Valentin Naumescu, Președintele think-tankului ICDE,
fost consul general al României la Toronto
Populismul conspiraționist, ruperea relației de încredere popor-tehnocrație și criza democrației liberale
Despre criza democrației liberale se vorbește deja de mai mulți ani, nemaifiind o noutate. Ne referim aici doar la spațiul occidental, unde liberalismul a funcționat și a dat rezultate istorice extraordinare, nu la Orientul ruso-chinez scufundat dintotdeauna în bezna autoritarismului și în lipsa libertăților individuale, unde întâlnirea cu modernitatea culturală și valorile liberale a eșuat lamentabil, iar discuția despre calitatea guvernământului și respectul pentru drepturile cetățenilor nici nu are rost.
În vest, lucrurile au mers însă după 9/11 tot mai rău (iată, sunt 20 de ani de declin al democrației liberale), culminând cu insurecția de la Washington de pe 6 ianuarie 2021 și atacul „patrioților” asupra Congresului, „motivate” de ideea de a-și „lua țara înapoi”, după ce un populist iresponsabil le-a vândut teza aberantă că „alegerile au fost furate” de democrați cu ajutorul sistemului tehnocrat corupt.
Pentru a înțelege ce s-a întâmplat și cum s-a ajuns aici, să identificăm mai întâi cele cinci puteri active la nivelul oricărei societăți, mai influente sau mai discrete, de la caz la caz, din a căror combinare/alianță – de obicei câte două sau trei – se naște vectorul dominant pentru orice regim politic:
- Poporul (populația), cu puterea voinței populare. Uneori, în societățile autoritare sau în democrațiile iliberale, voința populară este acaparată și confiscată de un lider autocrat sau de o nomenclatură politică totalitară, în spatele cărora nu se mai vede nimic (așa-zisele „democrații populare”), în timp ce în democrațiile liberale voința politică a poporului este reflectată și împărțită în pluralismul politic competitiv din parlamente (rezultând o clasă politică mai mult sau mai puțin reprezentativă pentru voința democratică). Tot în această categorie intră și societatea civilă, prin formele ei de organizare și asociere nonguvernamentală (ONG-urile), care susțin diferite cauze civice și caută să influențeze de jos în sus procesul de elaborare, adoptare sau revizuire a diferitelor politici publice sectoriale;
- Tehnocrația (segmentul profesionist înalt educat, intelectualii, oamenii de știință și comunitatea academică, experții și funcționarii superiori), cu puterea cunoașterii/expertizei, este aflată de obicei în poziții influente în cadrul sistemului sau exprimând opinii care contează, chiar dacă nu este angajată direct în exercitarea funcțiilor politice, nefiind legitimată prin votul cetățenilor, ci prin expertiza de care dispune. Tehnocrația a devenit din ce în ce mai importantă în ultimele decenii în democrațiile liberale, fiind uneori acuzată că domină indirect procesul politic decizional și devenind în ultimii ani ținta atacurilor populismului iliberal negaționist și conspiraționist de extremă dreapta;
- Finanțele (segmentul corporatist sau „marea finanță”), cu puterea capitalului, alcătuite din companiile mari din sectorul bancar, piața de capital și asigurări, industrie, energie și comunicații, comerț și servicii, care au o pondere substanțială în realizarea PIB și angajarea forței de muncă, companii care sunt formal separate de procesul politic decizional, preferând să acționeze prin lobby la nivelul decidenților politici, pentru a-și vedea interesele reflectate în politici publice. Și acest segment – corporatismul – este uneori ținta atacurilor din zona populismului iliberal. Dacă populiștii de dreapta, naționaliști, atacă de regulă tehnocrația, populiștii de stânga au ca dușman imaginar „multinaționalele”, pe care le văd ca mama tuturor „relelor globalizării neoliberale și capitalismului veros”;
- Instituțiile înarmate și militarizate (armata, poliția, serviciile secrete, jandarmeria etc.) cu puterea de supraveghere și coercitivă pe care o au asupra societății. Pe scurt, puterea militară. Cu excepția regimurilor explicit militare, în celelalte forme de guvernare constituțională instituțiile de forță au, de fapt, cel mai redus nivel de participare la procesul politic decizional din toate cele cinci și așa este normal să fie. Cu cât într-o țară tradiția democratică este mai avansată, cu atât influența politică internă a instituțiilor militarizate și a serviciilor secrete este mai redusă și invers – o putere militară accentuată, prezentă în deciziile statului, este
semnul unor societăți înapoiate, la fel ca în cazul influenței Bisericii; - Biserica, a cincea forță, bazată în mod evident pe puterea credinței religioase și a tradiției. Modernitatea și secularizarea au adus în spațiul occidental o diminuare masivă a influenței bisericii în treburile statului, dar această influență nu a dispărut complet, iar în unele țări este chiar în creștere. În afara spațiului occidental, în culturile conservatoare orientale, în care separarea statului de biserică nu s-a realizat sau nu a fost atât de clară, clerul continuă să aibă o influență politică. Islamul politic este chiar o realitate de netăgăduit. Turcia este un exemplu interesant, în care regimul Erdoğan a făcut trecerea de la coaliția armată-tehnocrație la o islamizare politică bazată pe formula voință populară – religie, consfințită prin votul repetat al unei majorități.
