Orizontul de timp 2040-2050 pe mine într-un fel mă descurajează – schimbările sunt atât de adânci, atât de intense. Cu cât te duci mai mult în timp, explorarea în privința capacității de a desluși conturul și mai ales liniile care ar brăzda ceea ce va fi spațiul social și economic românesc devine un demers să nu spunem prin excelență speculativ, dar foarte complicat. Eu nu m-aș încumeta să mă duc cu analiza la orizontul anilor 2040. E foarte dificil așa ceva, mai ales în condițiile care se prefigurează. Mă limitez la ceea ce cred că reprezintă o promptitudine, și anume că România are nevoie de o economie robustă pentru a avea o capacitate intrinsecă de a absorbi șocul. Folosesc o analogie cu sistemul bancar, pentru că o bancă, dacă nu are capacitatea de a absorbi pierderi, are mari probleme. O întreprindere care se confruntă cu șocuri, dacă nu are rezerve, dacă nu are capacitatea de a absorbi șocurile, are o mare problemă. Dacă o țară nu are rezervă, dacă nu are tampon, dacă nu are capacitatea de a absorbi șocuri (nu numai din afară, șocurile pot să fie și din interior), atunci structurile care asigură „hemostaza” pot să se deterioreze foarte mult. Avem exemple numeroase în țări dezvoltate, în țări mai puțin dezvoltate, în economia emergentă. Vedem ce se întâmplă în Europa, și în vest, și în est.
Trăim într-o lume în fragmentare: fragmentarea socială, schimbarea tehnologiilor, schimbarea de climă. În 2040, dacă nu vom putea stopa carbonizarea, s-ar putea să nu mai vorbim despre societate. Anomiile s-ar putea să copleșească, să distrugă comunitățile în ipostaza de societate. Schimbarea de timp este o provocare mult mai mare decât inteligența artificială. De asemenea, apare nevoia de incluziune socială. Ce se întâmplă în numeroase țări dezvoltate poate să fie înțeles în această cheie a deteriorării țesutului social. Revenirea economică în Uniunea Europeană se datorează politicilor nonstandard, nu politicilor convenționale. Ce se va întâmpla când se va încerca normalizarea politicilor, inclusiv a politicii monetare?
România are nevoie de o economie robustă, într-o Zonă Euro robustă. În Zona Euro, riscul valutar dispare, dar nu dispare riscul de solvență și lichiditate. Sunt țări în Zona Euro care, din cauza lipsei de robustețe, sunt amenințate de riscul de solvență și de lichiditate. În Zona Euro, convergența nu se realizează automat, echilibrele economice trebuie să fie apărate. Zona Euro nu are încă mijloace contra șocurilor asimetrice, mecanismele pe care le numim de partajare a riscurilor. Zona Euro nu este o uniune monetară, este o arie în esență, o arie care folosește aceeași monedă. O uniune monetară are nevoie, în afară de politica monetară comună, de aranjamente fiscale care să se concretizeze în mecanismele de partajare a riscurilor. Uniune monetară sunt Statele Unite, Canada, Germania, Elveția. Dovada că așa stau lucrurile este că în ultimul timp se vorbește despre nevoia de buget al Zonei Euro, despre nevoia consolidării mecanismului pentru stabilitate.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament