Evoluția istorică și economico-socială a țărilor din Europa Central-Sud-Estică înfățișează numeroase similarități și diferențe în secolul XX și la începutul secolului XXI. După 1989, aceleași țări au adoptat abordări diferite în procesul de tranziție postcomunistă și chiar în ceea ce privește calea europeană pentru care au optat odată cu aderarea la Uniunea Europeană (2004-2007).
Atitudinea imitativă a statelor din zona central-sud-est europeană, în primii ani după 1989, a urmărit instaurarea sistemului democrației și economiei de piață după modelul Europei Occidentale. Proiecția realizată atât în regiune cât și de către cancelariile vestice, în etapa începutului reformelor economice și democratice din țările Europei Central-Sud-Estice, evalua că regiunea ar fi urmat să elimine, în următoarele două-trei decenii, diferența de dezvoltare față de Europa Vestică. Acum, după aproape trei decenii, constatăm că respectivele estimări nu au fost realiste, chiar dacă unele țări (ex. Slovenia, Polonia) au făcut pași mari în respectiva direcție. Astăzi vedem că performanța dezvoltării economice și sociale a statelor din Europa Central-Sud-Estică, în ultimele trei decenii, a fost mai modestă decât a economiilor emergente asiatice (cu excepția Poloniei), apropiindu-se mai mult de unele economii din America Latină (Poznanska, Poznanski, 2015). Nici rata convergenței față de Europa Occidentală, văzută, în general, în termenii GDP/per capita, nu a atins așteptările.
În acest tablou de ansamblu trebuie spus că țările din Europa Central-Sud-Estică care au aderat la Uniunea Europeană au înregistrat un proces mai accelerat de convergență (Gros, 2018). O așteptare majoră a noilor state membre, chiar din perioada preaderării, a fost să obțină o creștere economică substanțială și prosperitate pentru cetățeni. Calea ajungerii la astfel de obiective a fost combinația beneficiilor apartenenței la piața internă, politica europeană de coeziune, investirea eficientă a fondurilor structurale. S-a considerat că astfel va crește și gradul de convergență, va evolua ascendent procesul de catch-up cu statele dezvoltate ale Uniunii Europene. Doar că Uniunea Europeană a adoptat noi indicatori de convergență reală, adăugând la venitul per capita și consumul (tot per capita), productivitatea, gradul de ocupare și câștigul real (real wages). Ceea ce a făcut ca gradul de convergență a regiunii să încetinească față de vechile state membre, îndeosebi după 2007-2008, chiar dacă dinamica a continuat a fi mai accelerată. Să remarcăm și faptul că tendința în Uniunea Europeană este de a se introduce indicatori de convergență și mai ambițioși, pe măsură ce aspirațiile Uniunii vor fi tot mai clare pentru a realiza o competitivitate europeană care să facă față cu succes ritmurilor competitivității globale.
Pentru studiul convergenței statelor din Europa Central-Sud-Estică este aplicabilă și direcția analitică propusă de Paul Krugman (Bourdin, 2015). Adică, dacă ne referim tot la convergența economică, putem spune că aceasta este influențată atât de condițiile economice propriu-zise, cât și de caracteristicile proximității geografice. Respectiv, ritmul procesului de catch-up și chiar aspecte divergente în unele regiuni ar putea fi explicate și de faptul că sunt înconjurate de alte regiuni mai înapoiate. Există și posibilitatea clusterizării spațiale a regiunilor pe baza unor coeficienți similari de convergență (ex. aria baltică, cea Vișegrad și mai nou patrulaterul sud-est-european), după cum se întâlnesc și situații de concentrări spațiale în capitale (a se vedea România, Bulgaria), în ambele cazuri apărând și divergențe locale ori regionale care pot afecta atât integrarea regională, cât și procesul integrării europene.
