O scurtă incursiune în lumea reală a garanțiilor/asigurărilor și imposibilitatea constructorilor români de a accesa acest tip de finanțare

Date:

_________________

Marius Bogdan Petre

În ultima perioadă am participat la mai multe conferințe ce au avut ca scop comun găsirea unor soluții pentru sectorul de construcții am încercat să înțeleg, din perspectiva antreprenorilor, care este impactul asupra afacerilor românești cu precădere din domenii „nișate” pe zona construcțiilor…

Cu o piață a bunurilor, construcțiilor și serviciilor de peste 15 miliarde de euro anual, România este atractivă pe zona achizițiilor publice pentru orice jucător interesat, mai ales că Statul Român este un partener serios financiar și dezirabil pentru firmele de prestigiu.

În ultimul timp, s-au petrecut niște veritabile cutremure financiare pe piața românească, cel mai important fiind legat de prăbușirea colosului cu picioare de lut City Insurance, iar pe plan secund, dar la fel de important, cu impact global și național, scumpirea prețurilor materiilor prime și a resurselor energetice (gaz și energie electrică). Dacă în cazul City este vorba de un cumul de factori, inclusiv de neglijența anumitor instituții ale Statului Român, în cel de al doilea caz, s-a creat o situație și mai grea de acces la instituțiile de credit și asiguratorii din piață și la finanțări, fiind practic un blocaj al antreprenorilor români de a-și asigura finanțările pentru diferite proiecte private sau prin scontarea facturilor (factoring), scrisori de garanție pentru diferite proiecte sau licitații publice.

Asigurările/Garanțiile pentru licitațiile publice constituie astăzi cea mai mare problemă pentru majoritatea companiilor de construcții din România indiferent de zona în care acestea activează.

După falimentul City Insurance, unde indiferent de domeniul de activitate și de codul CAEN pe care compania îl avea în actul constitutiv, acesta, beneficia fără nici un fel de problemă de orice tip de asigurare, pentru orice tip de lucrare; indiferent de mărimea companiei se putea participa la o licitație pentru un tronson de autostradă cu o firma de apartament cu 1 angajat, vechimea companiei de numai 1 an, cifra de afaceri nu prea conta dacă există inspirația să te asociezi cu o companie din UE în general Italia, Spania, iar în ultima perioadă Turcia pentru a îndeplini condițiile de participare la licitație d.p.d.v. al eligibilității ( lucrări similare, cifra de afaceri, etc. ), dar și alte cerințe stipulate în caietul de sarcini, singura problemă fiind aceea de a exista capacitatea financiara de a putea achita prima/decont pentru emiterea asigurării de garanție emise de către compania City Insurance.

În trecut a fost Astra Asigurări, Certasig, dar și City Insurance, toate acestea fiind de domeniul trecutului.

Autoritățile statului încearcă să ajute companiile românești aflate în imposibilitatea de a participa la licitațiile publice deoarece exista un blocaj instituțional între cei 2 actori principali din acest peisaj prezentat, pe de-o parte statul care nu are capacitatea de a găsi o soluție reala pentru rezolvarea acestei crize; companiile de asigurări care nu și asuma nici un risc din cauza instabilității economice, dar și politice la nivel național, iar acestea aproape au blocat accesul către acest tip de garanții de asigurări ( clasa 15 ).

Intre timp, constructorii romani care timp de 1 deceniu au avut la îndemâna soluții fără sa caute prea mult, de tipul: Astra, Certasig, City Insurance, fără să i intereseze prea mult construcția unei companii sănătoase d.p.d.v. financiar, pe aceștia interesându i doar optimizarea profitului prin orice metode; aceste companii oferindu le posibilitatea de a accesa orice tip de soluții în orice moment; educația financiară, în cazul majorității companiilor românești fiind inexistenta, din păcate – vorba românului, „ las o ca merge și asa, o rezolvăm noi cumva dacă apare vreo problema…” – .

