Abia s-a mai potolit (pentru o vreme?) valul imigraționist și Europa – sau mai potrivit spus establishmentul UE – se confruntă cu o altă sfidare, preexistentă de altfel, dar care devine tot mai consistentă, mai decisă și mai molipsitoare: euroscepticismul (căruia unii nu ezită să-i spună eurofobie). Fenomenul este pe cât de prolific, pe atât de ipostaziat, așadar greu de cuprins într-un singur termen, fie el și ceea ce francezii numesc cuvânt-valiză, adică unul în care încap tot felul de înțelesuri. Aici intră, în primul rând, populismul (de fapt neopopulismul, căci cel „tradițional”, numit oficial „popular” , își are grupul europarlamentar cel mai numeros la Strasbourg), dar și multe altele: suveranismul, naționalismul (inclusiv economic), nativismul, iliberalismul. Ba mai mult, și neoautoritarismul sau de-a dreptul fascismul, după cum susține Madeleine Albright, care are în vedere abandonarea democrației liberale și recursul la violență în unele state europene (în general din afara UE).
Voltaire spunea: „Dacă vrei să discuți cu mine, mai întâi definește termenii”. Dar cum să-i definești dacă peisajul mondial e atât de labil și de imprevizibil? Secolul al XXI-lea poate fi văzut, cel puțin în primele sale decenii, și ca unul al căutărilor. Lumea de azi, destructurată profund după marile răsturnări din anii 1990 și care au urmat, se străduiește să identifice și conceptual, și prin politici marile tendințe care o pun în mișcare, raporturile de forță în curs de configurare și perspectivele de evoluție ale vieții internaționale. Răspunsurile la aceste întrebări – și la atâtea altele – sunt încă la fel de multe și de diferite pe cât de complex este tabloul global.
Câteva idei și concepte cu valoare generală încep însă a se coagula și chiar să fie cvasiacceptate. Au ieșit din scenă și antagonismul capitalism-comunism, se estompează distincția stânga-dreapta, devine tot mai difuză și mai precar reprezentată pe hartă delimitarea Vest – Est. Pe acest ecran planetar, în față mondializării (nu globalizării), care părea la un moment dat formula definitorie pentru lumea de azi și de mâine, a început să se ridice, într-o paradigmă (încă?) eclectică, dar ca tendință tot mai distinctă, o linie antiglobalistă și antiintegraționistă, a protecționismului, interesului național, identității naționale etc. în care se regăsesc, solidare sau în adversitate, formule precum „America First” a lui Trump, „puterea, prosperitatea și gloria Rusiei” invocate de Putin la inaugurarea celui de-al patrulea mandat prezidențial, „visul chinez” al lui Xi Jinping, Brexitul britanic și altele. Apelul la trecut este adesea prezent în acest tip de discurs: președintele Erdogan al Turciei are o viziune neootomană, iar premierul Shinzo Abe amintește de restaurația Meiji din secolul al XIX-lea. Tenorii Europei Unite, constituiți în tandem fruntaș, sunt mai reticenți: președintele Macron constată de pildă că nu poate exista o „națiune mondializată”, iar cancelarul Merkel preferă să vorbească despre o Europă care trebuie să-și ia soarta în propriile mâini. Dar în Grupul Vișegrad (căruia i s-a alăturat în multe privințe și Austria) și în general în Europa Centrală, reticențele și rezervele față de actualele rânduieli din instituțiile UE sunt tot mai sonore și distanțarea de Bruxelles ajunge să ia forme acute, ca în cazul Poloniei și Ungariei. În alte state europene, membre sau nu ale UE, după instalarea președinției Trump și Brexit, alegerile au consemnat o ascensiune evidentă a forțelor politice neopopuliste începând cu Franța și Germania și continuând cu Italia, Austria, Suedia etc.
Semnificativ este că populismul, structurat mai întâi pe stânga-dreapta politică, își asumă tot mai evident mesajul naționalismului economic și sunt tot mai distincte vocile care pledează pentru înglobarea în acest șuvoi a cât mai multor curente politice. „Liberalii au nevoie de o versiune a patriotismului”, titrează Yascha Mounk, universitar la Harvard. „Stânga nu trebuie să se teamă de naționalism. Trebuie să-l îmbrățișeze”, îndeamnă, tot într-un titlu, Noam Gideon, de la Hebrew University din Ierusalim. „Patriotism și socialism”, lansează Richard Chartrand, sindicalist canadian. „Ce este național este european”, afirmă categoric geopoliticianul francez Michel Foucher.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament