținerii prioritare a capitalismului de partid, sintagmă ce acoperă numiri politice în funcții convenite cu Comisia Europeană ca urmând să fie ocupate de profesioniști.
În acest peisaj, reforma reală a fost înlocuită cu „PowerPoint governance”, iar succesul cu multe comunicate de presă într-un peisaj mediatic aservit. Fiecare eșec este ambalat în limbaj tehnocratic și prezentat drept progres, în timp ce cifrele sunt scoase din context pentru a susține o narațiune oficială tot mai deconectată de realitate. Politica economică a devenit un exercițiu de comunicare, nu de guvernare, iar criteriul dominant pentru evaluarea „reformelor” nu este impactul asupra societății, ci capacitatea de a fi ambalate convingător într-o broșură glossy destinată partenerilor externi sau opiniei publice care a renunțat să mai ceară responsabilitate. Astfel, România nu doar că rămâne în urmă, dar reușește performanța paradoxală de a cosmetiza stagnarea într-o retorică de succes administrativ.
Lipsa unui model economic articulat: efecte și implicații
În România, absența unui model economic coerent nu este doar o omisiune strategică, ci o formă de eșec colectiv instituționalizat. Economia națională pare să funcționeze pe pilot automat, fără o viziune clară care să integreze potențialul autohton cu obiectivele de dezvoltare durabilă. În loc de un proiect economic articulat, România a operat prin juxtapuneri de măsuri izolate, deseori contradictorii, cu un accent exagerat pe stimularea consumului și o ignorare crasă a nevoii de creștere a capacității de producție internă pentru piețe concurențiale.
Această lipsă de direcție este reflectată în incoerențele politicii fiscale, în subfinanțarea cronică a sistemelor de educație și cercetare, dar mai cu seamă în incapacitatea administrației de a genera politici economice adaptate competitivității globale. În timp ce țări precum Lituania și Slovacia și-au definit clar direcțiile strategice (digitalizare, mobilitate verde, energie regenerabilă), România pare blocată într-o logică de supraviețuire instituțională și stagnare dorită, planificată.
Consecințele sunt evidente pentru cine dorește să le vadă – o economie polarizată, slab tehnologizată, cu o piață a muncii tensionată și cu o balanță comercială în dezechilibru permanent și în creștere. Investitorii străini sunt atrași mai mult de diferențele de cost decât de stabilitatea sistemică, iar capitalul românesc rămâne slab, dispersat și vulnerabil – o caracteristica ce se menține de mai bine de un secol. În lipsa unui model economic coerent, România răspunde la criză și provocări prin măsuri ad-hoc, de cele mai multe ori reactive și inadecvate, care tratează efectele și nu cauzele problemelor sistemice. Absența unei direcții strategice face ca politicile publice să fie fragmentare și incoerente, dependente de cicluri electorale și de presiuni de moment. Astfel, nu se construiește o bază solidă pentru dezvoltare pe termen lung, ci se perpetuează o stare de improvizație continuă, în care fiecare oportunitate este tratată ca o excepție. În acest context, economia rămâne vulnerabilă, lipsită de robustețe (modelul european) sau reziliență (modelul american) și dependentă de decizii conjuncturale, cu efecte minore în planul dezvoltării pe termen mediu și lung.
Absența unui model economic coerent este agravată de tăcerea aproape totală a mediului academic, care a renunțat la rolul său critic și formator în favoarea unei neutralități sterile sau a unei complicități confortabile. Nu există o dezbatere publică autentică despre direcția economiei românești, iar rarele intervenții din partea universitarilor sau economiștilor sunt fie izolate, fie cenzurate de o păguboasă logică partizană. Think-tankurile și instituțiile de cercetare rămân, în mare parte, absente sau captive în logica proiectelor birocratice, livrând analize fără ecou sau fără impact strategic. Într-un climat în care intelectualii nu problematizează, iar decidenții evită orice discuție de substanță, vidul de viziune devine nu doar tolerat, ci acceptat ca normă.
