Când pielea ta NU e în joc

„Puterea este abilitatea de a pune lucrurile în practică”
Rosabeth Moss Kanter

În toată lumea, guvernele domină scena economică. Modul în care cheltuie resursele determină, în bună parte, dacă ocuparea totală a forței de muncă reprezintă o prioritate sau nu. De asemenea, impozitele și taxele percepute influențează majoritatea deciziilor de investiții, iar reglementările interne promovate sau susținute la nivel guvernamental influențează activitățile economice. Totuși, în teoriile economice, dominația guvernului asupra mediului economic nu este corelată în mod semnificativ. Majoritatea teoriilor se limitează la a considera „guvernul” ca entitate rațională, menită să asigure echilibrele macroeconomice, să anticipeze și să prevină eventuale dezechilibre. În fiecare ramură a economiei, abordările se concentrează pe impactul guvernării asupra luării deciziilor private sau pe influența politicilor guvernamentale asupra agregatelor macroeconomice. Nu există progrese semnificative în direcția obținerii unor reguli comportamentale generale și realiste pentru un guvern rațional, prin analogie cu regulile folosite pentru analiza comportamentelor raționale ale consumatorilor sau ale producătorilor. În consecință, nu s-a reușit încă integrarea guvernului și a decidenților privați într-o teorie generală a echilibrului.

Teoreticienii din domeniul economic pleacă de la supoziția conform căreia deciziile sunt luate de indivizi raționali. O astfel de simplificare este necesară pentru a putea face predicții referitoare la comportamente. Deciziile luate la întâmplare sau cele care nu se află în nicio relație între ele nu se încadrează în tiparele cunoscute. Și nevoia de încadrare în tipare vine din faptul că acțiunile umane pot fi anticipate, iar relațiile dintre ele analizate doar dacă se pot încadra în tipare.

Ce facem, însă, atunci când raționalitatea nu este paradigma de funcționare a decidentului guvernamental, când interesul politic sau mai curând politicianist determină comportamente neraționale, izvoare ale unor costuri sociale sau economice semnificative? Care este răspunderea pentru promovarea unor decizii care pun în pericol sau afectează stabilitatea socială, mediul economic, bunăstarea oamenilor, locul câștigat cu greu printre celelalte națiuni?

În plan personal, practic, niciuna. „Pielea” celui care înțelege exercitarea puterii ca exercitare a bunului plac nu are de suferit, ba, de cele mai multe ori, dimpotrivă, el este recompensat. Situația nu este prezentă exclusiv în sfera guvernamentală, numeroși „manageri de top” construindu-și renumele în acest mod.

Ajungem, astfel, la pericolul pe care îl reprezintă evaluarea deciziilor exclusiv din perspectiva rezultatelor. Și când spun „rezultate”, nu mă refer la o creștere sustenabilă, bazată pe tehnologie, creștere de productivitate sau alocare inteligentă a resurselor. Mă refer la creșterea facilă, „din pix”, tocmai bună de arătat în campania electorală sau la ședințele de analiză semestriale și care durează cam cât campania electorală sau, respectiv, cea de încasare a bonusului.

Iată un exemplu pe care, pentru a nu particulariza, l-am ales dintr-un alt spațiu și timp. Să spunem că CEO-ul unei companii care își are toate operațiunile în Insulele Cayman se decide să crească performanța financiară a companiei anulând tot ceea ce înseamnă asigurare împotriva uraganelor, considerând că sumele respective, deloc mici, pot căpăta o destinație aducătoare de profit suplimentar. Natura este darnică și, în primul an, nu au fost uragane. Compania economisește contravaloarea primelor de asigurare, cifrele arată foarte bine și profitul este semnificativ crescut. Acționarii primesc dividende mai mari, bonusurile executivilor sunt suplimentate, salariații sunt mulțumiți. Dilema poate să apară în analiza realizată de consiliul de administrație, unde CEO-ul, care a economisit sume importante, ar trebui să primească un bonus sau să fie concediat?

Să contextualizăm puțin. Istoria locului arată că din 1871 și până în prezent un uragan a lovit Insulele Cayman la fiecare doi ani și un sfert. Cu alte cuvinte, există o probabilitate de 44% ca un uragan să devasteze zona în decurs de un an. Estimarea se bazează pe 148 de ani de observații, iar în ultimii 20 ani procentul crește cu 2 puncte la fiecare 5 ani analizați.
În exemplul nostru, profitul crescut a fost generat de asumarea unui risc extrem de mare, care, statistic, nu poate fi suportat în continuare. CEO-ul nu avea niciun control și nicun tip de abilitate care să îi permită să prevadă dacă și în ce moment un uragan va lovi insulele. Decizia sa a fost „oarbă”, a expus compania unui risc major și, da, a beneficiat pur și simplu de noroc. Analizând rezultatele doar în contextul riscului ușor de observat sau fără a lua în calcul expunerea la risc, ne lăsăm la mila hazardului. Succesul este atribuit în mod eronat „managerului” și nu providenței sau naturii, pur și simplu.

Noi, astăzi, îl recompensăm pe CEO, luat în sens generic. El este politicianul, funcționarul sau conducătorul de companie care asumă riscuri foarte mari pentru societate, instituții sau companii fără a exista o instanță care să îl sancționeze. Și mă refer aici la sancțiunea personală, aceea care să îl oblige la o abordare prudentă a problemelor pe care le gestioneză. Astăzi, sub o formă sau alta, primește „bonusul” și, pentru că este conștient de ceea ce a facut, pleacă în glorie spre un loc călduț, asigurat de recunoscătorii „shareholderi”. De răspundere nici nu poate fi vorba.

Am întâlnit acest tip de manageri, pe care i-am denumit „manageri măcelari”, cu toată deferența pentru meseria de măcelar. Analogia am găsit-o gândindu-mă la fermierul care nu așteaptă să obțină beneficii de pe urma laptelui dat de o vacă – prin prelucrare superioară, eventual – ci o taie și vinde carnea. Sigur, profitul imediat este semnificativ, însă „afacerea” dispare.

La nivel de stat, Grecia pare exemplul perfect. Zeci de ani politicienii s-au întrecut în a crește salarii și a acorda facilități și stipendii. Votul obligatoriu i-a „obligat” să satisfacă un număr foarte mare de votanți. Și au făcut asta fără a vedea dincolo de mandatul propriu. Statul a ajuns în pragul falimentului și a fost salvat de partenerii din Uniuniea Europeană. Cam ce se întâmplă în prezent pe plaiurile mioritice. Opoziția tace, pentru că, pe de o parte, nu vrea să-și atragă oprobriul masei de votanți și, pe de altă parte, știe că excesele nu pot fi susținute la nesfârșit și speră în prăbușirea celor aflați la putere. Desigur, vor deconta și ei această atitudine, chiar dacă îi ajută să preia puterea…

Economia reacționează probabil mai rapid și vizibil față de alte domenii. Dorința de „PIB” și creștere economică, joaca cu cifrele, cu salariile și pensiile nu au viață lungă, iar „răzbunarea” este dură. Din păcate, cei care vor „plăti” aceste costuri ale iraționalității nu sunt cei aflați la putere sau funcționarii care, conștient, au susținut și implementat politici neraționale. Decontul va ajunge preponderent la pătura pauperă a societății, exact aceea care a promovat și susținut neraționalitatea ca mod de guvernare. Și pentru că pielea lor nu este în joc, cei care au avut puterea în tot acest timp vor povesti, peste ani, pe plaja de la Monaco, despre „performanța” guvernării lor.