„Acești români care au făcut Franța, acești francezi care au făcut România” este titlul sugestiv al expoziției care marchează inaugurarea celei de a doua părți a „Sezonului România – Franța”. De data aceasta, la București. Pe lângă muzeele naționale de artă, literatură sau istorie, prezența Orașului Luminilor se va face simțită pe străzile Micului Paris printr-un festival de lumini și un concert de muzică elecronică, răspândindu-se apoi în țară, la marile festivaluri de film și teatru de la Cluj și Sibiu.
Rândurile care urmează rămân actuale, deși au fost scrise la Paris, în noiembrie, când, într-un moment pe cât de nefericit, pe atât de binevenit politic pentru ambele țări, s-a lansat, prin eforturile uriașe ale unor inimoși anonimi, „Sezonul România – Franța”. Ceremoniile au debutat în mod fast, într-un fel de avanpremieră la Ziua Națională și la preluarea președinției Consiliului UE, în timp ce Bucureștiul era pus la colț, pe cojile de nucă ale raportului MCV, iar Parisul curăța urmele adânci ale revoltei Vestelor Galbene, pe Champs-Elysées. Ca un semn că undeva, acolo sus, Cineva încă ne mai iubește, în acea dimineață s-au întrezărit primele raze de soare prin vitraliile Catedralei Saint-Louis des Invalides, exact când corul Madrigal intona Recviemul lui Faure.
Iar dacă pare de mirare că o sărbătoare poate debuta cu un recviem, e bine de rememorat că Palatul Invalizilor, în care odihnește trupul lui Napoleon, e dedicat soldaților și celor căzuți pe câmpul de luptă. De altfel, concertul a fost precedat de o ceremonie militară, pentru că, la 1 decembrie, Europa a celebrat 100 de ani de la sfârșitul Marelui Război. Așadar, centenarul nostru a fost marcat mai întâi în Franța, prima țară care a recunoscut România modernă, sora mai mare, de gintă latină, ce rămâne, peste timp, principalul nostru partener strategic, dată fiind răceala nemților, în ciuda faptului că vorbesc aceeași limbă cu Klaus Iohannis, sau superioritatea condescendentă a „marilor licurici”, pentru care vechiul continent „rămâne izolat”, atunci când nu e doar o zonă de manevră.
Dacă, din perspectivă politică, putem să înțelegem, până la un punct, tratamentul aplicat de UE în legătură cu spațiul Schengen, e greu de priceput de ce pentru viza SUA e nevoie să stăm la coadă, la vreo cinci ghișee – mai rău decât pentru viza Chinei comuniste – în condițiile existenței unui parteneriat strategic în care ne-am angajat să cheltuim 2% din PIB pentru apărare.
Astăzi, așa cum noi avem nevoie de ancora Hexagonului pentru a nu fi aruncați peste bord, la fel și Franța are nevoie de aliați într-o Europă polarizată, în care abordarea de tip Merkel pierde teren, iar Macron e într-o acută criză de imagine. Nu întâmplator, acordul de parteneriat strategic cu Franța, încheiat acum un deceniu, a fost reînnoit cu prilejul lansării sezonului cultural care se desfășoară consecutiv, timp de opt luni, în cele două țări. De altfel, cu carisma sa incontestabilă, Emmanuel Macron a enumerat marile mize ale președinției României, punctând „nevoia de solidaritate în materie de securitate europeană” și faptul că finalul acesteia va fi încununat, la Sibiu, de „discutarea foii de parcurs pentru viitorul unei Europe refondate” – în care el, personal, vrea sa aibă un cuvânt de spus și pentru care îi trebuie aliați.
Macron vede dialogul cultural ca pe „un liant al Europei”: „Un dialog între artiști care, ca cetățeni, se pierd unul în imaginarul celuilalt, care găsesc referințe… Nu suntem la fel. Cultura ne poate permite să redescoperim diferențe care au fost considerate handicapuri. Cultura comună a Europei este dialogul… Cred că, dincolo de tot ce ne aseamănă și diferențiază, suntem împreună”, a spus președintele Franței. Iar Iohannis, fără mari subtilități, dar cu instinctul său sănătos, a capitalizat invocând celebrarea valorilor comune. „Sezonul România – Franța s-a născut încărcat de zestrea patrimoniului comun de idealuri și propune dialogul… Nicăieri Franța nu a găsit o mai mare apropiere și compatibilitate, așa cum le-a aflat în România”, a spus el în cadrul ceremoniei de la Centrul Pompidou, în vecinătatea simbolică a atelierului Brâncuși, care a găzduit temporar și o retrospectivă a băimăreanului Mihai Olos, creator al „Orașului universal” și al „Statuii care umblă prin Europa”.
Dacă politicul, economicul sau socialul au stârnit uneori controverse, în domeniul culturii a existat între noi o sincronie extraordinară în ultima sută de ani, fie că vorbim despre membrii guvernului Brătianu, de la 1918, în majoritate absolvenți de Sorbona, fie despre artiștii care s-au format sau au ales să trăiască în Franța, de la Grigorescu până la Cioran și de la Banu până la Căciuleanu. Și ce dovadă mai bună de sincronism și empatie decât expoziția Matisse-Pallady intitulată „Ia românească” sau prezența, alături de cei doi președinți, la Muzeul Pompidou, a lui Adrian Ghenie, cel mai apreciat pictor român contemporan? Constatăm așadar că, pentru a nu știu câta oară, prin limba, temperamentul și, mai ales, cultura care ne leagă, în timp ce Washington, Londra sau Bruxelles rămân departe, noi „vom avea, întotdeauna, Parisul”.