Acum câteva decenii, am fi menționat probabil și o a șasea forță în societate, sindicatele și asociațiile profesionale, cu puterea presiunii sociale, dimensiunea și influența acestora scăzând însă considerabil în noua formă de economie care a ajustat capitalismul tradițional, odată cu declinul/dispariția clasei muncitoare industriale, scăderea ponderii întreprinderilor de stat în economie și cooptarea elitelor profesionale la nivelul tehnocrației. Mari acțiuni sociale precum cele ale sindicatului IG Metall din Germania (care ajunsese la 2,6 milioane de membri în anii ’70) sau greva minerilor britanici de la începutul anilor ’80 sunt astăzi o amintire. Rareori sindicatele își mai fac simțită prezența, prin greve sau proteste, care nu mai ating însă forme dramatice și nu durează mult, de vreme ce statul poate face tot mai puțin pentru a influența veniturile angajaților, cu excepția celor ale bugetarilor.
Rămân așadar semnificative și de luat în seamă în societățile actuale puterea voinței populare, puterea cunoașterii (expertizei), puterea capitalului, puterea militară și puterea religioasă, care compun spectrul tipurilor de acțiune posibilă, în „rețete” specifice fiecărui regim.
Orice regim politic cu o anumită stabilitate istorică rezultă dintr-un vector care combină cel puțin două dintre forțele de mai sus. Rareori în istorie s-au observat regimuri unilaterale, în care una din cele cinci forțe să preia integral puterea și să o exercite singură vreme îndelungată.
Chiar și în dictaturile militare, unde generalii par să aibă în mână o putere discreționară nelimitată, armata și-a atras în coaliția pe care se sprijinea regimul fie tehnocrația (unele regimuri din Orientul Mijlociu, Asia sau Africa), fie finanțele (regimul lui Augusto Pinochet în Chile, în anii ’80), fie atât segmentul corporatist cât și tehnocrația (ultimul deceniu al regimului Franco, în Spania anilor ’65 – ’75). Uneori, ca în Turcia lui Kemal Atatürk, liderul populist de sorginte revoluționară a atras armata ca parte a coaliției regimului, pentru stabilizarea sistemului politic, și apoi tehnocrația. Dar Occidentul postbelic a avut o cu totul altă coaliție, ca bază a democrațiilor liberale.
Democrațiile liberale s-au bazat în esență pe alianța rațională dintre popor și tehnocrație, pentru a promova un regim politic care încorporează deopotrivă voința populară exprimată prin vot liber, în condiții de pluralism politic real, dar și meritocrația, reflectată în numirea în funcții de conducere a oamenilor competenți. Finanțele, armata și biserica sunt parte a economiei și societății dar nu se află în mod formal la conducerea statului. Modelul a funcționat cu succes aproximativ 100 de ani, în ceea ce am putea numi secolul liberal american (XX), și încă reprezintă osatura regimurilor democratice occidentale. Așa cum vom vedea, această coaliție popor – tehnocrație este în prezent în criză, în principal din cauza populismului, și odată cu ea se clatină fundamentul de încredere al democrațiilor liberale.
Oricâte teorii conspiraționiste ar circula pe piață, legate de „Marea Finanță”, în realitate corporațiile nu au jucat un rol politic director și s-au mulțumit să aibă relații profitabile, punctuale (uneori trecând de limitele legii, adică prin corupție), cu guvernele liberale tehnocrate, atâta timp cât au considerat că interesele fundamentale le sunt satisfăcute de regimurile capitaliste democratice și atâta timp cât nu a existat interesul ca ele să impună o schimbare de viziune politică sau ideologică.
La fel, armata a acceptat controlul civil democratic și nu a participat în mod substanțial la jocurile politice, mulțumindu-se cu o finanțare bugetară decentă și un statut social onorabil, având (ca și sectorul economic privat) doar influențe secundare și ocazionale asupra politicului.
Biserica părea și ea că și-a ocupat definitiv un loc separat și ceva mai retras în cadrul regimului, fără să mai emită pretenția de a se așeza la masa puterii politice. Pe măsură ce ne deplasăm de la vest la est, influența acestor trei puteri nedemocratice este însă din ce în ce mai mare (finanțele, instituțiile de forță și biserica), în timp ce voința democratică a poporului și puterea tehnocrației se reduc.
În ultimii aproximativ 20 de ani, coaliția pe care s-au întemeiat democrațiile liberale a slăbit, fiind tot mai contestată.
Ceva pare că s-a rupt în relația de încredere dintre popor și tehnocrație, odată cu ascensiunea populismului și polarizarea/radicalizarea ideologică dramatică. Scăderea calității mediului informațional, deteriorarea educației și extinderea rețelelor sociale în care au proliferat dezinformarea și manipularea au lovit puternic credibilitatea tehnocrației.
