În cei 27 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, România, unul dintre copiii teribili ai Europei de Est, a trăit palpitant. Cunosc sentimentul pentru că am urmărit-o cu atenție în toată această aventură, fie de aproape, fie de departe, dar întotdeauna interesat să înțeleg cât mai mult din ce ni se întâmplă. Marea miză a iureșului sau era și continuă să fie procesul de modernizare. După 1990 aderarea la NATO și apoi la Uniunea Europeană, tranziția către o economie funcțională de piață și construcția de instituții care să îi asigure o guvernare coerentă ca și integrarea în ceea ce considerăm a fi ordinea liberală occidentală au fost tușele de contur ale proiectului de țară post-decembrist al României. Pentru a înțelege dimensiunea evoluției noastre probabil că avem nevoie de unele repere. În 1990, PIB al României exprimat în termeni nominali1 era de 38,9 miliarde dolari. Aceasta ne plasa pe locul 40 din 168 de țări ale lumii pentru care Banca Mondială raportează date.
Înainte însă de a privi emoțional argumentul și probabil că este foarte dificil să nu o faci, merită reamintit scopul exercițiului. Utilizăm aceste instrumente doar pentru a avea repere ale devenirii noastre și apoi să reflectăm asupra ei. Ar putea fi un exercițiu dificil, copleșitor la început, pentru că în societatea românească reflecția și dezbaterea publică sunt reflexe pe care încă le deprindem.
În martie 2004, România adera la Alianța Nord Atlantică, iar în decembrie încheiam negocierile de aderare la Uniunea Europeană care aveau a ne tranșa un parcurs clar de aderare la 1 ianuarie 2007. Așa începea aventura României în calitate de economie deschisă, interconectată și pusă în fața provocării de a utiliza politicile și instituțiile europene pentru a se conecta la procesul globalizării. Din punct de vedere economic, perioada 2000-2008 a fost una dintre cele mai prolifice în materie de creștere economică. Rata medie de avans a PIB exprimat în termeni nominali a fost 6,6% pentru această perioadă2. Aderarea la Uniunea Europeană a oferit României șansa de a gusta din beția influxurilor pozitive de capital. Investițiile străine directe au evoluat pozitiv de la 1,1 miliarde dolari în 2000 la 13,7 miliarde dolari în 2008, iar exporturile au crescut semnificativ de la 11,9 miliarde dolari în 2000 la 56,3 miliarde dolari în 20083, veniturile totale din privatizare au totalizat 7 miliarde euro, iar remitențele atingeau în 2008 valoarea de 3,9 miliarde euro față de doar 0,4 miliarde euro în 20004. Dacă ar fi să ne reamintim că în 1990 exporturile României erau de 6,4 miliarde dolari sau că PIB per capita era de 5.346 USD5, am începe să avem o idee despre impactul conectării, al mecanismelor de a genera încrederea piețelor ca și despre distanța parcursă.
Însă episodul 2008 este unul cu o însemnătate specială. A oferit României șansa de a experimenta primul său val de euforie și a se confrunta cu exuberanța spiritelor animalice (animal spirits). Capriciile lor nu s-au lăsat mult așteptate, iar România avea să înțeleagă că interconectarea ca și managementul interdependențelor sunt teme la care merită să reflecteze în continuare și să se doteze cu instrumentele și instituțiile necesare pentru a le înțelege. Ciclicitatea este una dintre temele favorite ale economiștilor când se discută creșterea economică și performanța unei economii. Iar în 2008 România a experimentat din plin forța fenomenului. Fluxurile de capital au început să secătuiască, exporturile au înregistrat scăderi dramatice, remitențele au plonjat și ele, performanța în absorbția fondurilor europene a fost la fel de nesigură ca și în perioada anterioară. Toate ingredientele pentru a începe să înțelegem înțelepciunea atribuită unui bancher de pe Wall Street care referindu-se la fenomen spunea: „nu viteza te omoară, ci oprirea bruscă”. Insist asupra acestui episod pentru că soluția de a-l depăși a fost o injecție de credibilitate din partea Instituțiilor Financiare Internaționale, cuplată cu o expunere suplimentară a viitorului nostru comun față de creditorii internaționali. Astfel, gradul de îndatorare public a cunoscut un salt semnificativ de la 12,7% din PIB în 2007 la 37,6% din PIB în 2016. Cum a fost posibil însă pentru o economie vibrantă așa cum am caracterizat România în perioada 2000-2008 să aibă nevoie de un sprijin extern atât de generos?
