de Laurențiu Stan,
consultant financiar, Kapital Minds
Într-o lume construită pe promisiunea piețelor deschise și a interdependenței economice, vocile antiglobaliștilor au devenit din ce în ce mai sonore. Nu mai sunt doar activiști marginali sau nostalgici ai suveranității pierdute, ci politicieni de prim-plan, economiști reputați și o parte tot mai mare din electoratul occidental. În opinia lor, globalizarea nu a adus convergență, ci decalaje. Nu a construit solidaritate, ci dependență. Iar în centrul discursului lor se află o întrebare tot mai incomodă: cui servește, de fapt, economia globală integrată?
Globalizarea nu a fost un proces lin și constant, ci o succesiune de valuri, crize și reconstrucții. Încă de la începuturile comerțului liber, în secolul al XIX-lea, lumea a pus în balanță dorința de a deschide granițele pentru schimburi libere și instinctul de a păstra controlul politic autohton asupra economiei. De la avântul liberal al epocii victoriene, la protecționismul din perioada interbelică, de la arhitectura postbelică a sistemului Bretton Woods, la liberalizarea din anii ’80, și până la momentul prezent – marcat de pandemii, dispute comerciale și replieri strategice, traseul globalizării a fost orice, numai liniar nu.
Astăzi ne aflăm într-un moment delicat, în care globalizarea merge mai departe, dar nu o mai face nici cu aceeași forță, nici cu asentimentul general. Ideea că statele trebuie să-și întărească poziția economică internă – un ecou al trecutului – revine tot mai des în discursul public, mai ales în lumina crizelor recente, de la prăbușirea din anii ’30, la șocul financiar din 2008 și la dezechilibrele provocate de pandemie și tensiunile internaționale.
Așa a reapărut, sub forme tot mai sofisticate, patriotismul economic. Nu este un concept nou. L-am văzut în SUA în perioada New Deal, în Europa postbelică prin politicile industriale puternic controlate de stat, iar în ultimele două decenii a fost reactivat ca răspuns la riscurile liberalizării necontrolate. De fiecare dată, patriotismul economic a apărut în momente de fragilitate sistemică, atunci când ordinea globală nu mai oferea garanții economice sau politice.
Criza din 2008 a zdruncinat încrederea în piețele libere și a readus statul în prim-plan, prin naționalizări, recapitalizări și subvenții. Această revenire nu a fost doar o reacție, ci expresia unei tensiuni persistente între piețele globalizate și cerințele politice interne.
Patriotismul economic este, la bază, o reacție la globalizare și liberalism economic. La nivel teoretic, acest concept combină idei din meritocrația economică internă (de exemplu: „sprijinim companiile românești dacă performează”), cu protecționism moderat („impunem condiții favorabile capitalului autohton”) și strategii industriale naționale („dezvoltăm lanțuri valorice locale, în industrii-cheie”). Este opusul laissez-faire-ului total, dar nu în mod necesar antipiață – depinde cum e aplicat.
Patriotismul economic desemnează acele politici prin care decidenții privilegiază anumiți actori economici locali – firme, sectoare sau grupuri sociale – pe care îi consideră „insideri” din punct de vedere teritorial. Nu se limitează la nivel național: poate funcționa și la nivel regional (ex. UE) sau local (ex. regiuni cu protecție specială). Diferența față de naționalismul economic este subtilă, dar importantă: patriotismul economic nu presupune automat protecționism, ci poate implica inclusiv politici liberale selective în beneficiul unui teritoriu.
În România, patriotismul economic a fost invocat des, dar aproape niciodată aplicat. Nu pentru că ar fi un concept greșit, ci pentru că este complet incompatibil cu realitățile structurale ale economiei românești. Trei obstacole majore fac imposibilă implementarea autentică a acestuia:
Lipsa unei strategii economice – nu există o viziune coerentă asupra direcțiilor industriale prioritare, iar politicile publice sunt deconectate de la realitatea economică. Ministerele sunt reactive, nu proactive, iar intervenția statului în economie este haotică și lipsită de continuitate.
Absența capitalului autohton consolidat – majoritatea companiilor românești sunt subcapitalizate, fragile, slab integrate în lanțuri de valoare globale și dependente de contracte publice. În acest context, protejarea lor devine mai degrabă o formă de asistență păguboasă decât o strategie de competitivitate.
Dependența de capitalul străin – peste 50% din cifra de afaceri a companiilor din România și aproape 70% din exporturi sunt realizate de firme cu capital străin. De asemenea, companiile cu capital străin angajează peste 1,3 milioane salariați, pe care îi plătesc de 1,5 ori mai mult decât media națională. Este evident că România nu își poate permite o retorică de tip suveranist fără riscul de a-și sabota propriile motoare economice.
Privind spre țările pe care uneori le invidiem, Franța și Germania practică un patriotism economic discret, dar eficient, intervenind constant în sprijinul unor industrii considerate sensibile. Polonia a crescut capitalul autohton în agricultură și IT cu instrumente adaptate contextului local, fără a încălca regulile UE. Ungaria a fost și mai agresivă, dar cu costuri reputaționale semnificative. România rămâne, deocamdată, în zona gri: vorbe multe, fapte puține.
De ce nu ar putea funcționa și în România? Simplu spus: pentru că lipsește infrastructura de politici publice și instituții care să transforme ideea în strategie. În loc de criterii clare, avem favoritisme politice. În loc de lanțuri de valoare, avem fragmentare economică. În loc de viziune, avem reacție, de multe ori întârziată.
A vorbi despre patriotism economic în România actuală, fără reformarea administrației, fără recapitalizarea economiei locale și fără investiții în know-how, înseamnă doar a recicla un discurs gol, care vinde speranță pe termen scurt și ascunde incompetența pe termen lung.
Patriotismul economic nu este o idee de respins, dar nici una de aplicat mecanic. El funcționează doar în țări care au ce proteja, știu de ce o fac și dispun de capacitatea de a o face. România trebuie mai întâi să-și construiască baza: educație economică, capital local, instituții credibile și o viziune clară. Abia apoi poate discuta, cu sens, despre patriotism economic. Până atunci, orice discurs în acest sens rămâne ceea ce este: propagandă politică ambalată în tricolor.
