Sistemul de învățământ este la pământ. Testele PISA ne plasează printre codașii participanților, iar 40% dintre noi sunt analfabeți funcționali. Sistemul de sănătate consumă dublul fondurilor financiare cheltuite în urmă cu 7 ani, însă spitalele sunt focare de infecție și viața se plătește din buzunar, la propriu. Sistemul de asistență socială este în pragul colapsului și numai amanetarea viitorului prin credite costisitoare îi dă aparența de funcționare. Sistemul de justiție, serios ajutat de exportul de infractori mărunți, este „discret” în lupta contra corupției/marii infracționalități și pare deranjat doar de diminuarea privilegiilor pentru propriii foarte tineri pensionari. Sistemul de transport, de la străzi și până la avioane, este într-o permanentă debilitate, planurile făcute cu peste jumătate de secol în urmă fiind, încă, de domeniul viitorului îndepărtat. Sistemul de administrație locală este opac, ineficient și plătim, cu siguranță, cele mai scumpe panseluțe, bănci de lemn și, desigur, borduri.

Dilema „sistem de stat” vs „sistem privat”, în domeniul sanitar, de exemplu, pare să reprezinte o falsă problemă. Sistemul „de stat” nu a fost al statului – ca reprezentant al cetățenilor săi – în ultimii mulți ani. Banii alocați au fost din ce în ce mai mulți, iar condițiile corespondente din ce în ce mai proaste. Este evident că „scurgerile” din sistem au fost masive și permanente. De la zugrăvirea unui salon și până la importul de medicamente totul este asignat, etichetat și protejat. Fiecare schimbare de putere politică a modificat corespunzător nu numai consilii de administrație și conduceri executive, ci și ierarhii în entitățile eminamente medicale. În aceste condiții, ce legătură are actualul sistem cu un sistem „de stat”? Doar că pe intrarea în unitatea sanitară scrie că e a ministerului sau a consiliului județean? Care sunt instituțiile care să poată garanta că lucrurile amintite nu se întâmplă?

Avem și un (pseudo)sistem economic. Brownian, l-am denumit într-un articol anterior. Bazat pe „ideologie eclectică” – de la credințe utopice, conform cărora statul are capacitatea de a exploata resurse naturale și face fabrici, până la inexistența rolului statului acolo unde ar fi nevoie de politici și strategii naționale – sistemul economic este alimentat de resurse financiare externe, fiind incapabil să genereze valoare adăugată cu care să se autocapitalizeze. Direcțiile nu sunt clare, deoarece fundamentele nu sunt clare. Unde ne situăm între Marx, Keynes și Smith? Suntem un stat care nu și-a hotărât linia doctrinară, care vrea beneficii capitaliste, dar nu și costuri, care se uită cu câte jumătate de ochi în SUA și la partenerii din UE, iar cu celălalt la China. Nu facem diferența între proprietatea asupra resurselor și administrarea acestora, nu valorificăm oportunități pentru a nu fi acuzați că „ne vindem țara” și, în schimb, reușim să nu mai deținem niciun pol de profit sau dezvoltare… Rezistența la nou rămâne semnificativă și la 30 de ani de la începutul promisiunilor de schimbare și prosperitate. Spiritul antreprenorial este rar și preponderent nativ, iar mugurii oricărei afaceri sunt cu celeritate taxați și impozitați. Asemenea paradigmei din Evul Mediu, „comercianții” sunt considerați, a priori, hoți și amorali.
Sistemul energetic nu face excepție. Administrăm, încă, realizările „epocii de aur”, fără a ne putea lăuda cu prea multe augmentări.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament

DISTRIBUIȚI