Ciclul de lucrări România. Starea economică, lansat în anul 1998 își are geneza în dorința autorului de a așterne pe hârtie și a imortaliza gândirea proprie cu privire la evoluția social-economică a țării noastre. S-au scurs 19 ani, concretizați în 20 de volume în care, prin analiză bazată pe datele oficiale reale și capacitatea de interpretare, am așternut pe hârtie numai ceea ce am considerat că este semnificativ și relevant cu privire la evoluția social-economică a României. Drumul nu a fost ușor, de multe ori m-a bântuit gândul că ar fi bine să fie ultimul volum adus pe piață. Știu că lucrarea, în cei nouăsprezece ani de până acum, a fost primită pe piață cu interes. Mediul academic, de cercetare sau alte persoane cu înaltă pregătire economică mi-au transmis gânduri bune, acestea fiind încurajatoare și „vinovate” de faptul că nu am oprit munca, concretizată, an de an, într-un nou volum. Acum apare volumul cu numărul douăzeci, adus la zi, după multă trudă, ambiție și chibzuință.
Prin competența Bibliotecii Naționale a României, lucrările publicate până în prezent se află în biblioteci de renume mondial, majoritatea asociate marilor universități ale lumii. Volume ale lucrării au fost primite cu interes, printre altele, de: Bayerische Staatsbibliothek – München, Germania, Harvard College Library, SUA, Stanford University Library, SUA, Cornell University Library – Ithaca, USA, Indiana University – Bloomington, SUA, The British Library – London, Marea Britanie, University of Chicago Library – Chicago, SUA, University of Pittsburgh, SUA, HathiTrust Digital Library – Ann Arbor, SUA, Bibliothèque et Archives nationales du Québec – Montreal, Canada, Oxford University, Marea Britanie, University of Illinois, SUA, Library of Congress – Washington, SUA sau University of California – Los Angeles, SUA.
De asemenea, un număr important de exemplare din această lucrare ce apare anual stă la dispoziția străinilor aflați oficial în România sau al unor instituții internaționale. Am ajuns la a douăzecea apariție în care am încercat să deslușesc aspectele esențiale care fac obiectul studiului într-un context particular pentru România. Afirm aceasta, gândindu-mă în primul rând la „mersul greu” al țării după criza ale cărei efecte încă se mai resimt. Volumul apare în anul în care se împlinesc zece ani de la aderarea României la Uniunea Europeană. Pornind de la acest aspect, al douăzecilea volum are o altă arhitectură. Având în vedere că s-a scurs un deceniu de la aderarea României la Uniunea Europeană, lucrarea are o nouă structură, fiind sistematizată în trei părți distincte: prima parte este dedicată analizei evoluției economiei României în cei zece ani în cadrul Uniunii Europene, existând o multitudine de comparații cu celelalte state membre. Partea a doua cuprinde o analiză a evoluției României în ultimul deceniu de când este membră a Uniunii Europene.
Aceste două segmente din lucrare sunt prezentate bilingv, în limba română și limba engleză. Partea a treia va fi una structurală, cu analize pe fiecare domeniu de activitate din economia României. Am început cu o analiză privitoare la ceea ce s-a întâmplat în Uniunea Europeană și efectele asupra situației social-economice din România și am încheiat cu un capitol care prezintă stadiul măsurilor pe care le are de implementat țara noastră, pe drumul integrării depline în comunitatea europeană.
În treacăt fie menționat, România mai are multe de întreprins pentru a valorifica, cât mai aproape de posibilități, poziția de țară membră a Uniunii Europene. Din anul 1990 și până în prezent, membră sau nemembră, în proporții diferite, cei care au asigurat managementul macroeconomic național au acționat, la început cred fără știință, apoi din orientări partizane care s-au concretizat, iar în cele din urmă, aș aprecia, fără discernământ și spirit național. După anul 2012, volumele publicate au reliefat un progres, insuficient însă pentru stadiul economico-social în care ne aflăm. Fără mândrie, constatăm că la majoritatea indicatorilor de clasificare a statelor din Uniunea Europeană ne aflăm pe ultimele două-trei locuri.