Programele politice propuse de partidele din România și de candidații la președinție reflectă, în cel mai bun caz, o viziune economică rudimentară sau reciclată, lipsită de a continua în realitățile actuale și în provocările viitorului. În loc să propună modele de dezvoltare bazate pe competitivitate, inovare și integrare în economia globală, multe dintre ele se mulțumesc cu lozinci vagi și promisiuni reactive. Este nu doar anacronic, ci profund nepotrivit ca singurele idei economice vehiculate în spațiul public să vizeze o iluzorie revenire la „gloria” economiei socialiste, ca și cum statul planificator ar fi rețeta salvatoare în era digitală. Acest tip de nostalgie economică nu oferă soluții, ci doar amăgiri, substituind nevoia reală de reformă structurală cu povești convenabile despre un trecut idealizat.
Patternuri negative care slăbesc robustețea economiei românești
Economia României este marcată de o serie de patternuri negative recurente care, în timp, au erodat capacitatea de reacție și adaptare a sistemului economic la provocările interne și externe.
Primul dintre aceste patternuri distructive este subordonarea investițiilor publice intereselor politice de moment, unde logica dezvoltării este înlocuită de o logică învechită a votului. Se alocă fonduri pentru proiecte cu vizibilitate electorală imediată, nu pentru cele care răspund unor nevoi reale sau generează impact pe termen lung. De multe ori, proiecte nenecesare sunt începute doar pentru a fi inaugurate simbolic, fără a fi duse la capăt, ceea ce duce la risipirea resurselor și la accentuarea neîncrederii în instituțiile publice. Această activitate discreționară blochează dezvoltarea coerentă a infrastructurii și fragilizează capacitatea de a construi capital public durabil.
Al doilea pattern este subfinanțarea și dezarticularea sistemului educațional și de cercetare, în contrast flagrant cu state ca Estonia sau Slovenia, care și-au transformat educația în pilon central al dezvoltării economice. România a rămas la nivelul reformelor experimentale și al subiectelor politizate, ignorând complet nevoia unei forțe de muncă adaptate noii economii tehnologice.
Un alt element este dependența structurală de importuri, inclusiv pentru produse care ar putea fi fabricate intern. Această slăbiciune a dus la o balanță comercială defavorabilă și la pierderea progresivă a capacității de producție locală. În paralel, exodul forței de muncă calificate a golit sectoare strategice de resursă umană și a redus competitivitatea internă. Lipsesc cu desăvârșire politici de promovare a unor ramuri industriale sau de susținere reală a antreprenorilor. Ministerul Economiei este perfect invizibil, chiar și pentru cei care îi caută cu sârguință rezultate ale activității.
În final, relația confuză și deseori clientelară dintre stat și mediul privat subminează orice efort de transparentizare și eficientizare. Contractele publice sunt rareori atribuite în funcție de valoare economică, iar lipsa de predictibilitate a reglementărilor inhibă spiritul antreprenorial. Mai grav, inițiativele noi din sectorul privat sunt adesea întâmpinate nu cu sprijin, ci cu suspiciune instituționalizată și presiune birocratică. Instituțiile publice, aservite politic, ajung să „vămuiască” noile afaceri – fie prin solicitări abuzive, fie prin interpretări arbitrare ale cadrului legal – transformând procesul de conformare într-un instrument de control și descurajare.
În loc să faciliteze competiția și să susțină inovația, statul devine adesea un gardian al statu-quo-ului clientelar, blocând accesul actorilor independenți la resurse, contracte și piețe. Economia românească este percepută ca instabilă, slab instituționalizată și în permanentă criză de viziune — un loc în care improvizația ține loc de strategie, iar succesul este deseori confundat cu evitarea colapsului. Reformele sunt anunțate cu fast, dar implementate discret, adesea în forma cea mai puțin reformatoare cu putință. Instituțiile funcționează „în principiu”, planurile de dezvoltare există „pe hârtie”, iar responsabilitatea trece cu eleganță dintr-un birou în altul, ca într-un sport național al evitării. Astfel, România reușește performanța de a rămâne captivă tranziției, fără ai mai păstra, însă, nici entuziasmul, nici direcția.
