Articolul este parte a unei serii mai ample de dezbateri pe tema relațiilor româno-germane de după 1935. În primul articol al seriei, am prezentat principalele dovezi care justifică existența soldului de clearing. În cadrul celui de-al doilea articol am prezentat succint și cronologic demersurile întreprinse pentru a responsabiliza factorii de decizie români în vederea luării unei poziții oficiale în această temă. În acest articol ne propunem să punctăm, deopotrivă, progresele și obstacolele aferente recuperării creanței.
1. Sistemul de clearing și soldurile sale
Începând cu anul 1930, la nivelul relațiilor cu străinătatea, a fost implementat un sistem de decontare între state (prin intermediul băncilor centrale) bazat pe compensarea reciprocă a creanțelor și datoriilor, respectiv, echilibrarea schimburilor comerciale. Sistemul de compensare (de tip barter) era monitorizat prin Casa de Compensație de la Berlin. În anul 1935, intră în vigoare Acordul pentru reglementarea plăților între Imperiul German și Regatul României având ca obiect plățile aferente importurilor de mărfuri germane în România și importurilor de mărfuri românești în Germania. La doar patru ani de la semnarea acordului, se constată că Germania nu mai era în stare să-și onoreze angajamentele față de România și față de alte state membre ale uniunii de clearing.
Deși la început au existat limitări privind tranzacțiile, Germania a continuat să importe din Romania mai mult decât exporta. În anul 1942, acordul de clearing nu mai avea nicio limită convențională de sumă. Prin urmare, Banca Națională a fost constrânsă să emită monedă pentru a plăti exportatorii români.
Discrepanța mare dintre fluxurile de mărfuri din România spre Germania și cele de sens invers s-a concretizat într-o creanță nevalorificată a BNR la Casa de Compensație Germană. Din punct de vedere economic, se poate admite că a fost un credit forțat de mărfuri acordat de economia românească economiei germane.
Pentru a diminua soldul de disponibil al României aferent clearing-ului cu Germania, Casa de Compensație a utilizat diverse instrumente de inginerie financiară precum:
a) instituirea obligației de a suporta cheltuielile aferente staționării trupelor germane pe teritoriul României;
b) constrângerea realizării unor achiziții de produse germane la suprapreț, fără a ține cont de necesitățile de moment ale României;
c) obligarea României de a efectua plăți din disponibilul de la Berlin pentru comenzi în avans;
d) efectuarea de livrări de armament din Germania către România, plătite prin „credite” ale guvernului german acordate industriei germane; aceste credite sunt discutabile, deoarece soldul României de la Casa de Compensație de la Berlin este atât în evidența germană, cât și în cea internațională, unul net, adică după scăderea acelor garanții de export ale Germaniei numite „credite”.
Dovezi privind practicile Germaniei de diminuare a soldului se regăsesc în rapoartele Băncii Reglementelor Internaționale din anii 1942 și 1943.
Chiar și în condițiile preocupărilor pentru reducerea soldului României, la data de 7 septembrie 1944, datoria Germaniei față de România ajunsese la 1,126 miliarde Reichsmark (conform dovezilor redate în primul articol al seriei privind relațiile comerciale româno-germane).
2. Antecedente privind recuperarea soldurilor aferente clearing-ului româno-german
România, la inițiativa generalului Ion Antonescu, a inițiat demersuri pentru ameliorarea soldului aferent tranzacțiilor comerciale cu Germania. Oferta Germaniei a fost aceea de a reechilibra situația prin exportul de aur către România. Datorită neîncrederii în clearing-ul la care s-a angajat, România ar fi acceptat oferta Germaniei. Operațiunea nu s-a finalizat datorită intervenției Băncii Reglementelor Internaționale, care a insistat pe respectarea condițiilor de clearing.
În 1974, Nicolae Ceaușescu a inițiat în estul Europei un grup de lucru care să se ocupe de problema despăgubirilor de război și să deschidă negocieri cu Germania. Negocierile de la Berlin au fost purtate de ministrul de externe la acea vreme (George Macovescu). La acea dată, România a enunțat explicit diferența dintre despăgubiri de război și creditul forțat rezultat din clearing. Diferențierea a fost necesară cu atât mai mult cu cât Germania a dovedit că nu a respectat intenționat angajamentele comerciale, dovadă în acest sens stând consemnările Consiliul de Administrație al Băncii Centrale a Germaniei: „Am reușit prin clearing să creăm sisteme în care noi să dictăm prețul de import și prețul de export al produselor noastre… datorită forței militare pe care o avem”.