Deși ar apărea ca o repetiție, numai câteva exemple, validate de nemilosul timp, ne edifică pe deplin asupra aprecierii exprimate mai sus. În 1990, prin scoaterea părților sociale deținute de salariații din vechiul regim din sfera investițiilor (producție) și „aruncarea” în consum, a declanșat procesul inflaționist (este lesne de ce și apreciez că nu se impune să fac o pledoarie, tema fiind abordată în acest volum). Este adevărat că și în vechiul sistem, superetatizat, inflația acționa în mod mascat (pasiv), dar în 1990 s-a declanșat un fenomen care a „ofilit” fără posibilitate de revenire întreaga economie națională. Cu acei bani se putea face și altceva, de pildă să se înceapă, fie și limitat, primul pas pe linia privatizării, adică transformarea „părților sociale” în „acțiuni”. Nu s-a vrut, nu s-a putut sau s-a urmărit doar populismul și amăgirea bietului român. A urmat al doilea fenomen, nociv și pentru o economie și societate așezată, dar și pentru România care pescuia în ape tulburi și adânci, și anume declanșarea șomajului. În mod cert, economia României avea un șomaj latent, dar acesta nu trebuia scos în „stradă”, ci absorbit cu pricepere. Cum? Prin folosirea resurselor naturale, financiare și umane ale țării, adică cei trei factori determinanți în dezvoltarea economică, prin proces de reconversie primară a forței de muncă și, să zicem, declanșarea unui amplu proces de dezvoltare a infrastructurii naționale. Și astăzi un program național care să cuprindă măsuri proactive de dezvoltare a infrastructurii este încă o soluție salvatoare. Marii economiști consideră că într-o perioadă de criză ca aceea din 2007-2010 țările mai slab dezvoltate, cum este România, puteau valorifica situația pentru a ieși din starea precară din unele domenii. În acest volum veți găsi exercițiul unei asemenea strategii.
Dar se pare că ne cantonăm în a dezvolta infrastructura numai prin absorbția de fonduri europene (capital la care proiectele antamate sunt nesemnificative și pe această cale se pierd drepturile pe care calitatea de membru al Uniunii Europene îl oferă) și la prețuri incredibile și greu de întâlnit prin altă țară europeană.
A urmat decretarea industriei românești ca „o grămadă de fiare vechi”. Ce a urmat? Grămada de fiare vechi a ruginit, iar prin procesul de privatizare, mai bine zis de înstrăinare la orice preț nechibzuit (poate aducător de comisioane în puține buzunare), s-a evaporat toată industria, fără a se fi pus ceva nou construit în loc. Au dispărut toate întreprinderile românești la prețuri de nimic.
În domeniul turismului, s-a practicat degradarea prin „concesiune” și nu valorificarea eficientă și reală prin acțiuni. Delta Dunării a ajuns și ea de plâns pentru cei care i-au cunoscut adevărata valoare de patrimoniu național. Agricultura, în toată structura și complexitatea sa, a devenit o mare povară pentru țăranul (acum fermierul) român pauper. S-a distrus sistemul național de irigații și cultură prin asolamente, iar chimizarea și mecanizarea se fac individual și întâmplător. Ne-am întors la „plugul tras de boi” și ne uităm numai spre cer cu rugăciunea în gând la Cel de Sus. Pădurile au fost defrișate și exploatate nemilos. S-au distrus sute de mii de hectare împădurite care, nemaifiind, au întors clima pe dos și încă ne mai întrebăm de ce oare? Abia acum ies la iveală măsurile care au devastat potențialul economic al țării.
Toate acestea au efect asupra nivelului de trai, al calității vieții populației din România. Întreaga evoluție social-economică ne reliefează o cădere fără posibilitatea de a fi oprită. Acum filozofăm cu alți termeni – datorie publică, datorie externă, arierate, taxe și impozite, accesarea fondurilor europene, rectificări bugetare, toate puse în schema de „subzistență” fără capacitate de dezvoltare. Să fim serioși și măcar sinceri și să înțelegem că cei care ne ademenesc, pe unii, nu se gândesc decât la interesele lor, nu și la binefacere pentru tot românul. Secretul stă tot în resursele naționale, câte au mai rămas, în conservarea avuției naționale și în capacitatea creatoare a românilor. Este primul pilon care dă încredere, fie și într-o evoluție cu pași mărunți.
Atenție la cele câteva resurse naționale, aparent nesemnificative, dar de o valoare uriașă în realitate, pe care le mai avem.
Scăpați-le din ghearele celor ce le vor „privatizate” (vândute) pe nimic, pentru interese meschine, individuale sau de grup, precum întreaga industrie și bogățiile naționale ale României. Ne uităm, ascultăm, contemplăm și, deoarece nu înțelegem nimic, rămânem doar stupefiați cu întrebări ce vor rămâne veșnic retorice. Am expus câteva considerente, pentru a se înțelege ce se găsește în acest al douăzecelea volum.
Toate cele de mai sus sunt chiar așa, dar le-am analizat în mod gradat pentru a nu-l înfiora pe cititor. Volumele de până acum, în conexiunea lor, exprimă evoluția continuă, bună sau rea, a economiei naționale.
Nu cu reținere, ci cu atenție, am sugerat ceea ce trebuia sau trebuie făcut pentru a întoarce cursul negativ al evoluției social-economice. Cred că cele douăzeci de volume vor fi „probă” atunci când „istoria”, dacă altcineva nu se încumetă, va judeca de ce am evoluat astfel și de ce am ajuns aici.
Cititorii, singurii beneficiari, critici și analiști ai scrierilor mele, pot emite orice ipoteză, oricare dintre acestea fiind folositoare pentru eventuale studii, ale mele sau ale altora, în viitor.
