Trăim o perioadă pe care nici în gândurile noastre cele mai negre nu
ne-am fi închipuit că o vom parcurge. În doar câteva săptămâni tot ceea ce credeam că este veșnic s-a năruit și ceea ce credeam că nu se va întâmpla niciodată s-a întâmplat.
Coronavirusul a generat schimbări și mutații nu numai în desfășurarea vieții noastre cotidiene, ci și în organizarea și funcționarea mecanismului economic la nivel național și global.

Despre schimbarea paradigmei funcționării actualului model global neoliberal se vorbește încă din perioada marii crize din 2007-2010 cu unele puseuri de intensitate cu ocazia apariției curentelor suveraniste, a Brexitului, a mișcării Vestelor Galbene sau a promovării unor idei neomarxiste susținute de lucrările lui Thomas Piketty și de Manifestul CADTM Comite pour l’abolition des dettes illegitimes „ReCommons Europe Pour un Nouvel Internationalisme des Peuples en Europe”.

Imediat după declanșarea crizei coronavirusului, Thomas Piketty acreditează ideea necesității schimbării ordinii și sistemului economic actual deoarece pandemia ar fi doar o perdea care ascunde adevărata situație caracterizată printr-o mai profundă criză a sistemului capitalist european. La 15 martie 2020, Thomas Piketty declara: „Criza coronavirusului nu este nimic altceva decât copacul care ascunde pădurea… Nu este suficient să spunem trebuie să schimbăm sistemul economic, trebuie să descriem ce alt sistem economic trebuie să fie creat… Criza de sănătate legată de pandemia de COVID-19 trebuie să ne conducă la definirea unor noi criterii de luare a deciziilor pentru guvernanța economică globală… Nu este suficient să spunem: «Trebuie să schimbăm sistemul economic», trebuie să descriem ce alt sistem economic, ce altă organizare a proprietății, cine să dețină puterea în companii, ce alte criterii de decizie trebuie să avem”.

Am putea declanșa o dezbatere fascinantă pe tema modului în care, în contextul crizei pandemice, partizanii schimbării modelului neoliberal influențează și acționează în direcția trecerii la un alt model, dar ne-am opri doar la nivel de discuție deoarece, în practică, cel puțin deocamdată, ideile unor astfel de schimbări rămân la nivel declarativ.
Schimbările și mutațiile rapide care au loc în economie sunt pentru moment emanația mainstreamului politic, cu predilecție guvernamental, și a sistemului instituțiilor financiare internaționale.

La mai mult de două luni de la izbucnirea crizei COVID-19 schimbările, câteodată chiar neașteptate și șocante prin ineditul lor, nu relevă un plan de acțiune sau măcar o idee asupra a ceea ce ar trebui făcut. Impresia este de improvizație în contextul unei panici care a cuprins întreaga categorie a decidenților politici occidentali.

Ceea ce este vizibil și cert este eliminarea unor limite în renunțarea la principii ideologice și la reguli consacrate ale funcționării mecanismului economic. Astfel, ideologia neoclasică, fundamentul întregului eșafodaj al politicilor economice globaliste, face cu ușurință compromisuri admițând faptul că în actualele condiții intervenționismul statal are un rol mai important față de legile pieței libere în ceea ce privește contracararea efectelor pandemiei asupra economiei. S-a trecut cu ușurință peste reglementările liberalizării schimbului de mărfuri, revenindu-se la protecționism cu accente naționaliste, ca și la interziceri ale exporturilor de alimente și medicamente. Principiul solidarității europene este amenințat de deciziile unilaterale luate de statele membre sau de renunțarea la acorduri europene în scopul liberalizării deciziilor naționale. Un prim pas în acest sens s-a făcut atunci când noul comisar european al economiei, Paolo Gentiloni, afirma că Uniunea Europeană trebuie să ia în considerare relaxarea regulilor sale bugetare stricte precum deficit de 3% din PIB și datorie publică de 60% din PIB.

Totuși, conștiente de diferența dintre actuala criză și cele anterioare prin axarea pe blocarea sistemului productiv al economiei reale și nu pe blocarea sistemului financiar-bancar, guvernele au încercat să preconizeze încă de la mijlocul lunii martie măsuri excepționale. De exemplu, astfel de măsuri au fost formulate în Franța de către cunoscutul think tank Le Cercle des economistes, condus de Jean Herve Lorenzi, format din 30 de economiști universitari. În prezentarea propunerilor autorii menționau că au caracter excepțional și că istoria economică nu a cunoscut până în prezent astfel de măsuri în condițiile funcționării normale a economiei europene.

