A învăța să trăim cu COVID-19

Date:

ERIK Berglöf
Economist-șef al Băncii Asiatice pentru Investiții în Infrastructură

Pe măsură ce numărul de infecții cu SARS-CoV-2 crește în cea mai mare parte a globului, mulți se agață de speranța că un vaccin va restabili în curând cursul vieții așa cum îl știam. Asta este o speranță deșartă. Chiar dacă se va găsi un vaccin eficient, COVID-19 va rămâne printre noi și în viitorul apropiat – cel puțin pentru următorii cinci ani. Va trebui să învățăm să trăim cu ea.

O comisie de oameni de știință și sociologi, reuniți de trustul Wellcome, a întocmit recent patru scenarii de pandemie. Printre variabilele principale s-a numărat ideea legată de ce putem învăța despre biologia SARS-CoV-2 (virusul care cauzează COVID-19), respectiv ritmul în care apare mutația și limita la care o infecție provoacă anticorpi și cât de rapid putem dezvolta și lansa vaccinuri eficiente, antivirale și alte tratamente.

Apoi studiul a luat în calcul modul în care s-ar derula fiecare dintre aceste patru scenarii în cinci locații generale: în țări cu venituri crescute, medii și scăzute, precum și în zone de conflict și în mediile vulnerabile precum lagăre de refugiați și închisori.

Nici măcar în cel mai optimist dintre cele patru scenarii – cel caracterizat de existența unui virus relativ stabil, a vaccinurilor eficiente și a unor terapii antivirale îmbunătățite – nu se va obține eradicarea SARS-CoV-2 în cinci ani în toate cele cinci locații, deși contaminarea în cadrul comunității ar putea fi eliminată între anumite granițe. Și, atâta timp cât o locație se confruntă cu o epidemie de COVID-19, toate locațiile sunt vulnerabile.
După cum relevă studiul, pentru eradicarea virusului și pentru a ajunge la finalul stării de urgență medicală vor fi necesare nu doar un vaccin care oprește transmiterea, ci și tratamente eficiente și rapide, precum și teste veridice. Un astfel de set de instrumente medicale ar trebui să fie pus la dispoziție și accesibil pentru fiecare țară și să fie utilizat astfel încât să valorifice experiența globală și să implice comunitățile locale.

Cu toate acestea, pentru moment, doar trei dintre cele nouă vaccinuri candidate oprește extinderea virusului; celelalte doar reușesc să limiteze severitatea COVID-19. Mai mult, deși tratamentele pentru cazurile moderate și severe s-au îmbunătățit semnificativ, acestea rămân nesatisfăcătoare. Iar testarea are lacune, este costisitoare și condiționată de deficiențele din lanțul de aprovizionare.

Cu un set de instrumente medicale atât de imperfect, intervențiile nonfarmaceutice (INF), precum distanțarea socială și purtarea măștii, devin vitale. Din fericire, cele mai multe țări au recunoscut importanța critică a acțiunii prompte, impunând reguli stricte pentru a proteja destul de rapid sănătatea publică. Multe dintre acestea au furnizat sprijin economic puternic, pentru a proteja viața și bunăstarea populației în timpul izolării.
Dar măsurile de urgență pe termen scurt, precum izolările generale, nu reprezintă o soluție sustenabilă. Puține țări – mai ales cele din zonele dezvoltate și în curs de dezvoltare – își pot permite închiderea economiilor și chiar mai puține reușesc respectarea politicilor recomandate până în momentul în care un vaccin eficient va fi disponibil pe scară largă.
Astfel de măsuri nu presupun altceva decât încetinirea răspândirii și câștigarea de timp pentru legiuitori și pentru specialiștii din domeniul sănătății pentru a identifica vulnerabilitățile și, cu ajutorul informațiilor provenite din domeniul științelor socio-umane, pentru a elabora strategii inovative pe termen mediu și lung, adaptate situațiilor locale. Din nefericire, acest interval de timp nu a fost utilizat foarte înțelept până acum, legiuitorii preferând să-și imite unii altora soluțiile, în loc să aplice învățămintele în mod creativ, într-un fel care să țină cont de situațiile locale.

