Cine se teme de venitul universal garantat?

Date:

Milioane de locuri de muncă sunt amenințate cu dispariția din cauza automatizării. În România, procentul joburilor care ar putea să dispară din cauza automatizării e de 60%. O mare parte a omenirii riscă să se transforme în ceea ce Yuval Harari numește „clasa inutilă” – indivizi care vor avea nici un rol în economie, care vor rămâne pe dinafara sistemului de producție capitalism și nu vor avea o sursă de venit. Dar cine, atunci, va mai cumpăra bunurile și serviciile produse de minoritatea celor utili?
Puterea de negociere a lucrătorilor din întreaga lume este în scădere – contractul de muncă clasic tinde să fie înlocuit cu munca pe platforme digitale, în care formele colective de revendicare a drepturilor sunt cvasiimposibile. Drept urmare, în majoritatea statelor lumii, cota parte din Produsul Intern Brut care le revine celor ce muncesc e în scădere, ceea ce face ca raportul de forțe dintre deținătorii de capital și cei care își vând forța de muncă să fie tot mai disproporționat, atrăgând după sine alte riscuri, cum ar fi populismul sau instabilitatea socială și politică.
Criza climatică devine o realitate care se face resimțită în viețile noastre tot mai mult. În fața pădurilor care ard din Siberia până în Amazon, a creșterii nivelului de aciditate a oceanelor și a temperaturilor anuale, nu putem să nu ne întrebăm dacă cu cumva imperativul unei creșteri infinite este incompatibil cu viața pe o planetă ale cărei resurse sunt finite. Putem concepe o societate în care ne bucurăm de bunăstare, dar în care ne oprim din cursa nebună a creșterii economice?


Vă întrebați probabil ce e cu înșiruirea aceasta de probleme. Răspunsul este – toate au ceva în comun, și anume soluția. Soluția adesea propusă pentru a depăși aceste probleme, dar și multe altele, este venitul universal garantat, respectiv acea sumă de bani necesară traiului care ar urma să se acorde necondiționat și automat, indiferent de cât de bogat sau sărac e un individ, indiferent dacă muncește sau nu, dacă se află în căutarea unui loc de muncă sau ba. Venitul universal garantat ar rezolva, de exemplu, problema „clasei inutile”, oferindu-le celor care ar rămâne pe dinafara relațiilor de producție mijloacele necesare traiului, dar și banii necesari pentru a procura bunurile și serviciile produse de „cetățenii utili”, permițând astfel ca sistemul economic să nu intre în colaps. Totodată, dacă fiecare cetățean ar primi o sumă de bani necesară traiului, puterea de negociere a lucrătorilor în fața posesorilor de capital ar crește, pentru că primii ar avea supraviețuirea asigurată și nu ar accepta orice condiții, recalibrând balanța dintre cele două tabere.


Lansată inițial cu secole în urmă ca o utopie, reluată apoi timid de diverși filosofi sau oameni politici, ideea venitului universal garantat e azi departe de fi una marginală sau exotică, ajungând în centrul dezbaterilor politice actuale. State precum Finlanda au demarat proiecte pilot pentru a testa funcționarea ideii, tema e recurentă pe agenda Parlamentului European și apare constant, ca subiect de controversă, în dezbaterile electorale, făcând chiar subiectul unui referendum în Elveția. Faptul că, cel mai probabil, marea majoritate a politicienilor sau decidenților din România nici nu au auzit de așa ceva și dezbaterile pe subiect din spațiul public de la noi sunt inexistente e încă o dovadă a provincialismului nostru. Susținut de oameni de la afaceri celebri, de la Elon Musk și Mark Zuckerberg și până la socialiști democrați ca Bernie Sanders, venitul universal garantat naște tot atâtea polemici nu doar între stânga și dreapta, ci și în interiorul fiecărei tabere ideologice. Este venitul universal garantat un panaceu sau, din contra, creează probleme mai mari decât cele pe care le rezolvă?


Să ne imaginăm o lume în care nimeni nu este nevoit să muncească, pentru că primește necondiționat o sumă de bani care îi acoperă nevoile fundamentale. Într-o asemenea lume, nimeni nu ar suferi de foame, de frig și nu ar fi nevoit să accepte un loc de muncă prost plătit sau dificil doar pentru a putea supraviețui. Într-o asemenea lume, oamenii ar munci doar pentru a-și suplimenta venitul și pentru a/și acoperi un consum care poate fi considerat un lux – o vacanță exotică, o mașină mai scumpă sau o casă mai mare. Alții, care s-ar mulțumi cu mai puțin, ar avea posibilitatea să nu muncească deloc – ar putea să se dedice creșterii copiilor, și-ar putea urma pasiunile artistice sau hobby-urile sau pur și simplu s-ar bucura de viață. Munca ar înceta să mai fie un blestem biblic și o constrângere – ar deveni voluntară și opțională. La urma urmei, omul nu e tractor, iar viața nu ar trebui să însemne doar muncă.


