Resuscitarea ex-ante – mic îndrumar de coeziune europeană

Date:

Viața ca o pradă, clamată de „prizonierii” construcției europene

Europa, se află, fără să ne dăm seama, în plin proces de „nation building”, adică de formare a unei națiuni sau, mai precis spus, a unei societăți politice care traversează granițele. Având în vedere și contextul internațional, dar mai ales pe cel intraeuropean, ar trebui să o lăsăm mai ușor cu „distrugerea creativă”. Când rozele sunt roșii și Dunărea e tulbure, poate e momentul să ne uităm cum socialiștii olandezi își sabotează propriul conațional la poziția de vârf a Comisiei Europene, iar popoarele central și est-europene care susțin cel mai mult Europa riscă să trimită la Bruxelles cei mai mulți eurosceptici. Desigur, aceștia au fost ajutați de acțiunile trecute ale liderilor politici europeni care au transferat locuri de muncă din Vest în Est fără să pună nimic în loc în societățile golite de oportunități, n-au rezolvat problema deficitelor și bugetelor (de stat și bancare), iar pe deasupra au pus migrația și refuzul de a lua suficient de în serios aspectele de securitate (inclusiv umană – precaritatea și dezinformarea ar intra tot aici). Aceasta ar putea fi o interpretare pe scurt a rezultatelor unui imens studiu pentru perioada 2007-2017 realizat de European Council of Foreign Relations.


Concluzia, conform datelor, este că oamenii susțin ideea de UE și ceea ce a realizat ea până în prezent, dar au o problemă cu direcțiile politice și deciziile luate în siajul crizei financiare și al crizelor succesive de securitate. Astfel, țările europene cele mai puternice sunt mai predispuse să voteze eurosceptic decât noile state membre. Însă guvernele în funcție în Vest vor tinde să încerce să trimită oameni care să țină UE în viață, pe când cele centrale și estice, chiar dacă populația susține masiv UE, riscă să trimită oameni care mai degrabă să fractureze coerența instituțiilor UE decât să ajute într-un sens sau altul. Și de aici și riscul de a vedea un Consiliu care să se simtă forțat să impună un candidat pentru funcția de președinte al Comisiei Europene – cealaltă miză a acestor alegeri după cea a compoziției Parlamentului European – decât să lase lucrurile să fie compromise de negocieri între formațiunile politice, sau să fie aleși cei mai slabi candidați pentru Comisie (președintele și comisarii), sau să riscăm să vedem propuneri de comisari din partea anumitor guverne care să riscă să saboteze funcționarea motorului Europei.


Comisia Europeană are la vârf un colegiu al comisarilor, care funcționează colegial, prin unanimitate. De principiu, este bine să nu existe veto-uri sau poziții care să blocheze funcționarea executivului european. Între altele, și pentru că, formal, pentru moment doar Comisia are prerogativa elaborării de normative europene. Desigur, ne putem imagina că euroscepticii s-ar bucura să poată bloca astfel Comisia și să forțeze Consiliul la acordarea unor puteri suplimentare Parlamentului European – de altfel astfel de apeluri de reformă existând și în rândul candidaților mainstream, care sunt acum în plină campanie electorală. Însă radicalii și euroscepticii nu vor risca să-și vadă blocate pozițiile într-un PE care, așa fragmentat cum va fi el, va fi totuși compus majoritar din oameni echilibrați. Unele sondaje dau însă o majoritate îngrijorător de mică formațiunilor tradiționale, în varianta cea mai nefericită ca urmare a alegerilor partidele eurosceptice putând acumula până la 45% din locurile în PE.

Ce facem cu deficitul democratic? 

Am putea spune că „ne-au ajuns” dorințele, căci o (mare) parte dintre cei care invocau ceva deficit democratic al UE întrebau retoric în spațiul public de ce nu putem avea o scenă a instituțiilor europene mai mult ca o scenă politică națională, de ce nu s-ar asemăna mai mult instituțiile europene cu instituțiile de la nivelul unei țări. Ideea lor (reducționistă) era: dacă mecanismele politice vor fi asemănătoare, instituțiile europene vor fi mai responsabile în fața cetățenilor europeni; în plan secundar existând și ideea că populația va înțelege mai bine cum funcționează UE.