Alta problema pentru autoritățile statului o reprezintă schimbarea/înlocuirea polițelor emise de către City Insurance, aici enumerând doar câteva dintre motivele reale:

  • nici o companie nu vrea să preia riscul în cazul unei lucrări aflate în desfășurare deoarece analiza a fost făcută de către angajații City Insurance al căror singur criteriu de analiză al riscului era oricare altul decât ceea ce ei ar fi trebuit să analizeze; singura dorință era cea de încasare a primei din partea clientului și automat să și atingă targetul pentru încasarea comisioanelor foarte mari;
  • durata imensa a garanției de buna execuție și mentenanță; unele contracte ajungând și la o perioada de 10-12 ani, City Insurance formând o echipă de Champions League cu CNAIR, deoarece era singura din piață care emitea pe formatul impus de către CNAIR; acest format fiind imposibil de susținut de către o alta companie de asigurări din simplul motiv, și anume, contractul de reasigurare nu permite acest lucru. Acesta fiind motivul pentru care astăzi avem acest circ la CNAIR unde nici o companie nu vrea să emită garanții, în primul rand din cauza formatului impus și a unor condiții din aceste scrisori de participare la licitație și de buna execuție; în cazul câștigării contractului de către client, în cazul în care asiguratorii accepta să emită pe acest format pur și simplu își anulează plasarea acestor riscuri în contractul cu reasiguratorul din cauza condițiilor mai sus menționate; de altfel, astăzi, aici există o alta controversă, și anume, singura societate de asigurări ce emite pe formatul impus de CNAIR este Lev Ins, beneficiarul acestor asigurări de garanții asumându-și întreaga responsabilitate să analizeze dacă este oportun sau nu, să accepte plasarea unor riscuri imense de către o companie ce nu participă la Fondul de Garantare; în urma falimentelor din ultimii ani, contribuțiile companiilor de asigurări către FG au crescut substanțial în ultima perioadă pentru ca acesta să poată suporta falimentul City Insurance, de aici rezultând foarte simplu costul creșterii contribuției este suportat tot de către consumatorul final; companiile de asigurări ridicând costul primelor;

Companie ce nu poate fi controlată și nu răspunde în fața ASF-ului; în cazul unei daune nu te judeci în Instanțele din România pentru recuperarea prejudiciilor, te judeci unde compania își are declarat sediul social „ după regulile locale”.

Programul Solvency 2 – dovada lichidității și a solvabilității companiei nu se cunoaște exact, acest program de care toată lumea ar trebui să știe în primul rând ca există și să aibă cunoștințe de analiză a factorilor de risc/expunere majoră, în funcție de aceste criterii, să decidă în cunoștință de cauză dacă acceptă asigurările emise de către această companie; asigurări pentru proiecte ce nit efectiv de siguranța populației; și în același timp să aibă siguranța că autoritățile statului își vor recupera prejudiciul în cazul unui default.

În acest caz ASF-ul a transmis situația exactă a acestei companii pe teritoriul României către autoritățile statului, rămânând ca aceștia să decidă dacă acceptă sau nu asigurări de la această societate.

  • În cazul în care compania este eligibilă d.p.d.v. financiar în urma analizei efectuate de altă companie de asigurări ce își asuma preluarea riscului, ceea ce se întâmplă în max 5% din cazuri, plata primelor pentru înlocuirea acestor asigurări fiind în unele cazuri chiar de la 4-5 ori mai mare decât a celor emise de City Insurance ceea ce nu este foarte confortabil pentru mulți, în conjunctura economică mai ales că ei au plătit și către City Insurance… plătind de 2 ori același serviciu, made in România.

Astăzi garanția de buna execuție se poate constitui astăzi în 2 forme :

  • prin virament bancar sau printr un document de garantare emis de o societate de asigurări care nu se afla în situații speciale privind autorizarea sau supravegherea în condițiile legii, sau printr un instrument de garantare emis de o instituție de credit din România sau din alt stat și acesta devine anexa la contract.
  • prin rețineri succesive din sumele datorate pentru Certificatele de Plată pe perioada de derulare a contractului.

Garanția de buna execuție trebuie să fie irevocabilă, instrumentul de garantare trebuie să prevadă ca plata garanției se va executa la prima cerere a Beneficiarului / Autorității Contractante pe baza declarației acestuia cu privire la culpa Antreprenorului.

Garanția de buna execuție emisă de către o societate de asigurare trebuie să nu fie condiționată de emiterea unei polițe de asigurare care sa fie opozabilă Beneficiarului Autorității Contractante printre alte documente respectiv Condiții Generale de Asigurare, Condiții Speciale de Asigurare, Clauze de garantare, etc.; acestea trebuie să fie prezentate Beneficiarului însoțite de o adresă din partea companiei de asigurări prin care aceasta sa confirme valabilitatea și intra în vigoare indiferent de prevederile unei polițe de asigurare; de asemenea ca angajamentul companiei de asigurare față de Beneficiar/Autoritate Contractanta va fi exclusiv în baza documentelor emise, nerespectarea condițiilor de mai sus ducând la refuzul acceptării.

Cu toate aceste probleme pe capul constructorilor români, au apărut și alte tipuri de soluții „fantomă” – asigurările/garanțiile emise de societăți ce nu au acest drept sau să le spunem falsuri grosolane făcute de „băieții deștepți” ce emit simple hârtii cu antet ul unor entități, cum ar fi – TCS Insurance Company of Ireland, Union Credit and Guarantee, European Merchant Bank UAB punând constructorii români disperați să prezinte niște documente fara acoperire/falsuri, autoritatilor statului expunandu se unor riscuri enorme.

Colapsul actual ar putea fi depasit daca toti cei implicati in peisaj vor contribui activ pentru gasirea unor solutii si vor forma o echipa fara interese ascunse: Autoritatile Statului, Companiile de Asigurari, Constructorii si Brokerii; Daca statul asteapta rezolvarea problemei numai din partea Companiilor de Asigurare, acest colaps va continua si pagubele vor fi mult mai mari.

Banca Națională a României (BNR) ar trebui să conștientizeze că Instituțiile Financiare Nebancare (IFN) pot constitui o alternativă pentru constructorii romani în vederea emiterii de garanții pentru licitațiile publice, numai că trebuie să condiționeze existența sau posibilitatea de a emite instrumente financiare/garanții doar pentru IFN-urile solvabile și cu organe de conducere cu experiență reală, să stabilească praguri de garantare maxime în funcție de capitalul propriu sau cel cel atras, nu prin hârtii și raportări false, Regulamentul 20 al BNR fiind încălcat de 99% din IFN-urile acreditate pentru emiterea garanțiilor în trecutul nu prea îndepărtat. Capitalul social al IFN-ului ar trebui să fie în bancă, în fiecare moment, conform Regulamentului 20 al BNR și nu doar sub forma unei „situații în contabilitate”. La o expunere de max 15 ori a capitalului social, a cvasitotalității IFN-urilor de pe piață, niciunul nu are capacitatea financiară să plătească măcar 1 milion de euro în cazul în care o scrisoare „intră la plată” ca urmare a unui „default”.

Pana acum câteva luni, existau IFN uri cumpărate de pe OLX sau alte site-uri de publicitate cu 100-150 de mii de euro doar pentru licența BNR (evidența în Registrul General sau Registrul Special) ce emiteau garanții de zeci de milioane de euro care, în fapt, nu valorează nici cât hârtia pe care sunt tipărite.

În mod normal, după o preluare (sub orice formă) IFN-urile nu ar trebui să aibă dreptul de a emite acest tip de instrumente financiare/garanții doar după ce trec prin furcile caudine ale departamentelor de securitate/supraveghere/analiză pentru a fi aprobate de către BNR și abia după aprobare, IFN-urile să și intre în drepturi, din acest moment BNR-ul să fie răspunzător 100% pentru activitatea acelui IFN din toate punctele de vedere.