Economiștii recunosc faptul că a crescut convergența economiilor din Europa Central-Sud-Estică datorită aderării majorității țărilor din regiune la Uniunea Europeană. Factorii comuni ai acestei ascensiuni zonale sunt identificați în accelerarea reformelor structurale, îmbunătățirea calității instituțiilor, impulsul spre inovare și competitivitate externă, atributele capitalului uman și, desigur, rata relativ înaltă a investițiilor, predominant venite din vestul Europei (Zuk et al, 2018). Desigur, acestora li se adaugă abilitatea noilor state membre de a internaliza politicile europene și de a investi fondurile structurale și de coeziune economică, socială, teritorială. Dar trebuie adăugat imediat că progresul convergenței în regiune a fost inegal. Iar pe lângă diferențele rezultate din potențialul divers de piață, factori endogeni specifici au influențat gradul și ritmul creșterilor economice și convergenței în țările din zonă. Căci nu poate fi subestimat impactul asupra aceluiași proces dinspre dimensiunile socială, culturală și politică. Acestea au determinat anumite opțiuni strategice și decizii politico-statale privind consumul, economisirea, investițiile, calitatea mediului de afaceri, nivelul așteptărilor cetățenilor etc. (Grela et al, 2017). La rândul lor, astfel de factori au generat efecte în planul performanțelor economice ale țărilor din regiune, al nivelului de integrare cu Piața Internă a Uniunii Europene și, până la urmă, în ceea ce privește gradul de convergență și viteza procesului de catch-up cu Europa de Vest.
Îndeosebi după anul 2000 s-a insistat pe convergență economică în Europa Central-Sud-Estică deoarece aderarea la Uniunea Europeană a statelor din această zonă s-a petrecut aproape concomitent cu introducerea monedei europene, euro. A fost continuat modelul de creștere și dezvoltare adoptat în etapa tranziției postcomuniste, căruia i s-au adăugat ancora Uniunii Europene în evoluția instituțională a acestor țări, dar și sursa occidentală de capital privat și fondurile europene pentru sporirea investițiilor publice. Între timp, însă, au apărut importante schimbări tehnologice care au crescut cererea forței de muncă înalt calificată, sporind rolul educației, cercetării și inovării. Nu mai puțin importantă a devenit politica distribuției venitului național în fiecare țară din zonă, cu influență asupra indicatorului de progres social (Toth, Medgyesi, 2018). Astfel că experiențele diverse ale respectivelor state în gestionarea procesului de dezvoltare, inegalitățile rezultate și exacerbarea acestora în perioada crizei au făcut ca țările din Europa Central-Sud-Estică să dorească, după 2010, reluarea procesului de convergență, numai că, pe lângă subiectele generale ale politicilor europene, s-au întâlnit cu noi probleme și caracteristici ale procesului în zonă, precum emigrația și alte teme demografice, scăderea interesului investițiilor străine, competiția pe palierul creșterii productivității etc.
Destul de multe opinii se apropie de cea a lui Margherison (2003), care susținea că în întreaga Uniune Europeană există o serie de factori care favorizează convergența, dar sunt alți factori care stau la baza existenței divergențelor. Între aceștia din urmă ar fi limba, religia, tradiții culturale și experiențe istorice, sisteme de guvernare diferite, orientări ideologice concurente și, nu în ultimul rând, o diversitate de situații economice și sociale. Iar Adelle et al (2014) argumentează faptul că pentru a se realiza convergența într-un anumit spațiu este necesar să existe și o convergență a ideilor și principiilor care să conștientizeze problemele principale și să evidențieze voința de a realiza o dinamică a zonei, să asigure o înțelegere comună și o colaborare a statelor membre și actorilor nonstatali din UE bazată pe reguli, instituții și politici de convergență coerente. În principal, este vorba de identificarea intereselor comune ale actorilor dintr-un anumit spațiu, dar și similaritățile/nesimilaritațile politice și economice. Altfel spus, convergența este rezultanta unui mix de politici care urmăresc să realizeze similarități printr-un proces de transfer/împărtășire a valorilor și obiectivelor. Ceea ce înseamnă că prin convergența ideilor, normelor și principiilor poate fi facilitată cooperarea regională/internațională, poate fi un premergător al convergenței instituțiilor, politicii, guvernării și, nu în ultimul rând, poate contribui la crearea canalelor și mijloacelor pentru înfăptuirea unui soft transfer, a unor regional/transnational networks.