3. Practica Elveției privind recuperarea soldului aferent acordului de clearing
Din uniunea de clearing au făcut parte și alte țări. Una din ele a fost Elveția, căreia Germania i-a achitat mai bine de jumătate din datorie.
După război, Elveția a urmărit să legalizeze averea cetățenilor germani blocată din cauza sancțiunilor împotriva Reichului. Deblocarea banilor cetățenilor germani a avut loc în mai multe etape. Mai întâi, băncile elvețiene s-au obligat să impoziteze la sursă acești bani și să transfere 50% din încasări fiscului german. În schimbul acestui favor, Germania trebuia să accepte să plătească o parte din despăgubirile de război datorate Elveției. Ulterior, pentru deblocarea altor sume bănești aparținând cetățenilor germani, Elveția a reușit să mai recupereze o parte din datorie.
Elveția poate fi considerat un exemplu relevant, deoarece conlucrarea Băncii Naționale cu celelalte autorități publice (legislativă, fiscală, de afaceri externe), toate având același interes, a făcut posibilă recuperarea datoriilor externe.
Exemplul este cu atât mai edificator cu cât, pentru a facilita recuperarea datoriilor, Banca Națională a Elveției a analizat toate tranzacțiile Elveției cu Germania din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Într-o analiză consemnată în anul 2000, aparținând Băncii Naționale a Elveției, se consemnează că, subsidiar tranzacțiilor germano-elvețiene, au fost tranzacțiile germano-române.
4. Poziția BNR și a altor autorități naționale: „lipsesc dovezile!”
Lipsa de reacție la dezbaterile publice inițiate în anul 2010 m-au determinat să mă adresez oficial în vederea elucidării modului de stingere a creanței comerciale a României aferentă acordului de clearing. Primul răspuns a fost al Băncii Naționale a României care, prin adresa XVIII/3600, a transmis că nu a identificat documente care să ateste existența unei eventuale creanțe a BNR față de Casa Germană de Compensație. Răspunsul a fost surprinzător, fiindu-mi ignorată disponibilitatea de a oferi dovezi pentru recunoașterea datoriei. Și aceasta cu atât mai mult cu cât „sentința” BNR contravenea rezultatelor analizelor Băncii Naționale a Elveției.
Pentru a surmonta situația creată de BNR, am înaintat o adresă către Guvernatorul BNR în care mi-am exprimat surprinderea că analizele și studiile Băncii Naționale a României nu recunosc datoria Germaniei din perioada 1936-1944. Cu această ocazie, am solicitat prezentarea documentelor studiate de BNR pe baza cărora s-a pronunțat că nu dispune de informații referitoare la problema semnalată. Totodată, m-am oferit să pun la dispoziție rezultatele propriilor cercetări efectuate la arhivele Băncii Reglementelor Internaționale (Basel), la Registrul Federal (Berlin), la arhivele NZZ (Zurich), precum și o serie de lucrări de specialitate care confirmă existența soldului.
Petiția transmisă președintelui României a fost redirecționată Ministerului Afacerilor Externe. Fără să adopte o poziție proprie, MAE anexează în corespondență adresa primită de la BNR prin care se reia aceeași motivare (inexistența dovezilor).
Pentru a răspunde solicitării de lămurire a situației soldului, Ministerul Finanțelor Publice solicită sprijinul BNR și MAE. Prin urmare, și răspunsul său s-a rezumat la a reitera argumentul Băncii Naționale .
Demersurile pe linia colaborării cu autoritatea legislativă s-au finalizat cu respingerea propunerii de înființare a unei comisii care să analizeze datoria istorică a Germaniei față de România (detaliile sunt redate în articolul anterior).
Diferit de cazul Elveției (relatat anterior) în care conlucrarea autorităților statului a făcut posibilă repararea unor greșeli ale trecutului, în România maniera de rezolvare a unor probleme de interes național șochează prin superficialitate și dezinteres.
