Conformismul definește o conduită nerațională de supunere față de reguli, autorități sau instituții, care se manifestă ca obediență. Atâta timp cât obediența reflectă supunerea necritică față de o autoritate statală, ea nu poate fi considerată o valoare; și totuși, în practica social-politică este recunoascută ca utilă. Pentru a putea analiza obediența ca valoare socio-morală trebuie să descifrăm, mai întîi de toate, semnificația ei politică, adică măsura în care satisface cerințele unei puteri legitime sau dimpotrivă, măsura în care reflectă susținerea unei puteri nelegitime. Aprecierea contează numai din perspectivă politologică; în alte domenii de existență obediența nu poate fi asimilată niciunei valori morale, pentru simplul motiv că reflectă o restrîngere a libertății de opinie sau o constrîngere exterioară.
Conduita de conformare se verifică în situații limită, ceea ce înseamnă că valoarea morală derivă din identificarea demnitarului (managerului) cu rolul său social-politic. Dacă acceptăm această ipoteză, atunci conformarea poate fi considerată o valoare politică dacă și numai dacă demnitarul (managerul) recunoaște în mod voluntar legitimitatea puterii. Din păcate, puterea politică apreciază ca valoare numai conduita conformă cu deciziile politice, indiferent de conținutul lor moral, sau pentru faptul că un manager le consideră legale, indiferent de consecințele lor. Din păcate, executarea deciziilor politice din obligație, de teamă sau ca urmare a raportului de subordonare nu implică nicio valoare socio-morală; cu alte cuvinte, nu lipsa libertății de voință a managerului exclude valoarea acțiunilor sale, ci lipsa de rațiune a acelor acțiuni care reflectă doar dorința de subordonare.
Conduita de conformare este imorală atâta timp cât denotă imitație, ipocrizie sau dedublare. Intenția managerului de a se conforma ordinelor juridice și nonjuridice trebuie analizată ca valoare socio-morală și prin prisma eficienței pe care o are această intenție; în principiu, cu cât un individ se conformează mai bine la valorile sociale, cu atât societatea este mai coezivă. Atitudinea de conformare nu poate fi apreciată ca valoare, atâta timp cât este o imitație, pentru că, după cum se știe, imitația nu are valoare1. Deși imitația nu are valoare în sens moral, totuși, conduita celui care imită acțiunile celorlalți este apreciată social pentru că asigură relațiile formale dintre funcționarii statului, precum și dintre aceștia și cetățeni. A. Bandura a sesizat pericolul abordării nediferențiate a imitației, susținând că sunt două faze ale imitației, una de „achiziție” – în care subiectul învață comportamentul modelului – și alta de „performanță” – în care subiectul se comportă efectiv ca modelul social2. Marele pericol al imitației constă în faptul că un individ se poate substitui altuia (prin furt de identitate) pentru a-și atribui merite pe care nu le are. Viața socială are un prim plan, în care managerii interpretează roluri formale, și un plan secund, în care ei se manifestă non-formal, prin acțiuni mai puțin dezirabile social. Dacă acceptăm această ipoteză, atunci ajungem la un paradox, și anume la o definiție imorală a meritului moral ca formă de dedublare; după teoria lui Goffman aceasta înseamnă că un individ care cunoaște regulile sociale le poate folosi în interes propriu, interpretînd roluri care nu-i aparțin3. Atunci când conformarea nu are conținut moral (în termeni kantieni nu mai este „dezinteresată”), ea devine obediență, slugărnicie sau imitație din interes; cel mai bun argument în acest sens este supunerea față de un lider (demnitar de stat), chiar și atunci când știe că liderul respectiv exercită puterea în mod nelegitim.