Dacă BNR, prin Direcția de Supraveghere Bancară, își îndeplinește rolul său și implementează ideile expuse anterior, IFN-urile devin mai puternice și pot deveni o alternativă reală, viabilă, atât pentru antreprenorii români, dar mai ales pentru economia națională.

Un lucru foarte simplu pentru deblocarea acestei situații ar trebui să facă Statul Român prin comisiile abilitate: sub condiția modificării art. 36 din HG 395/2016 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului de achiziție publică/acordului cadru din legea nr 98/2016 privind achizițiile publice publicată din Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 423 din 6 iunie 2016; adăugând foarte simplu încă un punct: „O instituție financiară non-bancară ce deține autorizație de funcționare în România”.

Marile companii bancare și de asigurare care funcționează în România sunt corporații multinaționale și au condiții restrictive sau foarte dificil de accesat de către companiile mici și mijlocii, situație care discriminează/marginalizează și creează o prăpastie între companiile străine și cele românești, primele având drum liber spre marile proiecte din România scoase la licitație de CNAIR sau CNI.

De ce ne referim în principal la piața de construcții???

România și Statul Român, prin toate unitățile administrative, deconcentrate este singurul care are fonduri pentru realizarea de investiții și cheltuieli sume de ordinul zecilor de miliarde lei, așa cum am precizat anterior.

Ca firmă de construcții care activează într-un domeniu nișat construcții montaj pentru termoficare urbană și construcții de drumuri monopolul este deținut de stat, pe zona de real estate mai sunt și alți jucători privați pe segmentul construcții civile unde mai este o piață de câteva sute de milioane de euro;

Totuși, România, are în mai mare măsură nevoie să își dezvolte infrastructura, sistemele urbane de alimentare cu apă, canal, agent termic și drumuri, elemente de strictă necesitate pentru o economie și de maximă importanță pentru dezvoltarea Țării;

Mai mult, planul P.N.R.R., care va trebui reactualizat obligatoriu după 6 luni de zile de la lansarea sa, ca să vedem ce este realist și realizabil de executat și ce nu, vine cu un pachet considerabil de investiții în sectorul public, de la mediu la energie sau la mică / medie și mare infrastructură;

În ultimul an, la care doresc să ma raportez, au apărut foarte multe proiecte de infrastructură medie și mare pe POIM cu finanțare din fonduri europene, dar și proiecte de rețele edilitare de apă, canal sau termoficare.

Cum se descurcă companiile din segmentul I.M.M.în această piață?

Fără nicio rezervă,în momentul de față, cu accent pe ultimul an, piața de construcții pentru infrastructura mare este dominată de companiile străine din Austria, Italia, Spania, Turcia și într-un procent foarte mic mai sunt și companii de construcții românești care, de cele mai multe ori sunt „remorcă” la cele străine deși fac toată munca. Țara noastră investește și pune bani mulți în proiecte, iar companiile românești sunt reduse la stadiul de executanți pe prețuri derizorii,în țara lor. Acesta este un adevăr trist și imputabil atât antreprenorilor români care nu reușesc să se coaguleze într-un pol industrial și de influență important, dar mai ales guvernanților care nu iau măsuri multiple de sprijinire a antreprenoriatului autohton.

De ce se întâmplă asta? În afară de faptul că, în mod constant Statul Român nu a făcut decât să distrugă antreprenoriatul românesc cam pe toate sectoarele industriei, dar cu accent pe construcții, nu au generat programe de susținere și dezvoltare a afacerilor românești acestea fiind afectate de aspectele de mai jos, truda și greul proiectelor sunt duse de antreprenorii și muncitorii români, iar crema profiturilor din aceste proiecte pleacă la jucătorii din țările de mai sus prin diverse inginerii financiare, „optimizări” de proiecte și „optimizări” fiscale.