5. Repoziționarea BNR față de datoria Germaniei
La doi ani de la descoperirea datoriei aferente relațiilor de clearing, BNR anunță înființarea unei comisii care se va ocupa de această problemă. Fără a colabora cu instituții internaționale în a căror arhive se pot găsi dovezi și fără a consulta dovezile prezente deja în mass-media, rezultatele comisiei sunt sintetizate și publicate sub semnătura șefului serviciului de Arhivă din BNR și a prof. univ. dr. V. Axenciuc.
Ambii autori confirmă existența creanței asupra Germaniei la Casa de Compensație de aproximativ 1 miliard de mărci germane la sfârșitul anului 1944. Totodată, se recunoaște că, la nivelul anului 1947, exista o datorie a Germaniei față de România de 14.261.908.79 lei. Pentru a elimina orice tentativă de dezbatere ulterioară, s-a precizat că această ultimă datorie consemnată în documente a fost considerată de autoritățile acelor timpuri ca fiind o „creanță nesigură asupra străinătății“, fapt pentru care nu mai apare astăzi în evidențe. Autorii au mai relatat că ar fi existat credite în valoare de 43.701.711,677 lei din partea Germaniei, care ar fi compensat în mare parte soldul activ al României de la Casa de Compensație, până la aproximativ 25% din datoria inițială.
Admițând această nouă situație, datoria inițială (19 miliarde euro) s-ar reduce la aproximativ cinci miliarde euro. Însă, în noua interpretare, reprezentanții BNR nu au oferit detalii cu privire la statutul creditelor acordate de Germania României, care, după explicația autorilor, ar fi redus o parte din disponibilul de la Casa de Compensație.
Această nouă poziție adoptată de BNR nu converge cu răspunsul Guvernului Federal la interpelarea din Bundestag din 2010 (care viza data ratificării tratatului din 1939) și nici cu scriptele Băncii Internaționale a Reglementelor (care consemnează un sold net).
6. Argumente juridice ce contravin noii încadrări a datoriei istorice
Argumentarea forțată a celor doi autori, prin care s-a transmis poziția BNR, nu poate fi confirmată nici de Tratatul Datoriilor Externe ale Germaniei din 1953 (T.D.E.), care, în articolul 5, lămurește statutul debitelor la Casa de Compensație după Armistițiul de la 8 mai 1945; acestea erau o categorie de obligații materiale aparte ale Germaniei, pe lângă:
a) reluarea plății datoriilor din Primul Război Mondial;
b) despăgubirile de război din cel de Al Doilea Război Mondial;
c) compensarea biletelor de trezorerie germane (banii de ocupație pentru finanțarea și aprovizionarea trupelor germane).
O altă consemnare a comisiei înființate de BNR este că „din cauza alianței cu Germania hitleristă, creanțele României ar avea o altă soartă decât creanțele altor state, de pildă ale Elveției”. Analiza Tratatului Datoriilor Externe ale Germaniei (TDE) din 1953 nu confirmă această supoziție. Problema germană a datoriilor externe și a reparațiilor față de statele blocului estic, care au fost aliatele Germaniei în Al Doilea Război Mondial, este reglementată la art. 5, alineatul 4 (Helmut Rumpf, Die deutsche Frage und die Reparation, Zeitschrift für ausländisches öffentliches Recht und Völkerrecht, nr. 33,1973, prop. 351). Detaliile juridice privind această problemă au fost redate într-un articol publicat în Magazinul istoric (7/2012).
7. În loc de concluzii
Marele progres al demersului inițiat în anul 2010 s-a concretizat în:
a) recunoașterea – de către BNR – a soldului datoriei istorice;
b) încadrarea juridică a datoriei istorice (care nu s-a stins prin tratatele/convențiile internaționale încheiate după 1944); aceasta, deoarece articolul 28 din Tratat prevede că România renunță la toate pretențiile față de Germania „cu excepția celor care rezultă din contracte și alte obligații anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum și din drepturi dobândite înainte de aceeași dată”; totodată, Tratatul Datoriilor Externe ale Germaniei din 1953 relevă că România nu poate avea un tratament diferit datorită alianței cu Germania hitleristă;
c) lămurirea statutului Germaniei la nivelul anului 1944, moment în care s-a decis lichidarea Casei de Compensație (Germania fiind considerată un stat incapabil de plată în 1944, dar nu și în prezent);
Încă păstrez convingerea că – mai devreme sau mai târziu – se va iniția un demers legal pentru recuperarea soldului și că abordarea directă la nivel diplomatic rămâne preferabilă recuperării pe cale privată.