Înțelegerea adecvată a procesului de convergență necesită studii sistematice și serioase despre natura mecanismelor transferului prin care ideile, normele și principiile sunt propuse și legitimate/argumentate. O astfel de investigație este așteptată și pentru subiectul european/central-sud-est european pentru a vedea cum ideea de arie paneuropeană poate deveni viabilă astăzi politic, social, economic și cultural. De exemplu, studiul lui Dobbius și Knill (2009) arată că influența europeană asupra politicilor învățământului superior din statele membre ale UE a fost destul de limitată până la procesul declanșat de Declarația de la Bologna (1999). „Procesul Bologna” a însemnat o platformă supranațională, o „agendă europeană pentru convergența sistemelor învățământului superior” care avea scopul de a face față provocărilor contemporane prin promovarea reformelor interne convenite pe calea comunicării instituționale și informare reciprocă a statelor membre prin rețele transnaționale. Deși statele semnatare ale Declarației de la Bologna nu aveau obligația legală de a aplica anumite reforme și nu exista nici o autoritate centrală responsabilă, acest document a creat un cadru european prin care s-a favorizat o comunicare transnațională extinsă și o interconectare intensă care au oferit o platformă pentru potențiale schimbări politice. Efectul a fost convergența politicilor naționale în domeniul învățământului superior către o abordare comună. După o astfel de evoluție, Comisia Europeană a primit elemente factuale și strategice pentru a emite o viziune coerentă despre calea pe care universitățile europene trebuia să o urmeze. Studiul de caz al lui Dobbius și Knill a avut în vedere patru state din Europa Centrală – Cehia, Bulgaria, România, Polonia – în care evidențele arată că „Procesul Bologna” a fost un factor integrativ și promotor al convergenței. Și pentru zona central-sud-est-europeană se constată că schimbarea și convergența au fost consecința combinării instituționalismului istoric cu al celui sociologic, autorii amintiți demonstrând că tradițiile fiecărui stat și comunicarea transnațională nu sunt una împotriva alteia, ci pot satisface necesități naționale și regionale dacă au parte de un management adecvat al procesului convergenței.
Din expunerea prezentă se constată că statele Europei Central-Sud-Estice au înregistrat creșteri economice apreciabile, îndeosebi în contextul aderării la Uniunea Europeană, dar ritmul convergenței cu statele dezvoltate occidentale a încetinit după criză. Majoritatea analiștilor consideră că modelul de dezvoltare din perioada tranziției și-a atins limitele, fiind necesare noi strategii de dezvoltare, continuarea îmbunătățirii mediului de afaceri și menținerea unui ritm accelerat de reforme structurale. Procesul de catch up Est-Vest nu va presupune doar convergența economică, ci va solicita o convergență totală, cu atât mai mult cu cât și convergența Nord-Sud va fi reluată cu o intensitate sporită. Desigur, aria Europei Central-Sud-Estice mai are nevoie de infuzie de capital și know-how occidentale, dar se așteaptă și o activitate internă de inovare. Principiile și metodele propuse de Roco (2016) pentru facilitarea convergenței sunt aplicabile astăzi și statelor central-sud-est-europene, deoarece numai convergența științifică și tehnologică ar duce la o sporire mai accelerată a valorii adăugate. Unei astfel de abordări s-ar potrivi bunele practice rezultate din „Procesul Bologna”. Crearea în zonă a unui ecosistem educațional și de cercetare, rezultat dintr-o viziune clară și o nouă cultură a convergenței europene, ar putea duce la o mai profundă integrare a zonei, ar da șansa reducerii decalajelor Est-Vest și ar da o mai mare coeziune procesului integrării europene, sporindu-i competitivitatea structurală și globală.
© Volumul Faces of Convergence
Editat de István P. Székely
https://wiiw.ac.at/p-4908.html