Guvernanța corporativă: între formă și fond
România pretinde că aplică principii de guvernanță corporativă. Documentele există, reglementările sunt prezente, site-urile companiilor publică rapoarte anuale frumos formatate și colorate. Dar, dincolo de această fațadă, realitatea arată altfel. Guvernanța corporativă este înțeleasă mai degrabă ca obligație formală decât ca un instrument de eficiență și responsabilizare. Numirile în consiliile de administrație și în structurile executive ale întreprinderilor publice sunt negociate între partide politice, fără a ține cont de legalitate, criterii de competență sau integritate. Spre deosebire de țări ca Polonia sau Cehia, unde codurile de guvernanță sunt asociate cu sancțiuni reale și unde cultura organizațională este aliniată cu performanța, România practică un fel de ceremonial birocratic, fără substanță. Separarea între proprietar (statul) și administrator (managerul) este confuză, iar responsabilitatea este difuză. Chiar și acolo unde există cadru legal, lipsa voinței instituționale și a capacității de monitorizare face ca implementarea să rămână superficială.
Indicatorii de performanță utilizați pentru monitorizarea întreprinderilor publice sunt vag definiți și nespecifici, monitorizarea este superficială și depinde mult de relațiile politice, iar cultura organizațională rămâne tribală, rezistentă la reformă. În acest context, guvernanța corporativă nu este o sursă de creștere economică, ci un decor folosit pentru a induce o imagine falsă a conformării. În lipsa unei voințe reale de reformare, România continuă să perpetueze un model disfuncțional, în care raportările iau locul rezultatelor și transparența se termină la nivelul formularului completat.
Agenția pentru Monitorizarea și Evaluarea Performanțelor Întreprinderilor Publice (AMEPIP) este o instituție publică aflată în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Scopul principal al AMEPIP este de a coordona și monitoriza implementarea acțiunilor și politicilor de guvernanță corporativă la nivelul autorităților publice tutelare (instituții care dețin, controlează sau exercită drepturile statului ca acționar în cadrul întreprinderilor publice), precum și de a aplica sancțiuni pentru abaterile identificate.
Aici, lângă noi, contemporani de-ai noștri au numit nelegal conducerea AMEPIP sau membri în consilii de administrație – inclusiv în sectorul energetic –, unde Comisia Europeană a constatat abateri grave. Aceștia nu doar că nu sunt trași la răspundere, ci beneficiază de o formă rafinată de impunitate: ajustarea legii în favoarea lor. În loc să se investigheze și să se sancționeze faptele, se modifică legislația astfel încât ilegalul devine tolerat, acceptat sau pur și simplu iese din sfera de interes penal. Membrii comisiilor care au viciat de două ori procedura de la AMEPIP, privând România de 400 milioane de euro din PNRR, nu au fost sancționați, ci, în parte, promovați. Un tratament similar au primit și cei care au blocat, prin incompetență sau obediență politică, accesul la alte 300 milioane de euro destinate investițiilor în sectorul energetic. În orice altă democrație funcțională, astfel de situații ar fi fost urmate imediat de unele demisii, anchete și sancțiuni. În România, însă, ele sunt urmate de avansări, numiri în funcții noi și, uneori, de mulțumiri și aplauze în cercurile restrânse ale puterii.
S-a vorbit puțin și timid despre partea pasivă a acestor numiri, despre cei care au ajuns să ocupe fraudulos acele funcții, însă absolut deloc despre cei care au generat situația – comisiile de selecție. Pentru cei care au fost puși în mod nelegal în consilii de administrație a fost adoptata o norma legală ce îi despăgubește. Unii dintre ei au fost despăgubiți și imediat numiți în alt consiliu de administrație, într-un mod la fel de nelegal și prin aceeași metodă – lista de partid. Pentru șefii de la AMEPIP, care au fost destituiți la solicitarea Comisiei Europene pentru nereguli în selecție, au fost găsite posturi pe măsura serviciilor aduse prin nesancționarea activității ilicite. După ce-a de-a doua încercare eșuată de selecție a conducerii AMEPIP, conducerea de partid și de stat a înțeles să numească provizoriu (deși legea nu mai permitea provizorat și de aceea a fost rapid modificată) o persoană care nu îndeplinește condițiile minime de acces în funcția respectivă. Are, însă, susținerea organizației de partid. Primele efecte se văd în actele emise de instituție, acte care bulversează și mai mult un domeniu văduvit de claritate și competență. Este de așteptat ca negocierile politice să continue să înlocuiască selecțiile corecte pentru consilii de administrație, iar instituția înființată pentru a gira corectitudinea procedurilor să continue să favorizeze sau defavorizeze companii și consilii de administrație ca marionetă a intereselor politicianiste.