Sistemul bancar, după cum bine știm, este în majoritatea lui dominat de bănci străine care au un singur scop: să împrumute Guvernul în schimbul garanției suverane a Statului Român, pe dobânzi triple sau mai mari decât cele afișate de Banca Centrală Europeană, să spolieze românii prin programe de retail carduri și alte pseudo-facilități pentru persoanele fizice. În ultimii ani, Guvernul a aprobat preluarea Băncii Românești de către Exim Bank și a întărit CEC-ul, dar este mult prea puțin și politica de consolidare financiară internă trebuie continuată, iar măcar o bancă românească trebuie să ajungă un jucător regional de talia OTP-ului maghiar.

Ar mai fi fost o portiță pentru antreprenorii români de a avea acces la contractele pe domeniile mai sus menționate, însă nici aici lucrurile nu stau bine, piața asigurărilor fiind dominată deopotrivă de capitaluri străine, iar companii românești de asigurare sunt 2 – Exim Asig si ABC Asig –, care procentual, raportat la piața de asigurări dominată de multinaționale, înregistrează cam 1% din această piață uriașă, abandonată de România în favoarea altora.

Cele 2 bănci de stat, CEC si Exim nu pot face față singure și fără capitalizare adecvată să asigure finanțarea afacerilor romanești raportat la nevoia reală a acestora și dimensiunea capitalului implicat, dar și susținerea pe terțe piețe externe așa cum fac competitorii noștri. Pe zonele noastre de interes, din Moldova, Ucraina, Serbia, Macedonia de Nord, Albania sau Georgia, ca să vorbim doar de proximitatea noastră geografică, trebuie să existe un sprijin masiv pentru exportatorii noștri și facilități de pătrundere a produselor noastre pe aceste piețe externe. În cazul Moldovei, dată fiind și conexiunea istorică, ar trebui creat chiar un fond de garantare și achiziții de active în această țară pentru a ne întări poziția economică de aici.

În opinia mea, primele condiții ca să ai o șansa să participi la procedurile de achiziții publice pe aceste domenii unde statul deține „monopol” sunt :

  • Să ai personal tehnico-economic de specialitate pentru întocmirea ofertelor, ceea ce există din fericire;
  • Să ai posibilitatea să asiguri instrumentele financiare de natura garanției de participare, ulterior a celei de bună execuție și de mentenanță – aici ești la mâna străinilor care nu îți dau nicio șansă, așa cum am explicat motivat mai sus ca IMM românesc sau a băncilor străine care te împovărează cu cerințe artificiale pe care nu ai cum sa le susții ca să NU ai acces la banii Statului Român, pe care îi iau firmele ale căror țări controlează și sistemul bancar, iar când ajungi să iei acele garanții, ele câștigă prin dobânzile uriașe pe care ți le iau și, indirect cresc artificial costurile României, făcându-i proiectele scumpe la implementare și, evident, împuținându-i și numărul proiectelor pe care le poate face.

Apoi trebuie să ai muncitori și utilaje – aici există resurse pe care marile companii străine le exploatează ulterior semnării contractelor pe nimic, așa cum am demonstrat și cum de altfel e cvasicunoscut în piață. Mai mult, Statul Român, în loc să dea permise de muncă muncitorilor potențiali din Albania, Macedonia de Nord, Serbia, Bulgaria, Ucraina sau Moldova, care mai știu și puțină română, aduce muncitori exotici deși ar putea apela la Etiopia, o țară apropiată cultural și religios de noi, fiind tot creștini ortodocși și cunoscătorii ai limbii italiene în număr mare, căci a fost colonie italiană.