Ideea este evident eronată – dacă creezi un nivel suprateritorial nu înseamnă nici că acesta trebuie să semene cu straturile administrative inferioare, nu înseamnă nici că nu e democratic. Noțiunea de „guvernanță multinivel” a fost irosită pe cei care fac acum campanie electorală pentru Parlamentul European; noțiune, însă, care poate explica foarte clar fiecărei persoane din UE cum stau lucrurile. De altfel, tot în manualele acelea prăfuite din urmă cu 20 de ani mai găsim noțiuni precum subsidiaritatea și proporționalitatea. Aceste noțiuni, am aflat între timp, empiric, au fost irosite la pachet pe guvernele statelor centralizate, mai ales din valurile de aderare 2004-7, adică pe UE 10+2. (Deși balticii ne depășesc, în mod rușinos pentru noi, de câteva ori în ceea ce privește rata de dezvoltare și calitatea guvernanței pe care au implementat-o.)


Dar iată că li s-au îndeplinit dorințele celor cu „deficitul democratic” în dinți și politica europeană devine mai mult ca una națională: vom vedea nu numai o antinomie civilizată și constructivă, așa cum a existat până acum în PE între centru-stânga și centru-dreapta, nu numai accentele de culoare cu care ecologiștii sau reformiștii contribuiau la discuțiile din Parlamentul European – activitatea în comisii și plen fiind una dintre cele mai civilizate care s-au văzut în istoria modernă a omenirii, dar de acum vom vedea și oameni care lucrează intens la a face cale-ndărăt, la a demonta parte din lucrurile pe care Europa a reușit să le pună la un loc.

Noi cu cine votăm? Criza de leadership

Dar, de fapt, „noi cu cine votăm”? Și întreb asta în plan internațional întâi. Bun, am înțeles, nu ne plac americanii (zic unii europeni – suficienți). Dar de fapt de cine ne place? De chinezi? De turci, ruși? E o întrebare relevantă, căci după cum scrie la manualul relațiilor internaționale, pentru a nu fi singur pe lume, trebuie, în afară de tine însuți, să-ți mai placă și de măcar încă cineva. Nu zic că suficienți dintre partenerii noștri ne văd de fapt ca pe un ATM, dar zic că, poate dacă am ști ce vrem, alții (comunitatea globală?) ne-ar respecta mai mult și ar face cu noi parteneriate durabile. Însă pentru a ști mai bine ce vrem sunt necesare două lucruri: oameni de stat și interes rațional.


Și acum ajungem de fapt la miezul problemei. Nu, nu mă refer la oamenii de stat – aceștia se cultivă, iar dacă UE nu a făcut-o, a fost pentru că s-au lăsat în baza protecției americane; acum, dacă vrea să fie competitor global, UE va trebui să-și crească propriii lideri. Dar nu. Mă refer la interesul rațional. Eroarea științifică și politică pe care Vestul a îmbrățișat-o cu toată ardoarea vine din anii ᾽90, vine din economie și ține de ideea că oamenii vor încerca întotdeauna să-și minimizeze efortul și să-și maximizeze profitul, că vor alege pentru ei înșiși întotdeauna calea optimă între calitate, interese, preț ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, translatarea unor noțiuni economice care presupun raționalitate, analiză (și capacitate analitică) și comportament binar (adesea intersecția a două curbe tinde să descrie alegeri binare) la tot ceea ce mișcă. Adică am făcut din gândirea economică a anilor ᾽90 o ideologie prin prisma căreia am gândit tot ceea ce a urmat.
Ca backlash (și feedback), întâi socialiștii și mai recent populiștii au început să evidențieze neajunsurile celor căzuți pentru avansul acestei ideologii economice, populiștii punând chiar din greu lumina reflectoarelor pe felul în care oamenii nu se comportă rațional, nu iau întotdeauna cea mai cântărită decizie, și faptul că alegătorii nu stau cu tabele, bilanțuri și curbe de performanță pentru a analiza interesele de termen scurt, mediu și lung atunci când se manifestă.

ECFR Cohesion Monitor 2007-2017:

Concluzii: evoluția atașamentului cetățenilor pentru UE a scăzut în majoritatea țărilor (până în 2017), chiar dacă structural marea majoritate au crescut.
Trendul pe coeziune individuală: în ciuda unei mai mari socializări și experiențe europene și a unei imagini bune asupra a ceea ce a realizat UE până în prezent, oamenii se așteaptă la un viitor mai sumbru și este foarte probabil că vor vota eurosceptic (19/27). Interpretare – oamenii vor UE, dar nu sunt de acord cu direcția politică (globalizare neoliberală? Direcția de securitate-migrație?). Trendurile per țară arată un uptick în ultimii 2-3 ani, odată cu frica destrămării UE / Brexit.
Coeziunea structurală a câștigat pe tot nucleul Europei continentale, sudicii și nordicii fiind în continuare sub mediană. În schimb, creșterea cea mai mare au avut-o centralii și esticii. Se pare că a existat într-adevăr un transfer de bogăție, căci Reziliența, Finanțarea și Legăturile Economice (intra-UE) au crescut în UE 13, dar au scăzut în vechile state membre. Firmele și guvernele din vest au transferat locurile de muncă în est, dar nu au creat în urmă noi oportunități pentru cetățeni.