Într-un sistem, în care legea se mulează după greșeala comisă, se instituie o formă subtilă, dar profundă, de relativizare a normativității, în care cadrul legal nu mai funcționează ca limită predictibilă a acțiunilor administrative sau politice, ci ca un instrument adaptabil, reconfigurat pentru a valida decizia luată. Într-un asemenea context, responsabilitatea publică încetează să mai fie un principiu funcțional al guvernării și devine o noțiune abstractă, invocată retoric, dar inoperabilă în practică. Legalitatea nu mai are un reper constant în definirea conducerii instituționale, ci se transformă într-o variabilă de oportunitate, ajustabilă în funcție de presiuni conjunctură sau interese de grup. Astfel, se produce o disoluție a încrederii în drept și în instituțiile statului, iar ideea de stat de drept este golită de conținutul său substanțial, rămânând doar ca etichetă formală într-un decor democratic degradat.
În mod tehnic, un stat capturat este un stat care îi protejează pe cei care practică nelegalitatea la comandă politică. Societatea înțelege starea de fapt și respectul față de lege se diminuează constant și la nivel general. Un astfel de context este consecință a fenomenului denumit democrație delegată, ca formă a democrației în care reprezentanți aleși democratic, odată ajunși în funcție, operează în afara controlului real al puterilor în stat. Mandatul primit prin vot nu mai presupune responsabilitatea față de alegători, ci devine o autorizație informală pentru exercitarea discreționară a puterii în folos propriu sau de grup. În loc să asigure echilibrul între voința populară și decizia politică, democrația delegată ajunge să legitimeze derapajele, printr-o tăcere formală a urnelor și o complicitate pasivă a instituțiilor.
Companiile listate la BVB: bune practici izolate într-un ecosistem fragil
În sectorul companiilor listate la Bursa de Valori București (BVB), situația este semnificativ mai nuanțată și mai dinamică decât în zona întreprinderilor de stat. Există exemple de bune practici de guvernanță, susținute atât de presiunea investitorilor, cât și de exigențele pieței de capital și de influența reglementărilor europene. Transmiterea de informații, raportările financiare, adoptarea codurilor de guvernanță, responsabilitatea consiliilor și relația cu acționarii au evoluat semnificativ în ultimul deceniu.
Însă aceste cazuri reprezintă, de cele mai multe ori, insule de normalitate într-un ocean de superficialitate. Problemele apar atunci când guvernanța este percepută exclusiv ca un set de proceduri de bifat, fără implicare reală din partea acționarilor majoritari. Practica demonstrează că acolo unde acționariatul este divers și există investitori instituționali activi, nivelul de responsabilitate și transparență crește. Totuși, România rămâne în urmă față de alte piețe din regiune, precum Polonia, unde dimensiunea și lichiditatea pieței permit un ecosistem mult mai robust, sau față de Ungaria, unde structurile de guvernanță sunt mai bine consolidate la nivel instituțional.
Pe de altă parte, acolo unde controlul este concentrat sau influențat politic, mecanismele de guvernanță rămân doar pe hârtie. Chiar și în companiile listate, cultura organizațională nu este mereu aliniată cu principiile de performanță și integritate. În absența unei culturi organizaționale bazate pe merit și pe criterii clare de responsabilitate, chiar și companiile listate pot deveni prizonieri ai inerției și ai mimării responsabilității. Lipsa unui cadru legislativ predictibil și insuficienta cultură antreprenorială la nivel de acționariat accentuează această fragilitate sistemică.
Întreprinderile publice: guvernanță deturnată, rezultate distorsionate
Situația este mult mai gravă în cazul întreprinderilor în care statul este acționar majoritar. Aici, guvernanța corporativă este de cele mai multe ori un pretext, nu o realitate. Numirile se fac pe criterii politice sau de clan, rotația cadrelor este haotică, iar continuitatea managerială este aproape inexistentă. Spre deosebire de companiile de stat din Cehia sau Polonia, unde managementul profesional este încurajat, în România stabilitatea este o excepție, iar meritocrația un accident.