Puțini sunt cei care s-ar împotrivi unei asemenea vieți idilice, dar diavolul se ascunde în detalii. Cum ar trebui să arate în practică implementarea unor scheme de venit universal, care ar fi suma acordată, cum ar fi compatibil cu actualul model social? De exemplu, ce s-ar întâmpla cu restul plăților sociale, de la indemnizația de șomaj la ajutoarele sociale sau la pensii? Cea mai mare parte a avocaților venitului universal susțin că acestea ar trebui să dispară, fiind toate înlocuite cu o singură plată, universală și necondiționată. Avantajul ar fi o simplificare fantastică a birocrației aferente plății prestațiilor sociale și o reducere a costurilor legate de administrarea lor. Susținătorii de sorginte libertariană ai venitului universal garantat merg și mai departe – în viziunea lor, statul nu ar trebui să mai ofere alte bunuri publice gratuite, cum e sănătatea sau educația. Practic, oferind o sumă de bani lunară fiecărui cetățean, statul s-ar spăla pe mâini de orice altă obligație, iar sănătatea și educația ar urma, în această logică, să fie privatizate.


Dacă lucrurile ar sta așa, oare chiar ne-am mai dori să trăim într-o asemenea societate? Oare nu cumva venitul universal ar accentua de fapt sărăcia și decalajele sociale, în loc să le atenueze? În orice societate, costurile sănătății și educației sunt imense, astfel încât venitul universal ar fi fie insuficient pentru a acoperi, pe lângă nevoile de bază, și pe cele educaționale și de sănătate, fie ar trebui să aibă o valoare foarte mare, ceea ce ridică alte problemele, legate de costuri. O valoare foarte mare a venitului universal este nesustenabilă, realist vorbind, iar una prea mică riscă să adâncească problemele pe care pretinde că le rezolvă.


Benoit Hamon, candidatul Partidului Socialist la alegerile prezidențiale din Franța, estima costurile introducerii unui venit universal în valoare de
750 euro lunar pentru fiecare cetățean major la 300 miliarde de euro (aproximativ 12% din PIB-ul țării). În propunerea susținută de Hamon, suma ar urma să fie finanțată din creșterea impozitului pe avere și pe capital și introducerea unei taxe speciale pe roboți. Totuși, 750 de euro nu sunt o sumă care să îți asigure un trai foarte îndestulător în Franța – un venit anual de 13.246 de euro (deci în jur de 1.100 euro lunar) te situa, în 2017, sub pragul sărăciei. 750 de euro sunt, așadar, o sumă departe de a te scoate din sărăcie, iar 12% reprezintă o cheltuială serioasă. Proiectul pilot implementat începând cu ianuarie 2017 în Finlanda acordă o sumă lunară de 560 euro participanților, în condițiile în care un venit sub 1.200 de euro lunar te situează sub pragul sărăciei. Mai mult decât atât, pe lângă faptul că nu ar fi suficient pentru a combate sărăcia, venitul universal nu ar elimina nici inegalitatea – efectul unui venit universal nu e unul redistributiv, din contră, ar perpetua inegalitățile existente.


Ajungem astfel să ne punem problema eficienței cheltuirii acestor bani. Cât de rațional este să acorzi această sumă unui milionar sau cuiva care nu are nevoie de ea? Oare nu e mai rezonabil să aloci mai mulți bani celor care au realmente nevoie de ei? Dacă acceptăm că e ineficient să alocăm bani celor care deja au și că asta reprezintă o risipă, renunțăm la ideea venitului universal, al cărui principiu central stipulează că orice cetățean, indiferent de venituri, ocupație sau alte criterii, beneficiază de o sumă necondiționată de bani. Revenim, cu alte cuvinte, la sistemele actuale de protecție socială.
Și totuși, provocările lumii actuale sunt prea mari pentru a renunța pur și simplu la ideea unui venit universal. Dacă în prezent avem instrumentele necesare pentru a le face față, nu e deloc sigur că vom reuși și pe viitor, când pericolul digitalizării va deveni realitate, iar configurația raporturilor de putere din societate va arăta cu totul altfel. Mai degrabă decât a dezbate cât de bună sau rea e ideea unui venit universal, discuția ar trebui să se mute pe arhitectura modelului social și economic al viitorului și relația dintre venitul universal și alte componente, cum ar fi politicile fiscale sau redistributive. Problemele complexe nu au niciodată o singură soluție, iar venitul universal garantat este un element dintr-o multitudine de răspunsuri la problemele viitorului.

Victoria Stoiciu
Victoria Stoiciu
Victoria Stoiciu este analist al fundaţiei Friedrich Ebert Stiftung .

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate