Rusia: și Europa, și Asia, dar ŞI Rusia

Date:

Prin istoria sa, Rusia exemplifică mai evident, de fapt mai spectaculos, ca multe alte mari puteri faimoasa teorie ciclică formulată de Gianbattista Vico cu secole în urmă, a suișurilor și coborâșurilor epocale – corsi e ricorsi –, în esență a decăderii și renașterii imperiilor. În cele două decenii care au trecut de la instalarea la Kremlin, ca premier/președinte, a lui Vladimir Putin, Federația Rusă s-a înscris din nou pe panta ascendentă a devenirii. Noianul de bilanțuri prilejuit de moment stăruie, mai toate, pe două performanțe: consolidarea statului rus și reconfirmarea ca mare putere mondială. În lumea unipolară/multipolară de azi, lume frământată de căutări și reașezări care țintesc un nou și rezonabil echilibru stabil, Rusia se certifică protagonist tot mai influent, în primul rând în plan politico-diplomatic și militar, își îmbogățește patrimoniul de valori culturale și artistice create de-a lungul timpului, dar, nu mai puțin important, face eforturi perseverente pentru reducerea decalajelor economice care o despart de cele mai dezvoltate state și pentru transformarea sa într-o superputere mondială și sub raport economic și tehnico-științific.
Kremlinul apreciază că situația internațională se află din nou în fața unor mari sfidări la adresa păcii și securității internaționale, care impun responsabilitate, înțelepciune și luciditate politică din partea tuturor marilor actanți ai lumii de azi. Omenirea se află, din nou, sub un spectru amenințător, marcat de distrugerea sistemului de control al armelor, amenințarea teroristă și creșterea numărului de conflicte regionale, apreciază președintele Rusiei, Vladimir Putin. „Din păcate”, subliniază șeful statului rus, „în zilele noastre, omenirea s-a trezit, din nou, în fața unei linii periculoase: se înmulțesc conflictele regionale, crește amenințarea terorismului și a extremismului, se distruge sistemul de control al armelor, iar economia globală se află într-o stare instabilă.”

Relativa acalmie – și chiar euforie – din perioada imediat următoare încheierii războiului rece începe să devină trecut, iar omenirea reintră într-o fază preocupantă a devenirii sale. Dar o fază care consemnează și un reviriment evident al Rusiei după dispariția URSS. Renașterea Rusiei marchează semnificativ sinergia politicii mondiale; ea generează noi probleme și provocări, care obligă la răspunsuri presante, impune reevaluări și decizii capitale. O sinergie pe cât de încărcată de oportunități și speranțe, pe atât de confuză, labilă și nesigură. Occidentul și instituțiile sale sunt solicitate de tendințe centrifugale, apar noi forțe și puteri emergente statale și nonstatale, se fac și se desfac alianțe și coaliții, multe dintre ele conjuncturale și efemere, dar ar fi greșit ca toate acestea să aibă drept cauză exclusiv demersurile geopolitice ale Rusiei lui Putin. Mai aproape de adevăr poate fi constatarea că, în timp ce Moscova a reușit să-și creeze o strategie cu obiective clare în raporturile cu lumea, Vestul (pe care președintele Putin nu-l mai numește adversar sau inamic) se află într-o fază de tatonări și abordări dispersate și contrariante, ceea ce nu-l certifică drept un interlocutor cert și previzibil. Președintele SUA, Donald Trump, a imprimat un curs total diferit politicii externe americane, care privilegiază unilateralismul și protecționismul, ignoră, pune sub semnul întrebării sau se dezice de acorduri și organizații internaționale și chiar occidentale, respinge multilateralismul, întreprinde inițiative și acțiuni care ies din parametrii consacrați ai perioadei postbelice. Iar Rusia își reconfirmă o direcție coerentă, cu obiective precise, perspective clare și continuitate.
Trăim într-o lume în plină restructurare și remodelare, în plină transformare. Asistăm la un experiment total nou, remarcă politologul rus Feodor Lukianov, căci „spre deosebire de trecut, a început o perioada de reconstituire, dar nu pe calea războiului mondial, fără o confruntare globală de forțe între marile puteri”, însă nu lipsită de războaie, fie ele „hibride, asimetrice, pe mai multe niveluri”.

O întrebare justificată este cum acționează Rusia într-o asemenea lume derutantă, plină de neprevăzut și, mai ales, cu ce rezultate.
Ministrul de externe Serghei Lavrov sintetizează linia oficială a Moscovei astfel: „Avem un teritoriu și bogății dăruite de Dumnezeu și înaintașii noștri, avem un sentiment de demnitate personală și avem forțe armate. Această combinație ne face foarte încrezători. Sper că dezvoltarea economică și toate investițiile finalizate și care vor mai fi în viitor vor da roade într-un viitor apropiat”. În context, apare necesitatea evaluării efectelor sancțiunilor aplicate Rusiei, analizate de diferite agenții guvernamentale americane, care însă, observă un raport al GAO, nu iau în calcul eficiența sancțiunilor asupra realizării obiectivelor politice ale Moscovei. Comentatorii – și ruși, și occidentali – constată, de pildă, apropierea și colaborarea tot mai aprofundată Rusia-China și, în conexiune, extinderea treptată a schimburilor comerciale mondiale nondolar. Demersuri justificate de faptul, subliniat de ministrul Lavrov, că „Occidentul încearcă să frâneze devenirea altor mari puteri. Pentru a-și atinge obiectivul, se pun în mișcare sancțiunile și protecționismul, amenințările voalate și promisiunile generoase”. Iar ca măsură de contracarare, Rusia, anunță ministrul, își extinde relațiile cu comunitatea euroasiatică, coordonarea internațională cu China, tatonează progrese în reglementarea ruso-ucraineană și dezvoltă relațiile cu statele africane și alte zone ale lumii.

La evaluarea poziției mondiale și a rolului Rusiei în lumea contemporană ajută și rememorarea performanțelor sale în politica și acțiunile de politică externă din ultimul timp ale Moscovei, pe care politicienii, politologii și presa din spațiul euroatlantic le înseriază în bilanțurile lor ocazionate de cele două decenii ale guvernării Putin. „În 20 de ani la putere, Vladimir Putin a reușit să sporească influență Rusiei, să întărească legăturile cu celelalte state importante geopolitic pentru el și toate acestea cu un buget modest” – constată agenția Bloomberg. „În acești 20 de ani, Rusia a putut să recupereze o mare parte din influența pe care a pierdut-o după dezmembrarea URSS.” Și agenția media americană argumentează: Moscova a întărit relațiile cu China, a schimbat situația din Siria și a vândut arme Turciei – țară membră a NATO –, a impulsionat formatul Normandia pentru Ucraina. Rusia a redevenit principala forță în Orientul Mijlociu, și-a extins influența în Africa, iar criza ucraineană și sancțiunile care au urmat au determinat-o să-și asigure „unul dintre cele mai sănătoase echilibre financiare din lume”.

Dintr-un alt unghi, analistul american Gerald F. Seob, în „The Wall Street Journal”, constată impactul politicii externe a Moscovei asupra climatului politic intern din SUA și consemnează „discordia din cadrul regimului politic american” generată de criza din Ucraina. „Serviciul nostru de afaceri externe, de un mare profesionalism și înzestrat cu o mare experiență, este slăbit.” Mai stânjenitoare a fost încercarea eșuată de destituire a președintelui Trump pusă la cale de democrați și cercurile interne din spatele lor. Alți analiști occidentali supralicitează și mai pun pe seama Moscovei și diferitele probleme dificile din NATO, unde SUA, Franța, Turcia se repoziționează singular, și problemele din UE (Brexit) și diferite state ale continentului, precum populismul, suveranismul etc.

De aici, o altă întrebare, tranșant formulată de comentatorii ruși Oleg Egorov și Natalia Nosova: „Poate fi considerată Rusia o superputere?”. În analiza lor, ei pornesc de la o afirmație din 2016 a președintelui Putin: „America este o mare putere, singura superputere care există – după cum presupun – și noi acceptăm acest fapt și suntem gata să conlucrăm cu Statele Unite”. Și totuși există și alte opinii. În iulie 2018, cancelarul austriac Sebastian Kurz califica summitul Putin-Trump de bun augur pentru „cooperarea dintre două superputeri”. Dar ce este o superputere? După canonicul politolog american Zbigniew Brzezinski, trebuie întruniți patru factori: militar, economic, tehnico-științific și cultural (nu poate fi însă omis factorul geopolitic!). Răspunde Rusia acestor criterii? – se întreabă autorii ruși. Da, în anumite domenii Rusia poate conta pe o enormă capacitate militară (buget de apărare de 47 miliarde dolari, arsenal nuclear redutabil, a două armată a lumii – după „Bussines Insider”). Și pe plan politic ponderea Rusiei este impresionantă: membru în Consiliul de Securitate al ONU, rol important în problemele europene, în Orientul Mijlociu etc. E drept că, adaugă autorii ruși, potențialul economic al Rusiei nu e la înălțimea parametrilor amintiți, PIB-ul țării este al 11-lea în lume, drept care Rusia „este o țară importantă, dar nu o superputere”. Aleksandr Koders, președintele Institutului pentru Economie Mondială și Relații Internaționale de la Moscova, punctează și el, concis: „Un singur parametru dovedește că Rusia este o putere mondială: resursele apărării. În alte domenii nu suntem atât de puternici pe cât am vrea și acest fapt pune numeroase probleme în privința rolului țării noastre în secolul XXI”. În sfârșit, RAND Corporation, care a simulat un conflict militar între SUA și adversarii lor (Rusia, China), susține că America ar fi învinsă într-un război convențional.


Un clasament al „celor mai puternice țări din lume” în 2019 întocmit de „US News and World Report” clasează Rusia pe locul al doilea, după SUA, argumentând: „Cea mai întinsă țară din lume prin masa ei continentală și una dintre marile puteri economice ale lumii, țară cu investiții masive în puterea militară – 5,4 la sută din PIB alocat apărării în 2016”. Un raport privitor la politica nucleară a administrației Trump din 2018 susține că Rusia deține arma nucleară Kanyon, cea mai puternică din arsenalele statelor lumii, care este o torpilă autonomă cu o încărcătură utilă de 100 megatone (dar Moscova a dezmințit oficial informația).


Atuul militar al Moscovei e dublat de cel politico-diplomatic. Politologul francez Pierre Emmanuel Thomann observă că Rusia se află „în centrul marii hărți geopolitice a lumii”, iar prin aceasta este „de neocolit pentru securitatea în Europa și în toată Eurasia, datorită poziției sale geografice, căci teritoriul ei este contiguu cu toate teatrele crizelor majore mondiale”. La est, spune el, Rusia este membru al Organizației de Cooperare de la Shanghai și al Organizației Tratatului de Securitate și Cooperare, iar la vest este integrată în Parteneriatul pentru Pace al NATO și sediul Consiliului NATO-Rusia. Două valențe deloc neglijabile. „Poziția sa geografică îi permite Rusiei să gestioneze echilibrul între Est și Vest” – apreciază politologul menționat. De aceea, continuă el, tentativele occidentale de izolare a Rusiei, cum sunt astăzi cele provocate de criza ucraineană și care determină tot mai mult Moscova să se orienteze către est și nu către vest, nu corespund intereselor pe termen lung ale statelor europene. De aici, și eforturile tot mai insistente din ultima vreme ale statelor din Europa Occidentală de a relansa relațiile cu Rusia.


Observatorii occidentali remarcă în același timp politica tot mai activă Moscovei și caracterul său multivectorial. Raportul pe 2019 al Observatorului Franco-Rus exemplifică, între altele, această orientare prin amploarea strategiei ruse în Arctica, ofensiva politico-diplomatică și economică în Africa și Orientul Mijlociu, implicarea în zonele de criză din Georgia, Ucraina, Siria, toate aceste direcții fiind componente ale unei proiectate lumi multipolare în contextul mondializării. Rusia privilegiază proiectul unei lumi multicentrice, în care Moscova să aibă un rol preeminent în zona sa de interese specifice la nivel zonal și nu urmărește revenirea la o lume bipolară. Nu este deloc de neglijat că Rusia și-a atins unul dintre obiectivele sale prioritare care este, în viziunea analiștilor occidentali, „relaxarea presiunii exercitate de NATO pe teatrul european, prin stoparea extinderii Alianței Nord-Atlantice spre est (în Ucraina și Georgia) și accesul prioritar în Marea Neagră, redobândit prin realipirea Crimeei, cale de acces strategic al Rusiei în Mediterana și deci și în marile calde”, precizează Thomann.


În perspectivă, opinează o serie de analiști euroatlantici, un alt obiectiv prioritar al Rusiei ar fi inițierea unui parteneriat strategic între Rusia și UE, în contextul demersurilor inițiate în ultima vreme de Franța (pe plan politic) și Germania (pe plan economic) și alte țări de pe continent pentru relansarea relațiilor și conlucrării cu Rusia. În această proiecție, negocierea unei axe continentale franco-germano-ruse ar fi cheia de boltă a unei reechilibrări geopolitice europene, eurasiatice și mondiale (dar incongruențele și incertitudinile din binomul Berlin-Paris îngreunează intențiile).


În noua viziune a Moscovei, crearea unei „Mari Europe” de la Lisabona la Vladivostok nu mai este prioritară, nici o „alianță boreală”, de la Vancouver la Urali (incluzând eventual și China), ca în proiectul lui Medvedev. Rusia nu este nici doar Europa, nici Eurasia, ci Rusia, iar acțiunea oficială a Kremlinului urmează acest comandament. Tradiționala dispută care s-a purtat decenii de-a rândul  pe tema Rusia europeană sau eurasiatică? devine caducă. Exigență fundamentală a Rusiei lui Putin este de a se afirmă – și a fi recunoscută – ca o mare putere mondială, care discută de la egal la egal cu toate celelalte mari puteri și căreia i se recunosc și i se iau în considerație propriile interese, ca partener cu aceleași drepturi și responsabilități ca partenerii săi globali și zonali. Președintele Putin s-a pronunțat clar și energic încă de la conferința pentru securitate de la München din 2007 împotriva unei lumi monopolare „în care nu este decât un stăpân, un suveran” și a subliniat că Rusia, „țară cu mii de ani de istorie”, nu are nevoie să i se spună cum să se comporte în problemele internaționale. Revenind la idee, în 2013, la Forumul de la Valdai, liderul de la Kremlin a atras atenția asupra „tentativelor vizând într-un fel să restaureze modelul standard al lumii monopolare” din trecut, o lume care „nu are nevoie de state suverane, ci de vasali. Din punct de vedere istoric, aceasta ar însemna să-și renege propria identitate și diversitatea lumii pe care ne-a dat-o Dumnezeu” – a accentuat președintele Federației Ruse.
Pledoariile președintelui Putin pentru o lume multipolară, alcătuită din state suverane care și promovează necondiționat propriile interese și obiective, câștigă teren în opinia publică și printre oamenii politici dinafara Rusiei, inclusiv în state europene, unde tendințele eurorealiste și suveraniste devin tot mai consistente. Un asemenea curent de opinie nu face decât să faciliteze crearea premiselor pentru normalizarea și reînnodarea relațiilor dintre statele continentului și Rusia, cu consecințe benefice asupra atmosferei general-europene. „Europa este un vecin și un partener natural pentru Rusia” – observă universitarul francez Anne de Tinguy. Până în 2014, când a izbucnit criza ucraineană, Rusia era „un partener dificil, dar necesar” – adaugă ea. Astăzi, prin lecția amară a situației din Ucraina, se confirmă ca o relație solidă și reciproc avantajoasă între statele europene și Rusia poate netezi calea spre consacrarea UE ca un centru de putere mondială capabil să contribuie la echilibrarea raporturilor de forță în lume între Statele Unite, Europa, Rusia și China.


După cum Rusia nu încetează să repete că este oricând pregătită să reia, în orice clipă, dialogul constructiv cu Statele Unite, pentru abolirea situației nefirești și profund dăunătoare la care s-a ajuns între principalele două mari puteri nucleare ale lumii de care depinde într-o măsură covârșitoare pacea și securitatea mondială. Pentru consolidarea stabilității strategice și pentru rezolvarea problemei terorismului – declară președintele Putin – Moscova este pregătită în vederea unui dialog consistent cu Washingtonul. Mai mult, de starea relațiilor dintre Rusia și Statele Unite depind pacea și securitatea pe planetă; de aceea, Moscova cheamă la egalitate și respect între cele două țări. Experiența – scurtă, dar salutară – a raporturilor relativ relaxate pe care au cunoscut-o cele două state imediat după încheierea războiului rece este, în această privință, un precedent util ca învățăminte.
În sfârșit, relațiile stabilite între Rusia și China, fără a fi instituționalizate într-un parteneriat strategic și care prezintă asimetrii evidente, sunt apreciate de cele două părți ca un nou tip de raporturi între mari puteri și au valoare de exemplu. Iar prin organizațiile multilaterale între state din Asia, din care fac parte, alături de Rusia și China, alte puteri și state de pe continent, se prefigurează, după aprecierile comentatorilor din zonă, o alianță mondială nonatlantică, antihegemonică, al cărei impact

ar fi reconfigurarea actualului echilibru de forțe la scară globală.
Lumea acestui prim sfert de secol al noului mileniu este antrenată într-un proces de prefaceri și reașezări de anvergură planetară, iar Rusia este profund implicată în aceste schimbări, promovându-și propriile interese și obiective, dar în același timp afirmându-și atașamentul la cauza edificării unei lumi pașnice și stabile, în conformitate cu aspirațiile de pace și conlucrare care animă omenirea.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Analiză Claudiu Cazacu, XTB: Precedent în „uber-izarea prețurilor”. Cum pot cartofii prăjiți să influențeze valoarea acțiunilor

Prețurile stabilite dinamic fac parte dintr-o strategie utilizată frecvent...

Economia informală în România: context, cauze și efecte

| de Prof. univ. dr. Cristian PĂUN, Academia de Studii Economice din București și Prof. univ. dr. Radu MUȘETESCU, Academia de Studii Economice din București

ASIGURĂRI. POLITICI PREZENTE ȘI VIITOARE

În cadrul conferinței „Asigurări. Politici prezente și viitoare” organizată...