Să ai facilități de credit pentru susținerea lucrărilor mai întâi pe banii tăi și apoi iei de la stat sau de la străini – aici, încă o dată, ești la mâna băncilor și a asiguratorilor dominați de capitalurile străine, concurente firmelor românești și care discriminează evident antreprenorii români. Pentru a accesa produse specifice acestei nevoi compania românească IMM niciodată nu îndeplinește condițiile și nu este eligibilă și, mai mult, ți se spune ca bonitatea autorității contractante a statului nu este „în rating”, astfel că ei nu pot finanța. Deci, dacă printr-o minune tu îndeplinești condițiile, atunci beneficiarul nu este eligibil și ajungi într-un cerc vicios pe care Statul Român NU vrea să îl rupă, deși poate.

După cum se vede, companiile românești îndeplinesc doar condiția de a fi „harnice”, de a aloca resurse umane și tehnice ca marile companii străine să „performeze” și să ia banii Statului Român, inclusiv pe cei alocați de UE, cu costuri și „claimuri” (revendicări contractuale) uriașe, iar în final companiile românești cu capital autohton rămân tot sărace, decapitalizate, fără perspective de creștere și dezvoltare.

De altfel, cei mai mulți ajung să-și închidă afacerile din cauza discriminării la finanțare, să piardă forța de muncă calificată care migrează în Vest și să dispară din peisajul acestei economii românești. Discutând cu mai mulți anteprenori din domeniu sau din alte domenii, am auzit de multe ori că vor să-și închidă afacerea din România și să se relocheze în Marea Britanie – UK, Italia – IT, Franța – F, Spania – E, cu muncitori și specialiști întrucât, acolo, mediul de afaceri este puternic și sunt extrem de multe oportunități în domeniul construcțiilor și, în plus, statele vestice susțin companiile prin programe, facilități, dar mai ales, LOBBY, prin ambasadele lor, oferindu-le acces pe piața de profil fără discriminare.

La momentul actual singura autoritate a statului care a lucrat cot cot cu Companiile de Asigurări și cu Brokerii este Autoritatea de Supraveghere Financiara care este foarte interesata de subiect și care prin masurile și reglementările luate în ultima perioadă dorește să depășim acest acest Blocaj Instituțional ce creează pagube întregii economii naționale.

Ce nu se înțelege în România este că toți am fost odată mici, ce șanse ai să te faci „om mare” dacă nu ai o familie, părinți care să „investească” în tine și să te susțină?! Prin similitudine, același lucru este valabil și în mediul antreprenorial și Google și Facebook și Amazon și Astaldi și Porr și Strabag, Tesla și…și…și…au fost odată mici, însă, „cineva” a avut grijă să crească!

De noi, companiile IMM românești, Statului Român nu-i pasă, topurile economice dovedesc cu prisosință acest lucru, deși plătim toate cheltuielile acestui stat. Păi atunci, când noi vom dispărea, să vină străinii să plătească pensiile părinților și bunicilor noștri, după ce mediul de afaceri românesc se va dilua până la extincție în următorii ani, că noi am ajuns să devenim cea mai mare diasporă a planetei la dimensiunea unei țări cât Elveția, Israel s.a, țări de talia asta, în doar 30 de ani!

Ce ar fi de făcut???

S-a promis și se spune de 30 ani că nu s-a făcut nimic, o simțim pe pielea noastră zi de zi. În mediul de afaceri românesc 100% , „crești” o firmă, iar dacă nu o vinzi în totalitate la străini sau cedându-le majoritatea, oferindu-le controlul, să exploateze resursele umane și materiale ale României PE NIMIC, dispari din piață, nu ai nicio șansă să devii „om mare”!

Vorba aia, „munții noștri aur poartă/ noi cerșim din poartă-n poartă”, Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Octavian Goga mare român și patriot, căci, în concluzie, nu s-a schimbat nimic!

Distribuie:

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

De zece ori, angajator de zece: JTI România

JTI este Top Employer (Angajator de Top) pentru al...

Ce trebuie să faci dacă ai primit o notificare de la ANAF cu privire la veniturile obținute din străinătate?

  Stela Andrei, Partener, Impozit pe venit şi contribuţii sociale,...