Dacă este totuși să identificăm și o vină a tehnocrației, probabil că am menționa cazurile de corupție care i-au zguduit imaginea (de la magistrați la funcționari publici și de la medici la profesori), de impostură profesională (plagiate, concursuri trucate, nepotism), oportunism politic (susținerea pe care unii intelectuali au acordat-o unor oameni politici care au căzut ulterior în dizgrație) și nu în ultimul rând menționând supraevaluarea și multiplicarea exagerată a tipurilor de așa-zisă „expertiză profesională” spre zone puțin sustenabile științific: tot felul de traineri de dezvoltare personală și motivațională, manageri inventați, agenți și consilieri în nimic, secretare ajunse experte în programe publice bine plătite, practic oameni fără studii deosebite, fără meserii și cariere credibile, care au reușit să pătrundă în cercurile tehnocrației, să fie angajați cu contracte generoase și să slăbească imaginea tehnocrației. În mod cert, tehnocrația de astăzi nu mai este doar o lume a savanților, ci o pătură socială hiperdezvoltată și uneori profitoare, care include bineînțeles un nucleu de oameni integri, foarte bine pregătiți, pe lângă care s-au asociat oportuniștii noului model economico-social.
Exagerându-i slăbiciunile inerente, populismul iliberal conspiraționist a dat atacul asupra tehnocrației, contestând totul, de la carierele și operele impecabile ale unor profesioniști și intelectuali străluciți până la adevăruri științifice consacrate, punând totul în oala corupției și minciunii. Prin multiplicarea tumorală a populismului, în care rețelele sociale au avut un rol de prim nivel, „poporul” a început să pună la îndoială alianța sa cu tehnocrația și implicit democrația liberală meritocratică. Tom Nichols explică acest fenomen, pe larg, în cartea sa Sfârșitul competenței: discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale (The Death of Expertise, 2017).
Ce ar putea urma în ceea ce privește natura regimurilor care vor asigura guvernările din deceniile viitoare?
Cel puțin trei scenarii se pot contura la orizontul generației care vine după noi:
Scenariul 1: însănătoșirea democrației liberale, prin retragerea treptată a populismului și refacerea legăturii de încredere între popor (puterea voinței populare) și tehnocrație (puterea cunoașterii sau a expertizei profesionale), într-o coaliție demo-meritocratică. Mult din ceea ce reprezintă șansele acestui scenariu optimist va depinde de succesul mandatului administrației Biden în SUA și de refacerea relațiilor transatlantice, pe care se va fundamenta – sau nu – conceptul Occidentului liberal și meritocratic în secolul XXI. Din păcate, vârsta președintelui Biden dă puține șanse pentru două mandate, iar reluarea clivajelor ideologice și a tensiunilor între extreme, peste doar patru ani, ar putea obstrucționa acest început de însănătoșire.
Nu neg posibilitatea ca un viitor președinte republican centrist, peste patru sau opt ani, să reia teza reparării și salvării democrației liberale, pe care acum doar democrații par să o mai sprijine;
Scenariul 2: asocierea politică popor – biserică (insist asupra termenului „politică”, altminteri nimic de comentat), o formulă de regim care ar însemna triumful unui populism religios și (probabil) naționalist, revenirea Bisericii în treburile statului, hărțuirea și umilirea tehnocraților, umbrirea rolului științei și educației științifice în detrimentul unui tradiționalism retrograd, bigotism, închiderea societăților și apariția unor vechi resentimente etnice, naționaliste, rasiale și interreligioase sau interconfesionale, scăderea continuă a competenței guvernanților;
Scenariul 3: alianța armată-tehnocrație, în care pentru a evita revenirea la societăți și state religioase armata devine un jucător politic garant al regimului și repune tehnocrația în drepturi (știința, cercetarea, universitatea, școala, medicina etc.), asigurând o modernizare autoritară, formulă care prezintă bineînțeles dezavantajul uriaș al limitării drepturilor și libertăților individuale, al impunerii adevărurilor regimului (științifice și neștiințifice), al limitării ceva mai drastice a libertății de exprimare, al unui stat de tip polițienesc. Acestei coaliții i s-ar putea adăuga eventual și mediul corporatist, dacă puterea militară ar decide să mențină regulile economiei de piață și să respecte proprietatea privată.
Acestea sunt marile scenarii ale configurării regimurilor politice viitoare. Alte forțe și alte combinații nu vedem în acest moment ca posibile sau compatibile. Poporul (voința populară) ar fi prezent în două din cele trei, tehnocrația tot în două variante, iar biserica, puterea militară și corporatismul în câte o versiune, în coaliție cu alte puteri ale societății. Sigur, cineva poate spune că niciun scenariu nu este perfect, dar ca autor îmi rezerv dreptul de a susține că, de departe, primul scenariu, cel al democrației liberale, cu toate imperfecțiunile pe care le are (unele corectabile, altele nu), rămâne cel mai fericit pentru continuarea traiectoriei de pace, dezvoltare, deschidere, globalizare, progres și valori liberale.
Preluare din Contributors.ro
Valentin Naumescu este profesor universitar, președintele think-tankului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE), fost consul general al României la Toronto. Cea mai recentă carte a sa este „The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO” (Cambridge Scholars Publishing, 2020).