Conduita de conformare nu exclude flexibilitatea funcționarului (cf.lat. flecto, ext, xum, ere, = a se îndoi, a se îndupleca, a se întoarce). La prima vedere s-ar putea crede că acest tip de subordonare ipocrită (fără convingere) la norme și valori sociale exclude orice valoare morală4. Flexibilitatea nu este o valoare morală în sine, ci o calitate socio-profesională ce definește adaptarea la schimbările sistemului politico-administativ. Flexibilitatea managerului poate fi apreciată ca valoare morală numai pentru că definește adaptarea rapidă și necritică la ordinele sistemului politic; altfel spus, adaptabilitatea este suficientă pentru a întemeia o valoare socio-morală, dacă sistemul apreciază acest lucru. La o analiză mai atentă observăm că flexibilitatea denotă adaptarea și acceptarea de către manager la noi valori și principii impuse de sistemul din care face parte. Cercetătorul D.Wrong a ajuns la concluzia că toate formele de supunere necesită o motivație complementară. Una dintre motivații ar fi obținerea unor beneficii de la cel care deține puterea, deși supunerea în sine nu este dorită de nimeni5. Flexibilitatea are valoare politică pentru că, în principiu, ea asigură realizarea funcției executive a statului; ea poate avea și valoare socială dacă reflectă modul în care se schimbă opinia publică; în fine, valoarea morală depinde și de respectarea codului etic specific activității socio-profesionale a managerului.
Conformarea constituie un model de conduită pentru ceilalți conducători (manageri) care fac parte din aceeași categorie socială. Întrucât modelele de conduită sunt efectul unui proces de sedimentare, înseamnă că actele de conformare sunt „modele”, fiind percepute ca norme de sine stătătoare; în plus, după cum arată L.G. Zucker, instituționalizarea lor juridică sau non-juridică asigură transmiterea lor altor persoane care, fără să cunoască originea lor, sunt gata să le considere drept „fapte sociale”6. Conformarea liber consimțită față de un sistem normativ, juridic sau non juridic este un model de cultură și civilizație politică7. Conformarea față de normele sistemului politico-administrativ constituie un model de valoare morală, limitat numai la sistemul respectiv; după cum afirmă Cooter, normele sociale acționează ca un sistem de valoare specific numai pentru grupul (comunitatea) care le-a elaborat și le-a perpetuat de-a lungul timpului[8]. În fapt, conduita de conformare este determinată de tipul și formele relațiilor sociale; teoretic, ea reflectă idei, principii și valori considerate utile (benefice) de către societate, în primul rând pentru propria ei existență și, mai apoi, pentru existența cetățenilor. În sens juridic, conformarea are valoare pentru că exprimă modul în care conducătorul (manager) a conștientizat normele de drept care guvernează viața social-politică. Această caracteristică este argumentată în teoria lui H. Kelsen cu privire la faptul că dreptul și morala sunt non-contradictorii; între ordinea naturală, pe de o parte, și ordinea morală (sau de drept), pe de altă parte, nu poate să existe nicio contradicție, deoarece una este o ordine a ceea ce este, iar cealaltă o ordine a ceea ce trebuie să fie[9].
Conformarea funcționarului față de deciziile sistemului politico- adminstrativ trebuie analizată și prin prisma raportului dintre libertatea de opinie și obligația conformării față de sistem, a managerului public. În plan ideonomic, nu există nici o soluție de compromis atâta timp cât libertatea exclude, prin definiție, orice formă de obligație. Ca urmare, trebuie depășit nivelul moral și căutată o soluție socio-politică; de pildă, dacă din perspectiva interesului general sau al binelui public este mai utilă conformarea, atunci ea trebuie apreciată ca valoare, cu condiția ca ea să nu lezeze interesele aceluia care se conformează. Cu alte cuvinte, conformarea față de ordinea de drept este benefică pentru manager, deoarece face posibilă aprecierea lui de către sistemul oficial.