Iată lista măsurilor și a conscințelor ce le-ar putea avea:

  • Supraîndatorarea publică pentru a subvenționa pierderile corporative datorate măsurilor de izolare socială.
  • Această supraîndatorare ar putea duce la o neîndeplinire tehnică a datoriilor italiene și spaniole, punând în același timp în pericol datoria franceză.
  • O consultare europeană care vizează reformarea obiectivelor și operațiunilor Băncii Centrale Europene poate
  • conduce la o absorbție mai mult sau mai puțin directă a datoriei publice de către BCE.
  • Salvarea întreprinderilor și injecțiile de lichidități vor fi urgente, iar criteriile de direcționare nu vor fi probabil optime, ducând probabil la denaturări, în cazul în care anterior companiile sărace primesc prea multă finanțare, în timp ce întreprinderile în stare bună primesc puține fonduri.
  • Naționalizări mai mult sau mai puțin temporare ale companiilor, în special cele prea mari (prioritar aeriene).
  • Nivelul datoriei publice și private va determina o creștere a ratelor dobânzilor, neutralizând instrumentul bancar pentru controlul riscului debitorilor.
  • Economia va reporni cu mult mai multe lichidități disponibile decât înainte. Băncile vor spori creditul de la o bază mult prea mare. Ca urmare, inegalitățile în materie de bogăție vor tinde să se extindă prin intervenția de salvare și nu prin intermediul „pieței”.
  • Riscul inflaționist pe piețele de consum poate crește brusc.
  • Distorsiunile structurale se vor acumula în fața injecțiilor de lichidități și a stimulilor masivi ai creditelor; o nouă criză mai amplă va avea loc la următorul declanșator.
  • Pot fi evitate cele mai grave consecințe și distorsiuni structurale dacă guvernul profită de subvențiile băncilor centrale pentru a-și reechilibra bugetul, pentru a-și reforma impozitarea, pentru a-și relaxa birocrația și pentru a adopta reguli stricte de responsabilitate fiscală.

Măsurile de mai sus au, evident, eleganță teoretică, dar incapacitatea de a numi exact acțiunea ce trebuie întreprinsă are și consecințe destul de periculoase, mai ales că resentimentele populației față de „arestarea la domiciliu” pot deschide o perioadă teribilă de incertitudine economică și socială, mai ales că acești bani creați din nimic va trebui plătiți. Într-adevăr, trebuie să se țină seama de faptul că un episod de datorie excesivă se încheie în mod necesar într-o compensare a datoriei care poate lua mai multe forme: politicile de austeritate la care sudul Europei a plătit deja un preț greu; neplata în masă, datoriile nu sunt rambursate, reduse sau anulate; inflația agresivă. În acest climat de incertitudini și căutări apar și propuneri care ar fi fost de negândit înainte de pandemie, mai ales când sunt susținute de personalități marcante ale lumiie economice. Fostul guvernator al Băncii Centrale Europene Mario Draghi a anunțat într-o rubrică din 25 martie în Financial Times că unele datorii private pot fi anulate. Cine va decide? Cine va pierde și cine va câștiga? Se vor putea salva bănci ca în 2008?

Până la găsirea unor scheme elaborate sub forma unor strategii de răspuns rapid la problemele pe care pandemia le-a generat într-o perioadă extrem de scurtă, au apărut măsuri pe care înainte nimeni nu ar fi avut curajul să le pună în aplicare, fiind considerate contrare normelor și valorilor europene, ca și ale economiei globalizate.

Astfel, după ce Organizația Mondială a Comerțului și pricipalii actori economici ai pieței globale au militat pentru dispariția granițelor și a obstacolelor tarifare, odată cu izbucnirea pandemiei granițele naționale și comerciale au apărut din nou.

Globalizarea s-a bazat pe imperativul de a produce, vinde și cumpăra, muta, circula, merge mai departe. Și-a bazat ideologia progresului pe ideea că economia trebuie să înlocuiască definitiv politica. Esența sistemului a fost nelimitarea: mai multe schimburi comerciale, tot mai multe bunuri, tot mai multe profituri pentru a permite banilor să circule și să se transforme în capital. Tot acest concept al dezvoltării a încetat să mai fie principiul călăuzitor al creșterii și dezvoltării economice, trendul actual fiind cel al reîntoarcerii în propriile granițe, dacă nu în sens strict teritorial, sigur în sens economic.

Este motivul pentru care una dintre schimbările importante ale ultimilor luni este apariția politicilor de schimbare a sensului lanțurilor valorice și de aprovizionare.

Regândirea lanțurilor de aprovizionare este o consecință a închiderii frontierelor sau a închiderii bruște a transportului. Este un punct critic de presiune care cântărește în special asupra producătorilor de automobile și a bunurilor de capital. Ca urmare va apărea trendul de relocare a producției în direcția unor țări europene sau magrebiene în care salariile rămân mai mici față de media europeană.

O altă schimbare rapidă și importantă este cea relativă la rolul statului în economie, neoliberalismul promovând cu succes pe tot ansamblul economiei globale ideea necesității rolului limitat al deciziei statale și a intervenționismului statal în economie.

Actuala schimbare constă tocmai în inversarea rolului statului de la pasivitate la activitate, considerat singurul capabil să asigure un sistem eficient de gestionare a pandemiei și de repornire a economiei.
Este o dezbatere importantă în acest sens în principalele țări europene occidentale. Liderul de opinie este „copilul răsfățat” al universităților americane, probabil viitor laureat al Premiului Nobel, Mariana Mazzuccato.

Iată punctul său de vedere, apărut în La Repubblica pe 6/04/2020:
„Din anii ʹ80, statului i s-a spus să stea pe bancheta din spate și să lase volanul în mâinile companiilor, astfel încât să poată crea bogăție. … Ca urmare, guvernele sunt sărace atunci când vine vorba de gestionarea crizelor, cum ar fi COVID-19 sau schimbările climatice. Rolul dominant al economiei private în viața publică a dus, de asemenea, la pierderea încrederii în capacitatea statului de a iniția schimbarea. … Criza actuală este o oportunitate pentru noi de a găsi noi abordări ale raportului dintre stat și companii. În loc să corecteze pur și simplu disfuncționalitățile pieței atunci când acestea apar, statul ar trebui să lucreze activ pentru a modela și a crea piețe care pot produce o creștere durabilă fără a exclude pe nimeni”.

Pe aceeași linie de accentuare a rolului statului merge și Robert Boyer, directorul EHESS (Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales), care în Le Monde afirma:
„A venit timpul ca statul, printr-un sistem coerent de planificare a circuitelor economice, să se ocupe eficient și rapid de urgența sănătății. … Să te gândești că piața iese din criză ar fi o naivitate vinovată”.
Este tot mai frecventă în analiza occidentală actuală ideea conform căreia momentul „schimbărilor intempestive prin măsuri de bricolaj politic se apropie de sfârșit după care va urma o perioadă de reașezare și posibil de reîntoarcere la vechile principii și obiceiuri” ca urmare a conștientizării incapacității de ieșire din criză printr-o absolutizare a regulilor luptei cu pandemia în defavoarea economiei (vezi: John Cassidy, „The Coronavirus is Transforming Politics and Economics”, The New Yorker 6/04/2020).
De câteva săptămâni, criza coronavirusului a intrat într-o nouă etapă. Noua etapă marchează o schimbare de concept și de metode în țările europene occidentale referitoare la relația dintre criza pandemică și consecințele ei în plan economic.

Declanșarea acestei schimbări coincide cu apariția concluziilor unor studii efectuate de Centrul Național de Cercetări Științifice din Franța. La data de 2 aprilie a.c. Yves Gaudin, șeful acestui centru, declara la France Info: „Virusul va mai continua să circule în lume, iar omenirea va trebui să conviețuiască cu virusul SARS-CoV-2” („Il faut se préparer à vivre avec ce virus”), ceea e înseamnă că se trasează o linie de separație clară între politica de până acum, „nu avem vaccin, deci stați în casă și mențineți izolarea”, și noua politică preconizată: „deși nu avem vaccin, învățați să conviețuiți cu virusul”.

Această nouă interpretare a făcut ca aproape imediat cele mai importante țări europene occidentale să treacă la măsuri de relaxare treptată și să permită libera circulație, deschiderea unor unități de comerț și servicii, chiar reluarea unor activități școlare (vezi: „Coronavirus: la déclaration du président français Emmanuel Macron 12/03/2020”; Ursula von der Leyen: „Les prescriptions de l’Union Europeenne pour le deconfinement” 16/04 /2020).

Nu este exclus ca încercarea reîntoarcerii la ceea ce a fost să fie o consecință a acestei noi abordări prin care s-ar admite incapacitatea modelui nostru economic de a rezista pe parcursul unei perioade în care un simplu virus nu poate fi stăpânit.

Desigur, nu putem să nu ne punem întrebări. Prima: aceste schimbări și mutații dezorganizate, la care nimeni ne se aștepta, au fost dovada lipsei de viziune și a incapacității actualului establishment politic mondial de a concepe strategii și politici coerente de ieșire din situații limită? A doua: acceptarea riscului relaxării în condițiile în care pandemia nu se află încă sub control este dovada incapacității științei contemporane de a proteja omenirea ca urmare a alocării greșite a resurselor în favoarea tehnicizării excesive a umanității și în defavoarea îmbunătățirii condițiilor de sănătate și a mediu ale umanității?

Pentru mulți analiști, criza coronavirusului ar putea determina o schimbare profundă a modelului economic global și a comportamentului economic individual, dar se pare că, cel puțin deocamdată, nu există suficiente dovezi în acest sens. Se pare că, după o perioadă de derută cu măsuri curioase, raporturile principale de forță nu s-au modificat profund și nu au condus la o nouă arhitectură economică globală.
Criza pandemică nu a reușit să schimbe regulile jocului. Ar fi putut să o facă dacă ar fi generat și o criză politică pe fundalul nemulțumirilor crescute ale populației, opresată nu numai de inegalități, dar și de privațiunile arestului la domiciliu.

DISTRIBUIȚI