INF-urile nu sunt măsuri universale. Așa cum nu este nici procesul de ieșire din ele. După cum a sugerat recent un grup de cercetători, epidemiologia trebuie să ghideze acest proces, în completarea, în mod ideal, a științelor comportamentale.
În practică, asta înseamnă că statele ar trebui să ușureze restricțiile doar în momentul în care dețin sisteme robuste de monitorizare a evoluției stării de sănătate publică și de identificare și monitorizare a indivizilor infectați. Și în același timp ar trebui să mențină pentru câtva timp celelalte măsuri de reducere a răspândirii virusului, precum cerința de purtare a măștii. Aceste măsuri trebuie sprijinite de investiții susținute în domeniul sănătății publice și în capacitatea sistemului medical.

De asemenea, trebuie avută în vedere dimensiunea politică a respectivelor decizii, spre exemplu cele legate de deschiderea școlilor sau de permiterea organizării de evenimente mari. Conducătorii trebuie să identifice compromisurile opțiunilor lor strategice, recunoscând faptul că acestea pot diferi foarte mult în funcție de contextul economic, social și politic.
Modul în care sunt făcute și implementate opțiunile strategice contează enorm. Un răspuns eficient trebuie să evidențieze atât acțiunile individuale, cât și pe cele colective, populația asumându-și responsabilități, atât pentru ea însăși, cât și pentru comunitățile ei. Între timp, așa cum au arătat țări precum Norvegia și Finlanda, finanțarea temporară a „disjunctorilor”, o măsură pe care statele bogate ar trebui să fie capabile să o susțină, ar putea avea succes în reducerea extinderii virusului în rândul comunității.
Lideri politici slabi, precum președintele Statelor Unite, Donald Trump, care cred că pot evita durerea și nemulțumirea provocate de restricții, sfârșesc prin a impune costuri mai mari populației statului lor. În egală măsură, cei care se concentrează pe „cine face mai bine” pierd din vedere ideea de bază: toată lumea o duce mai bine dacă ceilalți o duc bine. Competiția pentru resursele medicale și pentru dozele de vaccin care urmează a fi produse este neproductivă.

Prin urmare, în timp ce fiecare stat trebuie să adapteze soluțiile la situația locală, intervenția față de COVID-19 trebuie, în cele din urmă, să fie globală. Resursele trebuie să fie canalizate către cele mai vulnerabile țări și grupuri de populație. De asemenea, trebuie să continue alocarea resurselor și către alte imperative din domeniul sănătății publice, precum lupta împotriva malariei.

Pandemia deja alimentează inegalitatea, atât între, cât și în interiorul statelor. Bogăția se rezumă la cel mai puternic în ceea ce privește protecția față de COVID-19, în timp ce facilitează distanțarea socială și nu reușește decât să garanteze servicii medicale de calitate. Dar astfel de inegalități slăbesc rezistența comunității globale. Cele mai eficiente intervenții sunt cele care îi protejează pe cei mai vulnerabili.

Într-o zi lumea ar putea avea toate instrumentele necesare eradicării virusului și va trebui să se concentreze pe construirea infrastructurii și pe implementarea capacităților logistice de distribuire a acestora. Până atunci, ar trebui să ne oprim din a spera la o întoarcere rapidă la „normal” și ar trebui să începem dezvoltarea unor strategii ample, creative și cooperante de a trăi cu COVID-19.


Erik Berglöf este economist-șef al Băncii Asiatice pentru Investiții în Infrastructură.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Analiză Claudiu Cazacu, XTB: Precedent în „uber-izarea prețurilor”. Cum pot cartofii prăjiți să influențeze valoarea acțiunilor

Prețurile stabilite dinamic fac parte dintr-o strategie utilizată frecvent...

Economia informală în România: context, cauze și efecte

| de Prof. univ. dr. Cristian PĂUN, Academia de Studii Economice din București și Prof. univ. dr. Radu MUȘETESCU, Academia de Studii Economice din București

ASIGURĂRI. POLITICI PREZENTE ȘI VIITOARE

În cadrul conferinței „Asigurări. Politici prezente și viitoare” organizată...