Orizontul de timp 2040-2050 pe mine într-un fel mă descurajează – schimbările sunt atât de adânci, atât de intense. Cu cât te duci mai mult în timp, explorarea în privința capacității de a desluși conturul și mai ales liniile care ar brăzda ceea ce va fi spațiul social și economic românesc devine un demers să nu spunem prin excelență speculativ, dar foarte complicat. Eu nu m-aș încumeta să mă duc cu analiza la orizontul anilor 2040. E foarte dificil așa ceva, mai ales în condițiile care se prefigurează. Mă limitez la ceea ce cred că reprezintă o promptitudine, și anume că România are nevoie de o economie robustă pentru a avea o capacitate intrinsecă de a absorbi șocul. Folosesc o analogie cu sistemul bancar, pentru că o bancă, dacă nu are capacitatea de a absorbi pierderi, are mari probleme. O întreprindere care se confruntă cu șocuri, dacă nu are rezerve, dacă nu are capacitatea de a absorbi șocurile, are o mare problemă. Dacă o țară nu are rezervă, dacă nu are tampon, dacă nu are capacitatea de a absorbi șocuri (nu numai din afară, șocurile pot să fie și din interior), atunci structurile care asigură „hemostaza” pot să se deterioreze foarte mult. Avem exemple numeroase în țări dezvoltate, în țări mai puțin dezvoltate, în economia emergentă. Vedem ce se întâmplă în Europa, și în vest, și în est.
Trăim într-o lume în fragmentare: fragmentarea socială, schimbarea tehnologiilor, schimbarea de climă. În 2040, dacă nu vom putea stopa carbonizarea, s-ar putea să nu mai vorbim despre societate. Anomiile s-ar putea să copleșească, să distrugă comunitățile în ipostaza de societate. Schimbarea de timp este o provocare mult mai mare decât inteligența artificială. De asemenea, apare nevoia de incluziune socială. Ce se întâmplă în numeroase țări dezvoltate poate să fie înțeles în această cheie a deteriorării țesutului social. Revenirea economică în Uniunea Europeană se datorează politicilor nonstandard, nu politicilor convenționale. Ce se va întâmpla când se va încerca normalizarea politicilor, inclusiv a politicii monetare?
România are nevoie de o economie robustă, într-o Zonă Euro robustă. În Zona Euro, riscul valutar dispare, dar nu dispare riscul de solvență și lichiditate. Sunt țări în Zona Euro care, din cauza lipsei de robustețe, sunt amenințate de riscul de solvență și de lichiditate. În Zona Euro, convergența nu se realizează automat, echilibrele economice trebuie să fie apărate. Zona Euro nu are încă mijloace contra șocurilor asimetrice, mecanismele pe care le numim de partajare a riscurilor. Zona Euro nu este o uniune monetară, este o arie în esență, o arie care folosește aceeași monedă. O uniune monetară are nevoie, în afară de politica monetară comună, de aranjamente fiscale care să se concretizeze în mecanismele de partajare a riscurilor. Uniune monetară sunt Statele Unite, Canada, Germania, Elveția. Dovada că așa stau lucrurile este că în ultimul timp se vorbește despre nevoia de buget al Zonei Euro, despre nevoia consolidării mecanismului pentru stabilitate.
Care sunt constatările pentru România? Pe noi nu atât Zona Euro trebuie să ne preocupe, cât economia noastră. O problemă-cheie pentru a controla dezechilibrele, pentru a le atenua, este competitivitatea. Aceasta este marea problemă a unei economii la nivelul de dezvoltare pe care îl avem în momentul de față. Economia trebuie să fie cât mai robustă în momentul aderării la Zona Euro. Productivitatea este cheia rezistenţei în Zona Euro, baza competitivităţii. Productivitatea depinde de lanțurile de producție, de plasarea României în lanțurile de producție europene: una este plasarea în lanțurile de producție care înseamnă salarii mici pentru a avea competitivitate și altceva este plasarea în lanțuri de producție care pot să asigure oamenilor venituri relativ rezonabile. Altminteri, vom avea în continuare o economie tip periferie. Plasarea în lanțurile de producție se cuvine să fie judecată în termeni statici și în termeni dinamici. Această plasare nu este un dat pentru totdeauna. Piața rezolvă construcția de avantaje competitive făcând distincția între avantaje comparative și avantaje competitive. Mai departe, e nevoie de politici industriale, de politici care să aibă ținte. Toate statele dezvoltate au politici publice de construcție de avantaje competitive. România are nevoie de un program din acest punct de vedere. Sunt câteva trăsături pentru o constelație de ținte care să ghideze articularea unui program economic: o masă critică de convergență nominală, reală și structurală în raport cu economiile avansate din lume, relația între capitalul străin și capitalul autohton inclusiv în domeniul financiar, capacitatea de inovare, cheltuieli pentru cercetare, pentru educație. O bancă de dezvoltare, o bancă promoțională, este necesară.
Referitor la un calendar al aderării la Zona Euro, am făcut o analiză încercând să definesc robustețea, reziliența. Robustețea înseamnă „fotografiere” la un moment dat, reziliența este o judecare dinamică a robusteții. Economia nu are cum să fie robustă dacă bugetul public este fragil. Noi avem venituri fiscale foarte mici: în 2017, au scăzut sub 26% din Produsul Intern Brut. Există argumentația că au fost politici deliberate de a stimula economia, dar a încerca să câștigi competitivitate prin măsuri fiscale este o măsură care poate ajuta la un moment dat, însă suplimentează fragilitatea. Creșterea veniturilor fiscale este o necesitate absolută. Impozitarea în România este în etajul inferior al gradului de impozitare în Uniunea Europeană, avem și o colectare foarte slabă, ceea ce afectează producția de bunuri publice, sănătatea, educația. Noi finanțăm educația și sănătatea cu cel puțin un procent din PIB mai puțin ca pondere decât aproape toate celelalte țări din Uniunea Europeană.
Pentru un program pe termen mediu și mai lung, avem nevoie de consolidare bugetară. Buget solid înseamnă o cheltuire a banului public cât mai rațională. O economie robustă trăiește în primul rând prin resurse proprii, este o economie care nu depinde de fonduri europene. Dacă avem dependență structurală de fondurile europene, nu este bine.