Consiliile de administrație sunt adesea populate cu persoane fără legătură cu sectorul respectiv sau cu experiență de management (coafeze, secretare, sportivi etc), directorii sunt neapărat de pe listele de partid și selectați după criteriul celerității rezolvării sarcinilor încredințate (angajări din listele partidului, contracte la comandă etc.), iar planurile de management sunt formale și rar monitorizate. Indicatorii de performanță nu sunt negociați serios de autoritatea publică tutelară, nu sunt stabiliți obiectiv, iar raportările se fac cu scopul de a evita conflictele, nu de a stimula performanța. În plus, lipsa unui sistem funcțional de control intern și absența presiunii publice reale permit perpetuarea acestui cerc vicios.
În acest mediu, eficiența este înlocuită de obediență, iar transparența este sacrificată pentru confortul decizional al politicului. Companiile de stat sunt instrumente de control și recompensă, nu motoare de dezvoltare economică. Iar contribuabilul plătește nota, an după an. Comparativ, modelul estonian sau chiar cel croat arată că este posibil ca întreprinderile publice să fie profitabile, eficiente și ancorate într-un cadru real de guvernanță corporativă. Dar pentru asta este nevoie de voință, și nu doar de simulacru instituțional.
Recomandări: premise pentru un cadru funcțional de guvernanță și strategie economică
Pentru a corecta devierile actuale și a construi o economie funcțională și rezilientă, România are nevoie de o serie de schimbări structurale. În primul rând, este esențială definită unui model economic coerent, ancorat în realități naționale și în contextul global. Acesta trebuie să prioritizeze valoarea adăugată locală, să susțină inovarea și să încurajeze reindustrializarea inteligentă, orientată către sectoare competitive și sustenabile pe care contextul social românesc să le poată susține.
În acest efort, este necesar o apropiere clară și asumată de modelele economice funcționale din Europa, în special cele care au reușit să îmbine competitivitatea cu coeziunea socială. Originalitatea modelului românesc – proclamată adesea cu mândrie de fațadă – s-a dovedit mai degrabă o formă de izolare autoimpusa, lipsită de coerență doctrinară și rezultate concrete. A venit momentul renunțării la acest excepționalism de conjunctură, care a legitimat improvizația și a blocat adaptarea reală la standardele europene. Nu este nicio rușine în convergența cu bunele practici validate, în schimb persistarea în ambiguități autohtone devine o formă de autosabotaj strategic.
În acest sens, este esențială revitalizarea spațiului academic și a scenei doctrinelor politice, ca loc al confruntării de idei economice, al articulării unor proiecte alternative și nu doar al validării deciziilor post-factum. România nu poate avansa fără dezbatere intelectuală riguroasă, fără școli de gândire economică, fără curente doctrinare clare, care să inspire politici publice coerente. Avem nevoie de o economie guvernată nu doar de cifre, ci și de idei – idei care să fie discutate, asumate și testate în spațiul public, nu dictate într-un cerc restrâns de interese. Fără acest efort de reconstrucție, România va continua să rămână o economie periferică, care mimează modernizarea și care evită sistematic esența reformei.
Depolitizarea numirilor în întreprinderile publice este o urgență instituțională. Profesionalizarea managementului și aplicarea reală a criteriilor de competență trebuie să înlocuiască rețelele de fidelitate politică. În acest sens, se impune reconsiderarea arhitecturii instituționale actuale: scoaterea întreprinderilor publice de sub coordonare directă a ministerelor și transferul acestora către un fond național de investiții, cu mandat clar de evaluare a oportunității existenței lor și de administrare în baza criteriilor de performanță. Această entitate ar trebui să opereze independent de ciclul politic și să fie guvernată de principii de transparență, sustenabilitate și profitabilitate economică, în linie cu bunele practici europene. Este nevoie de o reglementare mai strictă privind conflictul de interese și o definire mai clară a rolului consiliilor de administrație. Totodată, este necesară întărirea rolului acționarilor minoritari și a investitorilor instituționali în guvernanța corporativă, inclusiv în companiile listate.
Transparența decizională trebuie să fie nu doar o cerință legislativă, ci o valoare internă a organizațiilor. Introducerea unor mecanisme reale de monitorizare și control, publicarea detaliată a performanței și asumarea răspunderii pentru eșecuri ar schimba radical climatul de încredere publică. Un sistem de guvernanță eficient trebuie să stimuleze performanța, nu doar să conserve pozițiile de putere.
Contrar temerilor vehiculate de unii actori instituționali, transparența nu înseamnă devoalarea conținutului avantajelor competitive ale unei firme sau a strategiilor comerciale sensibile. Transparența înseamnă, în mod esențial, claritate asupra procesului de luare a deciziilor, a criteriilor de selecție a managerilor și a administratorilor, a obiectivelor urmărite și a modului în care se măsoară pentru formare. Înseamnă acces public la rapoartele de activitate, la bugetele planificate și realizate, la conflictele de interese gestionate și la remunerațiile acordate în funcție de rezultate. Transparența nu înseamnă divulgarea strategiilor comerciale sau a secretelor care asigură succesul economic al unei organizații, ci se referă la încredere în corectitudinea procesului decizional și la capacitatea de a-ți justifica în mod clar și deschis deciziile luate. În același timp, este important ca transparența să nu fie confundată cu simpla publicare de documente, ci să devină un exercițiu activ de comunicare și responsabilitate față de public. Cultura transparenței nu se reduce la conformarea birocratică, ci presupune un efort continuu de explicare, de deschidere și de asumare a deciziilor. Transparența reală reduce costurile de guvernanță, descurajează corupția și stimulează competitivitatea, prin crearea unui climat de încredere între stat, cetățeni și mediu economic. În lipsa ei, instituțiile devin opace, suspiciunile se generalizează, iar performanța este sufocată de neîncredere și arbitrariu.
Nu în ultimul rând, este nevoie de corelarea politicilor sociale: educația, fiscalitatea, cercetarea, energia, piața muncii ș.a. trebuie să funcționeze ca un sistem integrat, nu ca domenii izolate, conduse fiecare după logica proprie. În prezent, aceste politici sunt formulate și aplicate fragmentar, fără o viziune coerentă care să le conecteze la un obiectiv economic comun. Lipsa de coordonare generează ineficiențe structurale, suprapuneri inutile, dar mai ales pierderi de oportunitate, deoarece fiecare domeniu avansează cu viteze și priorități diferite. O economie modernă nu poate funcționa pe baza unor insule de competență administrativă, ci are nevoie de un aparat public capabil să gândească interdependent și să opereze în logica unui proiect național integrat. Pentru aceasta este esențială o reformă profundă a aparatului administrativ, care să înlocuiască logica obedienței cu cea a competenței și să asigure autonomia profesională în luarea deciziilor. Numai un stat capabil să gândească și să acționeze coerent poate pune în mișcare un model de dezvoltare durabil, cu politici publice care să se potențeze reciproc, în loc să se anuleze sau să se ignore.
Concluzie: România, între mimetism instituțional și oportunități ratate
România se află într-un moment definitoriu, un punct de inflexiune în care nu mai este loc pentru exerciții sterile de validare birocratică sau pentru strategii construite din metafore politice. Alegerea este clară: ori continuăm cu modelul inerțial al improvizației, cu reforma mimată și cu perpetuarea aparențelor instituționale, ori asumăm, în sfârșit, o traiectorie economică strategică, guvernată de reguli clare, merit și profesionalism, nu de reflexe politicianiste și rotația cadrelor „de partid”. Absența unui model economic coerent și aplicarea superficială a guvernanței corporative nu mai afectează doar eficiența administrativă sau credibilitatea statului, ci compromit în mod direct viitorul unei întregi generații, blocată între emigrare, deziluzie și resemnare.
A merge mai departe pe actuala cale înseamnă, de fapt, să declarăm stagnarea ca drept politic oficial și să tratăm mediocritatea ca pe o strategie de supraviețuire națională. Schimbarea de paradigmă nu va veni dintr-un act tehnic sau dintr-o nouă ordonanță, ci dintr-un curaj instituțional de a înfrunta convențiile sterile și de a reconstrui în profunzime. A transforma România într-o economie de anticipare, nu de reacție, presupune că nu doar un nou tip de leadership, ci și o societate care să nu accepte autosuficiența ca pe o stare naturală.
Progresul nu se cere, se construiește – și se construiește cu luciditate, integritate și refuzul ferm de a mai accepta forma fără fond. România are de ales între a rămâne o democrație decorativă, ancorată în prezentul altora, sau a devenit o țară care scrie cu propriile mâini viitorul, pe baza unor reguli clare, a unor standarde verificabile și a sistem care nu doar măsoară performanța, ci și evaluează corect modul în care aceasta este atinsă.
