_________________
Atish Rex Ghosh,
istoric al FMI
Acum 50 de ani, lumea s-a schimbat. La 15 august 1971, președintele american Richard Nixon a închis „fereastra de aur”, suspendând convertibilitatea dolarului. Deși nu a fost intenția lui Nixon, acest act a marcat efectiv sfârșitul sistemului Bretton Woods al ratelor de schimb fixe. Dar, într-adevăr, odată cu creșterea fluxurilor private de capital transfrontaliere, un sistem bazat pe cursuri de schimb fixe pentru marile valute nu mai era viabil și decizia lui Nixon – decisă la acea vreme ca o abrogare a responsabilităților internaționale ale Americii – a deschis calea pentru sistemul monetar internațional modern.
Era Bretton Woods
Când a fost înființat sistemul Bretton Woods în 1944, narațiunea predominantă a fost că devalorizările competitive, restricțiile de schimb și barierele comerciale au agravat, dacă nu au provocat, Marea Depresiune. În consecință, țărilor membre ale FMI li se va permite să își modifice paritatea cursului de schimb numai în cazurile de „dezechilibru fundamental” – gândirea fiind că stabilitatea cursurilor de schimb individuale (excluderea devalorizărilor competitive) ar duce la stabilitatea sistemului general. Important, însă, doar țara membră ar putea propune o schimbare a parității – singura putere a FMI a fost să aprobe sau să nu aprobe modificarea propusă.
Sistemul a încorporat elemente din sistemul precedent „standardul aurului”, dar acum, în loc ca monedele să fie legate direct de aur, țările și-au stabilit cursurile de schimb în raport cu dolarul SUA. La rândul lor, Statele Unite au promis să furnizeze aur, la cerere, în schimbul dolarului acumulat în băncile centrale străine la prețul oficial de 35 dolari pe uncie. Toate monedele legate de dolar aveau astfel o valoare fixă în termeni de aur.
Într-o predare extraordinară a suveranității naționale pentru binele comun, guvernele membre s-au angajat să mențină o paritate fixă a cursului de schimb față de dolarul SUA, cu excepția cazului în care se confruntă cu un „dezechilibru fundamental” în balanța de plăți. FMI ar împrumuta rezerve (de obicei dolari) pentru a permite băncilor centrale să mențină paritatea în fața șocurilor temporare asupra balanței lor de plăți fără a „recurge la măsuri distructive ale prosperității naționale sau internaționale”.
Sistemul a funcționat destul de bine timp de peste două decenii. Cu toate acestea, au apărut fisuri. Guvernele țărilor deficitare cu valute supraevaluate întârziau adesea devalorizările necesare, de teama repercusiunilor politice. Între timp, țările excedentare, care se bucurau de un avantaj al competitivității comerciale, nu au avut niciun stimulent pentru a-și reevalua monedele.
Experiența din anii 1960 a arătat că această stabilitate artificială a cursurilor de schimb individuale ar putea întârzia ajustarea necesară, încheind în cele din urmă cu crize traumatice ale balanței de plăți care au dus la instabilitatea sistemului, mai ales dacă una dintre economiile majore (de exemplu, Regatul Unit) a fost implicată. Creșterea fluxurilor de capital privat a însemnat că orice suflare a unei posibile devalorizări ar trimite miliarde de dolari dintr-o țară deficitară – precipitând astfel devalorizarea – și în țări excedentare care ar lupta să conțină consecințele inflaționiste ale intrărilor de capital.
La începutul anilor ’70, Statele Unite au suferit o astfel de criză a balanței de plăți, în principal datorită politicilor sale monetare și fiscale laxe, deoarece au încercat să finanțeze costurile războiului din Vietnam și programele „Marea Societate”, împreună cu reticența marilor țări excedentare (în special Germania și Japonia) de a-și reevalua monedele. Întrucât Statele Unite au suferit o hemoragie a rezervelor de aur, Nixon a decis să închidă fereastra de aur. Deși intenționată ca o stratagemă pentru a forța țările excedentare să-și reevalueze monedele, întrucât dolarul a constituit linia centrală a sistemului, acțiunea lui Nixon a dus efectiv la scăderea sistemului.