Definiție:
Coeziune individuală = atașamentul cetățenilor față de uniune și cetățenii altor țări (ECFR spune „voting patterns”)
Coeziune structurală = politicile UE transpuse la zi, participarea la mecanismele europene interne și externe, integrarea organică a instrumentelor și practicilor UE în practicile naționale (ECFR: economic and political ties within the EU)

Definiție:
Coeziune individuală = atașamentul cetățenilor față de uniune și cetățenii altor țări (ECFR spune „voting patterns”)
Coeziune structurală = politicile UE transpuse la zi, participarea la mecanismele europene interne și externe, integrarea organică a instrumentelor și practicilor UE în practicile naționale (ECFR: economic and political ties within the EU)

Evoluția 2007-2017
– Țările mai mici și-au văzut de drum și au crescut în ambele coeziuni.
– Țările care se cred cele mai brave și consideră că au sistemele sociale și guvernamentale cele mai bine au fluctuat sub media UE din punctul de vedere al atașamentului personal față de UE (coeziune individuală) – aici intră Noua Ligă Hanseatică.
– Țările din sud eventual au crescut în coeziune structurală, dar au pierdut semnificativ la coeziunea individuală – cum principalele teme unificatoare au fost migrația, securitatea, criza financiară, ne putem imagina că nici măcar populațiile țărilor care au formulat politicile UE nu sunt de acord cu propriii politicieni.
– Țările cele mai bogate au evoluat mixt, majoritatea crescând în coeziune structurală, dar nu neapărat și în cea individuală.
– Primele 6 țări ca dimensiune au crescut în coeziunea structurală, dar au scăzut masiv în coeziunea individuală – din nou, populația nu susține deciziile propriilor guverne.
– V4 + SE4 au crescut enorm structural, dar toate au pierdut individual (securitate + migrație).

Riscul cel mai mare nu este alianța partidelor „anti”

Riscurile sunt de fapt trei: în primul rând, partidele tradiționale își vor păstra tendința de a se lupta între ele încercând să demonstreze cât de brave sunt ele și superioare celorlalte – când în realitate ar trebui să demonstreze că sunt brave printr-un front unificat și constructiv. Al doilea risc este faptul că păstrarea acestor partide „anti” pe scena politică europeană, și mai ales în PE, va duce la haos, dezintegrare, decăderea unor standarde profesionale și politice, la transformarea aparatului central și democratic al UE într-un fel de parlament în care riscă să se lase oricând cu huiduieli și blocare de proceduri. Al treilea risc tine de trimiterea de comisari eurosceptici într-un organism care decide colegial, fapt care poate bloca executivul european, Colegiul Comisarilor. Indiferent ce avem de spus despre lentoarea cu care se mișcă lucrurile – pentru cine vrea mai repede, putem înlătura complet consultările cu Parlamentul – sau transparența insuficientă a comitologiei, nivelul la care s-a comportat Comisia Juncker în vremuri extrem de dificile de gestionat pentru un organism apolitic a fost remarcabil. Colegiul Comisarilor funcționează prin unanimitate, deci în mod obligatoriu trebuie să ajungă și la un consens, indiferent de pozițiile nuanțate ale membrilor.
Studiind dezinformarea și fake news, înveți cu vremea că, pe lângă conținutul nociv, mai ai și procesul de uzură, care se desfășoară în timp și este foarte subversiv, iar lucrurile se întâmplă aproape pe nesimțite.
Alterarea calității mediului unde se insinuează astfel de idei, felul în care cangrenează totul în jur, este un proces care se poate extinde acum și la instituțiile europene.

(De)contaminarea democrației europene

Contaminarea democrației europene a început deja și în mod vizibil. Dacă cancelarul austriac Kurz (încă) păstrează un echilibru între tendințele exotice ale partenerilor de coaliție și politicile pe care Austria le poate adopta în mod legitim – deja unele publicații au început să avertizeze că la firul ierbii pozițiile mai radicale au început să aibă tracțiune în societatea austriacă – am văzut zilele acestea Partidul Socialist (Marxist) din Olanda producând un clip eurosceptic, antieuropean, de ură de clasă, antielitist și anti-propriul candidat olandez la funcția de președinte al Comisiei Europene, clip care poate fi găsit sub denumirea „Hans Brusselsmans”. Asta în condițiile în care Olanda este una dintre acele țări europene care atunci când vine vorba să-și susțină oamenii și interesul național, reușesc să se adune într-o singură voce. Și totuși… Olanda devine un pic mai dâmbovițeană prin acest gest și reacțiile care au urmat – căci se pare că extrema dreaptă din Olanda a sărbătorit apariția acestui clip. Sondaje recente arată că extrema dreaptă din Olanda ar urma să se califice pe primul loc în cadrul alegerilor europene cu 17% din voturi; dacă adăugăm și Partidul Socialist cu încă aproximativ 10%, scorul combinat al acestora s-ar apropia de cel al coaliției la guvernare.


