Urgența reconectării interne și externe a României (III)

Date:

Harta 2 prezintă coridoarele europene în regiunea noastră. Conform acestor planuri, România este traversată de două coridoare: Coridorul IV (Rhine-Danube), care intră în țară pe la Nădlac, trece munții și ajunge la Constanța prin București, și Coridorul VII (Orient/East Med), Arad-Timișoara-Craiova-Calafat-Vidin, care cuprinde și Dunărea.

Un alt proiect de coridor care urma să traverseze România, dar care a fost însă abandonat, este fostul Coridor European IX, amintit anterior (prezentat, de asemenea, pe Harta 2).

harti-iuga-1

Analiza situației prezente indică un eșec al României în negocierea pentru atragerea de coridoare europene. În timp ce prin Ungaria trec trei (prin centrul țării), prin România ar fi doar două (Coridorul IV și Coridorul VII). Porțiunea terestră din Coridorul VII, care trece prin sud-vest, este irelevantă, pentru că traversează țara pe o distanță scurtă, într-o regiune periferică. O bună parte din țară, Transilvania și Moldova, nu este inclusă în niciun coridor european. Analiza arată că în ce privește Coridorul IV cea mai mare rămânere în urmă se înregistrează pe segmentele românești.
În ceea ce privește Dunărea, aceasta nu este o arteră de comerț relevantă pentru România, ci mai mult o graniță. Pentru a construi proiecte de transport pe Dunăre este nevoie de acordul și colaborarea vecinilor. Ori, se constată că există interes din partea Austriei, și din partea unor landuri din sudul Germaniei, dar o poziție oarecum reticentă din partea Ungariei, precum și poziții ambigue din partea celorlalte țări din Balcani. Progresele în ceea ce privește amenajarea fluviului sunt slabe (nici măcar nu se face regulat întreținerea curentă pentru dragare). Din cauza faptului că există mulți stakeholderi cu interese divergente, progresele în amenajarea Dunării rămân modeste.

Pe Harta 3 sunt schițate proiectele de infrastructură rutieră de care ar avea nevoie România pentru a compensa lipsa coridoarelor europene, soluția fiind construirea din surse proprii sau fonduri europene a autostrăzii Moldova și a unei rețele de drumuri expres care să dea sens economic geografiei țării din perspectiva transportului rutier.
În absența acestor rute de transport, România va continua să fie ocolită de marile fluxuri comerciale.

harti-iuga-2

Recent, așa cum s-a menționat în paginile anterioare, a început să se vorbească despre proiectul Via Carpathia (Harta 4), care ar urma să pornească din Țările Baltice, trecând prin estul Poloniei, estul Slovaciei, estul Ungariei, intrând în România pe la Oradea și ieșind pe la Calafat, pentru a ajunge la Salonic. El înlocuiește ceea ce era înainte Coridorul IX. Via Carpathia este și ea, într-un fel, o înfrângere pentru România, căci urmează să străbată doar o porțiune scurtă, de cca 200 km, la granița de vest a țării, spre deosebire de Coridorul IX.

harti-iuga-3
Cu adevărat relevant pentru România ar fi un coridor nord-sud care să traverseze estul României, și nu vestul, care beneficiază deja de infrastructură mai bună și de trafic de mărfuri și pasageri crescut.

Geopolitica conductelor

Analiza se mută în continuare pe rețeaua de transport gaze naturale din regiunea noastră. Problema securității aprovizionării cu gaze naturale în Europa este intens dezbătută în ultimii ani. A fost dezvoltat chiar și conceptul de „geopolitică a conductelor”.