Deontologia se confruntă și cu problema nonconformismului, care este dezapreciat de regulă, în raport cu conformismul. Atenție, trebuie să observăm faptul că nonconformismul este considerat, adesea nejustificat, un comportament deviant. Din punct de vedere ideonomic, nonconformistul are propria sa valoare socială; altfel spus, valoarea lui derivă din faptul că este inovativ, pentru că încearcă să schimbe reguli sau principii sociale considerate sancrosancte și imuabile. Nonconformistul rațional este necesar pentru schimbarea modelelor de conduită socio-morale, profesionale sau politice. Valoarea morală a nonconformistului nu rezidă în forța de a se opune unor modele (instituții) sociale, ci în puterea managerului de crea ceva nou, ceva care operează mutații în sfera axiologiei. Nonconformistul se poate manifesta prin refuzul ideilor, al simbolurilor sau al teoriilor uzate moral, inadecvate sau neraționale; în plan socionomic, nonconformistul are atitudini diferite față de convențiile sociale; în plan politonomic, el se manifestă prin protestul față de normele politice și juridice ce îngrădesc libertatea de exprimare.
Sistemele politico-administrative transformă funcționarul într-un complice al statului, fie în mod forțat, așa cum se întâmplă în cazul regimurile totalitare, fie prin „corupere”, în cazul regimurilor democratice. Demnitarul sau managerul public este obligat să-și modeleze conduita socio-profesională în conformitate cu criteriile de apreciere ale sistemul politic; cu alte cuvinte, meritul cel mai important devine complicitatea cu sistemul politic. Chiar dacă acceptăm, prin absurd, că sistemul de apreciere oficial deține adevărul absolut, nu putem accepta ideea că managerul n-are merite proprii: de a decide, de a raționa, de a-și exprima opiniile etc. Ca atare, managerul care devine complice își pierde integritatea morală (nu neapărat și profesională); din păcate, acesta renunță la integritatea sa morală pentru a beneficia de avantaje materiale, sociale, politice sau de altă natură. După cum arată și P. Burdieu, între agenții sociali și societate există un raport de complicitate la nivel infra-conștient, întrucât agenții promovează teze care nu sunt confirmate de realitate; cu alte cuvinte, scopul acțiunii nu corespunde cu rezultatul acțiunii[10]. Managerii publici acționează ca niște agenți ai evoluției sociale, întrucât ei elaborează decizii, planuri sau programe de schimbare a instituțiilor statului. Dacă acceptăm această ipoteză, atunci trebuie să acceptăm și faptul că acești conducători au meritul socio-moral de a prefigura noile instituții juridice și politice.
[1]În filosofia lui Platon „imitaţia” (lat.imitatio = repetarea unui gest) avea o semnificaţie negativă pentru faptul că lucrurile concrete nu sunt decât nişte copii ale „esenţelor” eterne, incoruptibile, imuabile.
[2]Bandura Albert, 1963, The role of imitation in personality. The Journal of Nursery Educationa, 18 (3).
[3]Goffman Ervin, 1956, The Presentation of Self in Everyday Life. University of Edinburgh. Există aşadar şi un „interes formal, şi anume acela de a fi apreciat sau de a câştiga adeziunea celorlalţi faţă de propriile merite.
[4]Termenul latin şi-a păstrat semnificaţia originară, aşa după cum putem observa din studiul sintagmei folosite de Cicero, Flecta vitam (viaţă schimbată) sau la Sallustius Flectere ingenium alicujus aversum (a modifica).
[5]Wrong H. Dennis, 1979, Power: Its Forms, Bases, and Uses. Harper Collins Publisher.
[6]Zucker G. Lynne, 1984, Where do institutional patterns come from? Organizations actors in social system. Institutional patterns and organizations: Culture and environment. Cambridge, M.A.: Ballinger, p. 14.
[7]Spre deosebire de o civilizaţie care poate fi distrusă, o cultură nu poate fi nimicită; de pildă, dispariţia civilizaţiei sumeriene nu a dus la dispariţia culturii, în care mai există şi astăzi diviziunea zilei şi a orei descoperită de ei. Childe Gordon, 1973, Society and Knowledge. Greenwood Press.
[8]Cooter Robert, Normative Failure Theory of Law. Cornell Law Review, nr. 82/1997, pp. 947-951.
[9]Kelsen Hans, Theorie pure du droit. Op. cit, p.130.
[10]Burdieu Pierre, 1994, Raisons pratiques: Sur la théorie de l’action. Paris, Le Seuil.