Or partea neașteptată n-ar fi că un partid socialist european ar avea poziții anticorporatiste, ci faptul că olandezii își distrug propria platformă electorală și propriile succese în UE – să nu uităm de Pilonul Social European, una dintre cele mai puternice inovații instituționale ale UE pentru susținerea echității și intereselor cetățenilor – și asta doar prin influența populismului, a fake news și a degradării calității intelectuale și democratice a celor care se luptă fără principii și fără mamă și tată pentru a câștiga puterea. Altfel, Olanda continuă să fie una dintre cele mai corporatizate țări din Europa și din lume, companiile sale fiind puternic înrădăcinate în economia numeroaselor state membre ale UE.


Europa, prin aceste procese, ajunge pentru prima dată să aibă temeri și speranțe comune; din aceste tensiuni putem spera că se va naște o „națiune europeană”. Sunt șanse. Însă trebuie ca cineva să conștientizeze această posibilitate. Președintele francez, Emmanuel Macron, a avut o tentativă de propunere a unor liste transnaționale. Felul în care această inițiativă i-a fost curmată în fașă demonstrează, însă, că lumea nu este dispusă să facă pasul de încredere pentru a investi pe toți europenii cu același grad de încredere. Încă un pas cedat euroscepticilor. Continuând cum am făcut-o până acum, riscăm să transferăm aceeași paralizie și viitorului Parlament European și, în continuare, Comisiei Europene. România poate profita de această perioadă de confuzie europeană numai dacă își pune propria casă în ordine și știe să joace atât tactic, cât și strategic. Întrebarea e: ai cu cine? n

Calendarul procesului pentru o nouă Comisie

– 27 mai – liderii formațiunilor din Parlamentul European se vor întâlni pentru a încerca formularea unor coaliții pentru candidații la președinția Comisiei Europene.
– 28 mai – întâlnirea Consiliului European pentru a lua notă de rezultatele alegerilor. Felul în care va fi ales următorul președinte al Comisiei nu este nici până acum un lucru cert. Tratatele prevăd o procedură în doi pași, în care Consiliul propune și Parlamentul aprobă.
Mijlocul lui iunie – grupurile din PE vor începe să lucreze la agenda de politici pe care o doresc de la viitoarea Comisie, iar Consiliul va face public draftul de viziune strategică pe următorii cinci ani.
– 20-21 iunie – Consiliul de Vară, în care Consiliul European va trebui să numească viitorul președinte al CE. Însă Tusk a avertizat deja că nu va fi nici ușor, dar nici nu va tolera o blocare a procesului.

Conform tradiției instituțiilor europene, Consiliul s-ar afla în drepturile sale să încerce forțarea adoptării candidatului nominalizat de ei; însă cel mai recent tratat al UE (Lisabona 2009) îi obligă să ajungă la o poziție comună cu Parlamentul. Nu va fi ușor nici pentru Consiliu să ajungă la acea unanimitate, având în vedere divergența preferințelor politice ale diferiților lideri ai UE, însă riscul (și pericolul) ține de percepția întregului spectru politic de pe tot cuprinsul Europei și al tuturor cetățenilor UE că liderii țărilor încearcă să impună ei pe cineva în loc să respecte votul popular. Propriu-zis, acest lucru nu ar fi complet adevărat – arhitectura alegerilor europene nu are ca finalitate formula executivului european, însă Germania plătește acum pentru procesul pe care tot ea l-a instaurat (în afara tratatelor) numit Spitzenkandidat, adică primii candidați, sau favoriții.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Indicele de brevete 2023: Inventatorii români contribuie la invențiile din domeniul IT din Europa

Oficiul European de Brevete a primit în total 199.275...

Grandma’s Delights: o poveste gustoasă a autenticității și sustenabilității (video)

În 2018, Theodora și Teodor Niculescu au pus bazele...

Colliers: Turismul local a avut un an foarte bun în 2023

Reziliența pieței hoteliere românești din ultimii ani atrage un...