În mod tradițional, coridoarele de transport gaze naturale din Europa Centrală și de Est erau orientate pe direcția est-vest, pentru a transporta gazul rusesc către clienții din Europa Centrală și Occidentală. Aceasta reflecta în formă fizică strategia rusească de control a furnizorului de gaze asupra clientului, respectiv contracte cu clauze de destinație (care interziceau reexporturile) și clauze prin care gazul contractat îl plăteai, indiferent dacă îl preluai sau nu. Conductele directe creau dependență fizică mare de ruși, dincolo de dictatura prețului. În schimb, în interiorul granițelor Uniunii Sovietice rețelele de conducte erau interconectate între ele pentru ca rușii să își poată optimiza fluxurile de care era nevoie pentru securitatea alimentării. Din momentul în care ieșeau din URSS, gazoductele trebuiau să fie legate direct la destinatari, care nu aveau voie să facă legături între ele, pentru că atunci începeau să construiască o piață mai interconectată, ceea ce nu era pe placul Moscovei.

Starea de dependență de importurile din Rusia și vulnerabilitățile la întreruperea alimentării sau a tranzitului gazelor naturale afectau inițial majoritatea statelor din Europa Centrală și de Est. În timp, Polonia, Cehia, Ungaria și Slovacia și-au rezolvat în mare parte problemele prin conectarea la piața vest-europeană și între ele. Țările din Europa de Sud-Est au însă în continuare o dependență crescută de importurile din Rusia și vulnerabilitate la întreruperea furnizării sau a tranzitului prin Ucraina.

harti-iuga-4

După cum se vede pe Harta 5, și în privința infrastructurii de transport gaze naturale se confirmă poziția foarte bună a Ungariei și bună a altor țări din zonă. Ungaria este o țară care consumă cam 11,5 mld. mc de gaz pe an (similar cu România), care depindea într-o măsură de 75% de importurile din Rusia, având o rețea bine dezvoltată (5.600 km de conducte) și care operează cu presiune ridicată. Dar ea este și o țară de tranzit pentru gazul rusesc care ajunge în Serbia și Bosnia-Herțegovina prin Ungaria (5 mld. mc pe an). Prin stimularea producției interne, Ungaria și-a redus dependența de importuri. Budapesta continuă să primească gaz din Rusia prin Ucraina, însă recent a construit interconectori cu Slovacia (cu capacitate de 5 mld. mc pe an), cu Austria (capacitate asemănătoare), și are planificat un interconector cu Croația (de aproximativ 6 mld. mc pe an), precum și cu România (inițial cu o capacitate de 1,5 mld. mc pe an, dar care va crește la 4,5 mld. mc pe an). În plus, Ungaria dispune și de capacitate de depozitare relativ mare, 5,5 mld. mc pe an. Cu alte cuvinte, Budapesta și-a redus dependența de importurile din Rusia și și-a diversificat sursele de aprovizionare în adevăratul sens al cuvântului. Capacitatea sa de interconectare este de două ori mai mare decât consumul propriu. Un bun exemplu de țară de tranzit este Slovacia, cu o capacitate de 46,5 mc pe an, și o rețea de mare presiune, conectată cu Ucraina, Cehia, Austria, Ungaria, și, în viitor, Polonia.

Bulgaria este o țară mult mai puțin dependentă de gaze în economie. Sofia și-a construit economia mai mult pe electricitate. Și totuși, cum se vede pe Harta 5, vecinii de la sud de Dunăre au o rețea rezonabilă, cu inel magistral operând la presiuni ridicate și cu conexiuni bune către vecini. Bulgaria se aprovizionează în mod tradițional din conductele care trec prin Dobrogea, dar planifică interconectori cu Grecia, Turcia, România și Serbia.
(va urma)

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Sectorul turistic se așteaptă la un 2024 puternic 

Turismul internațional este așteptat să recupereze în 2024 pe...

HIDROELECTRICA: Barajului Izvorul Muntelui – în perfectă siguranță după seism

În data de 28 martie 2024, în regiunea Moldova,...

Prevenirea fraudei: investiție-cheie pentru succesul businessului

de Denisa Simion (foto), Manager, Consultanță Financiară, Servicii Corporate...

OMNIASIG a plătit daune în baza polițelor de sănătate aproximativ  47 milioane de lei în 2023

OMNIASIG Vienna Insurance Group a plătit pentru cele aproximativ...