Probabil că pentru a avea un răspuns temeinic ar trebui să avem și o preocupare reală de a înțelege ce ni se întâmplă și aplecarea să reflectăm serios la cum ne-am gestionat evoluția. O parte semnificativă din creșterea experimentată de România era de natură ciclică. O contribuție importantă la formarea PIB în perioada 2000-2008 a avut-o consumul finanțat de un acces relativ facil la creditare și alimentat în continuare de politica fiscală pro-ciclică. Pentru un observator atent care a avut eventual șansa de a se delecta cu lectura lucrării „De data aceasta este altfel. „Opt secole de sminteală financiară” scrisă de Carmen Reinhart și Ken Rogoff scenariul nu este deloc nou. În acest context, se pare că fluxurile externe de capital au acționat ca un catalizator care au oferit șansa României de a-și confrunta vulnerabilitățile. Dar oare am învățat ceva din aceste concluzii pentru care plătim încă factură pentru lecțiile private?
Iătă-ne în 2017, la aproximativ nouă ani de la momentul izbucnirii crizei economice și financiare. Creșterea economică a reintrat în teritoriul pozitiv, având o medie anuală în perioada 2000-2016 mai bună decât UE-28, fluxurile de capital și-au reluat iureșul zburdalnic, bursa de la București a încheiat primul trimestru al anului curent cu cea mai bună performanță din regiune. Nivelul PIB nu l-a atins încă pe cel din 2008, însă este evidentă reluarea tendinței de creștere. Ce se întâmplă oare cu mecanismele care au generat dezechilibrele macroeconomice în perioada anterioară a ciclului economic? Pentru o bună parte din ele avem instrumente de a le monitoriza atent. Banca Națională a României realizează și publică bianual Raportul asupra stabilității financiare și gestionează cea mai consistentă rezervă valutară din ultimii 27 de ani. În decembrie 2016 aceasta se cifra la 34,695 miliarde euro în contextul în care în 1991 în rezerva Băncii Naționale a României se găseau aproximativ 26 milioane dolari. Consiliul Fiscal oferă Guvernului opinii privind managementul politicilor fiscale, iar cooperarea cu Comisia Europeană în materia reformelor structurale ar trebui să ofere Guvernului o imagine despre cum ar putea fi gestionate resursele naționale astfel încât să generăm creștere economică de manieră sustenabilă. La prima vedere, astrele și mecanismele instituționale par aliniate pentru a genera încredere. Iar una dintre concluziile esențiale pare a fi încorporată în înțelepciunea decidenților de politici economice.
Și totuși atitudinea de adolescent năbădăios nu a părăsit încă România. Deși avem creștere economică în teritoriul pozitiv aceasta este generată în special de factori ciclici. Cea mai importantă componentă a sa este consumul populației susținut de scăderile de taxe (cum ar fi de pildă TVA) și creșterile de salarii. Din perspectiva politicii fiscal-bugetare astfel de măsuri presupun scăderea veniturilor bugetare în cazul micșorării taxelor și impozitelor și creșterea cheltuielilor în cazul creșterilor salariale din sectorul public. Fără surse suplimentare care să compenseze limitarea veniturilor și creșterea cheltuielilor și într-un context în care ceilalți factori rămân neschimbați, deficitul bugetului general consolidat este de așteptat să crească. Odată cu acesta va crește și gradul de îndatorare public. Aceste opțiuni de politici economice sunt de natură a neliniști piețele. Iar neliniștea lor se traduce îndeobște prin creșterea costului datoriei publice. Iar România experimentează acest trend de la începutul acestui an. Costul datoriei publice pentru toate maturitățile crește, ceea ce determină și o creștere a costului serviciului acesteia. Dar să revenim la subiectul gradului de îndatorare. La 37,6% din PIB în 2016, acesta este cu siguranță sub nivelul care caracterizează economiile din zona euro, respectiv 89,2% din PIB în 2016 sau al unor state din regiune precum 54,4% din PIB în cazul Poloniei sau 51,9% din PIB în cazul Slovaciei. Însă lecția fundamentală din criza economică precedentă ar trebui să fie încă vie în memoria decidenților de politici economice. Diferența în acel episod a fost că aveam un grad de îndatorare redus, concluzie confirmată și de analiza Fondului Monetar Internațional pentru aprobarea Programului de asistență a balanței de plăți și că returnarea datoriei era fezabilă odată cu reluarea creșterii economice6. Așadar care este nivelul datoriei publice care ar pune sub semnul întrebării capacitatea României de a replăti datoria? Desigur aceasta nu este o întrebare simplă din cauza multiplelor variabile decizionale, însă viceguvernatorul Băncii Naționale a României, L. Voinea et al., într-o lucrare publicată pe acest subiect7, oferă un răspuns interesant. Nivelul sustenabil al datoriei guvernamentale calculat de autori se plasează între 39-45% din PIB în funcție de metodologia utilizată.
În ultimul raport de țară în contextul semestrului european, Comisia Europeană consemnează că în ultima decadă România este statul cu cel mai înalt nivel al investițiilor publice raportate la PIB din UE, însă, în ciuda acestor eforturi, calitatea infrastructurilor și serviciilor publice oferite fie a stagnat sau s-a înrăutățit8. Aceasta ar putea fi o invitație pentru a reflecta la calitatea alocării resurselor noastre și modului în care acestea sunt utilizate.
România are încă multe de făcut pentru a învăța să-și gestioneze temeinic resursele pe care le are, pentru a genera de manieră sustenabilă încredere investitorilor, piețelor financiare și a ancora așteptările acestora pe termen mediu și lung. O astfel de abordare ar marca orientarea către reforme structurale și preferință de a controla factorii ciclici care ne-au marcat evoluția. Abordarea unor subiecte societale precum gestiunea echilibrelor macroeconomice au relevanță în ordinea imediată a priorităților, însă subiecte precum disparitățile veniturilor și concentrarea capitalurilor sau procesul de îmbătrânire a populației sunt teme cu impact semnificativ pentru o societate și care nu pot fi atacate fără a avea siguranța fundamentelor economice. Dincolo de aceste dimensiuni, România trebuie să își forjeze un nou proiect de țară care să îi definească locul și nivelul de ambiție ca actor activ și volițional al ordinii globale.
1PIB este exprimat în termeni nominali, USD 2010. Date aparținând Băncii Mondiale, World Development indicators, disponibile la http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD?end=2015&locations=RO&start=1987&view=chart
2Calcule proprii pe baza datelor Băncii Mondiale, World Bank World Development Indicators
3Date raportate de Banca Mondială, World Bank World Development indicators
4Date raportate de Banca Națională a României
5Date raportate de Banca Mondială, World Bank World Development indicators
6România:request for stand-by arrangement – IMF, June2009, pg 20, disponibil la https://www.imf.org/external/pubs/ft/scr/2009/cr09183.pdf
7L. Voinea, Alexie Alupoaiei, Florin Dragu, Florian Neagu – Adjustements in the balance sheets – is it normal, this “new normal”? – NBR, Occasional papers 24, disponibil la http://www.bnr.ro/Occasional-papers-3217.aspx
8European Commission, Country Report Romania 2017, pg 29, disponibil la https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/2017-european-semester-country-report-romania-en.pdf