Sistem nou, gândire nouă
Prăbușirea Bretton Woods (și a succesorului său de scurtă durată, Acordul Smithsonian) a determinat o regândire fundamentală a ceea ce ar da stabilitate sistemului monetar internațional.
În conceperea sistemului Bretton Woods, se presupunea că fixarea monedelor individuale în raport cu aurul sau dolarul ar face sistemul stabil. Cu toate acestea, oficialii americani au susținut că simpla fixare a cursului de schimb ar aduce rigiditate, nu stabilitate. Încercările de menținere a egalității (inclusiv prin restricții de schimb sau controale de capital) atunci când cursul de schimb nu a fost în concordanță cu politicile interne a dus doar la întârzieri costisitoare – și în cele din urmă inutile – în ajustarea externă.
Noua gândire a fost că stabilitatea sistemului va veni mai puțin din stabilitatea cursurilor de schimb individuale în sine și mai mult din politicile interne direcționate către stabilitatea internă (creștere ordonată cu inflație scăzută), ceea ce ar duce la un schimb stabil, dar nu excesiv de rigid, permițând astfel ajustarea externă în timp util și, prin urmare, contribuția stabilitatea întregului sistem monetar internațional. În timp ce țărilor nu li se mai cerea să declare și să mențină o paritate fixă pentru cursul lor de schimb, pentru a preveni eventuale devalorizări / deprecieri concurențiale sau alte manipulări valutare, FMI a fost însărcinat cu exercitarea unei „supravegheri ferme” asupra politicilor cursului de schimb ale membrilor săi.
Experiența ulterioară (în special după criza financiară mondială din 2008) a arătat că nici măcar o astfel de stabilitate internă poate să nu fie suficientă pentru stabilitatea sistemului atunci când vine vorba de țări cu importanță sistemică. Mai recent, țările discută acum în mod regulat cu FMI impactul extern asupra politicilor lor interne. Și, deși nu li se va cere niciodată să modifice acele politici, cu condiția să își promoveze propria stabilitate internă, pot fi încurajați să ia în considerare politici alternative, dacă acestea promovează mai bine și stabilitatea sistemului.
Ce poate aduce viitorul
Prăbușirea sistemului ratelor de schimb fixe a zguduit lumea în 1971. Dar sistemele monetare există pentru a satisface nevoile omenirii și, pe măsură ce societățile noastre evoluează, la fel și sistemele noastre societale. Lumea din 1971 nu era ceea ce era în 1944 – la fel cum lumea noastră de astăzi are doar o asemănare cu realitățile din 1971. Astăzi, transformările fundamentale accelerează dezvoltarea, implementarea și adoptarea banilor digitali. Ar putea fi în curând o transformare digitală a sistemului monetar internațional? Indiferent de evoluția sistemului, va rămâne principiul de bază că stabilitatea acestuia va depinde de cooperarea monetară internațională.
Atish Rex Ghosh este istoricul FMI. Anterior, el a fost director adjunct și șef al diviziei Probleme sistemice din departamentul de cercetare al FMI. Alte misiuni la FMI au inclus lucrări la programele de stabilizare ucraineană (1994-97) și turcă (1998-99). Misiunea sa actuală implică o mare varietate de lucrări analitice pe probleme legate de stabilitatea sistemului monetar internațional, inclusiv regimuri ale cursului de schimb, dinamica echilibrului extern, fluxurile de capital și controale de capital, politicile de intervenție monetară și valutară, sustenabilitatea datoriei și finanțele publice. Fost profesor asistent de economie și afaceri internaționale la Universitatea Princeton, este autorul a patru cărți și a numeroase articole în reviste științifice.
