Persoanele cu vicii europene sunt acceptate în societate, dar pe de altă parte cei cu condamnări sau care fumează sunt excluși. Așa e politically correct. E ca-n bancul cu Bulă, care când e întrebat de taică-su ce face cu soră-sa în baie și-i răspunde: „Sex”, părintele răsuflă ușurat și-i zice: „Credeam că fumați”.


Bine totuși că mai există presă scrisă. Știți de ce? Fiindcă, deși pierde teren în fața televiziunilor, păstrează un atu important. Pot să scriu aici, nestingherit, cuvântul „Marlboro”. Dacă l-aș pronunța cumva la TV cenzura ar întrerupe emisiunea. Eu însă îl mai scriu o dată, pe silabe: „Marl-bo-ro”. Și pe litere: „M-a-r-l-b-o-r-o”. Ca să nu-l uit.


Și apropo de asta, vă mai amintiți cântecul lui Tudor Chirilă? „Tu nu mă păcălești, am să ajung acolo / M-așteaptă strada mea și Calul din Marlboro”. Sau de Don Johnson, care era, în 1991, Marlboro Man într-un film în care Mickey Rourke îl interpreta pe Harley Davidson? Ce să mai vorbim de Ferrari, căluțul cabrat condus de Michael Schumacher, sau de motocicletele Ducati „încălecate” de Loris Capirossi și Troy Bayliss pe care scria: MARLBORO?

Ce vremuri! Pe atunci nu se importa totul din China. Nu era ca acum, când comisarii europeni sunt atât de influențați de „modelul” asiatic încât aplică fidel postulatul lui Karl Marx: „Există o singură modalitate de a ucide capitalismul, prin taxe, taxe și iar taxe”.
Ce mă intrigă însă e că de la reclamele cu Marlboro de pe mașina de Formula 1 a lui Schumacher sau de pe motocicleta de Moto GP a lui Capirossi s-a sărit atât de mult calul, încât mesajele de pe toate pachetele de țigări te îndeamnă să nu le achiziționezi, cum nu se întâmplă în nicio altă industrie.
Adică reclamele la majoritatea produselor le evidențiază calitățile și te îndeamnă să le cumperi. Chiar și la alcool, de care se spune că-i frate cu românul. Doar la țigări nu se face deosebirea între marfa bună și cea proastă, ca la detergenți. Pe toate produsele din tutun se arată că greșești dacă le achiziționezi. Deci reclama, care e sufletul comerțului, transmite un mesaj masochist.


Sigur că această condamnare la sinucidere nu s-a oprit, ci e în plină ofensivă, precum „cursa” de transformare a Uniunii Europene Capitaliste în China Comunistă. Și atunci poate că ar fi cazul ca și fumătorii să demonstreze, precum comunitatea gay. Care e problema, Comisia Europeană și-a propus să discrimineze numai viciile „neelitiste”?
Până la a lămuri egalitatea de drepturi homosexuali – fumători e bine de pus problema: dacă țigările fac rău, așa cum relevă pictogramele macabre de pe pachete, de ce nu devin ele prohibite, cum au făcut americanii cu alcoolul? Din câte se vede însă, deși tutunul e asemănat cu drogurile și e dus la „marginea” legii, totuși nu-i interzis. Înseamnă că scopul guvernelor nu e să elimine flagelul, ci să încaseze taxe. Iar după ce se manipulează anticipațiile publicului, se majorează accizele, ceea ce amplifică selecția adversă și hazardul moral.


Așadar, poți să ieși la o bere cu prietenii, dacă bei responsabil. În schimb, țigările – chiar fumate săptămânal – ucid. Iată cum se face discriminare între vicii. Deși prohibiție în SUA a fost la alcool, nu la tutun, vă amintiți! Se vede însă că logistica acestui lanț e mai slabă. Și atunci e firesc să fie declarate țigările mai nocive, fiindcă sunt sănătate curată pentru buget.
Ca să urmărim întregul „periplu” european, companiile mari s-au săturat de supraimpozitarea profiturilor și s-au refugiat în paradisurile fiscale, dar politicienii, în loc să admită că greșesc, s-au apucat să suprataxeze țigările și benzina. Apelează la selecție adversă și hazard moral și-i taxează pe cei care pot. Iar pentru asta se folosesc de lanțurile cu cea mai bună logistică în distribuție și de taxarea la sursă.


De unde se vede că UE nu e preocupată de creșterea eficienței, ci numai de acoperirea economică a riscurilor politice. Și când taxarea are drept scop doar tăinuirea greșelilor politicienilor se ajunge la absurdități. Cum ar fi ca niște antreprenori să se transforme în agenți fiscali. Deoarece cea mai mare parte din prețul țigărilor și carburanților se face venit la stat. Ceea ce înseamnă că antreprenorii satisfac mai degrabă interesele politicienilor, decât pe cele ale propriilor acționari.


Chiar așa, dacă vrea cineva să inițieze un protest antifumat, cum ar trebui să-l fundamenteze, că țigările sunt nocive sau că-i bine să renunțe oamenii la tutun ca să nu aducă venituri unui guvern ce face selecție adversă și hazard moral?
Fumatul face rău, știm de mult. Devreme ce asta oricum nu ne face să ne lăsăm, statul și comisarii de moravuri din ONG-urile de profil au grijă să nici nu ne bucurăm de viciul care – după cum ni se tot repetă papagalicește – ne va ucide.
Asta pentru că reglementările europene și naționale au ajuns să interzică practic calitatea țigărilor. Degeaba mai ai preferințe: dincolo de niște aparențe care încă sunt îngăduite, toate țigările sunt la fel. Până și afișarea brandurilor, ca factor de diferențiere pur publicitar, a fost aproape interzisă. Ce să mai vorbim de gusturi, arome, țigări fără filtru și așa mai departe.


Te uiți prin magazine, vezi că mai persistă niște vagi diferențe de preț și te întrebi: de unde? Ce pierzi plătind mai puțin și ce câștigi dând mai mulți bani? Cum se modifică raportul preț – calitate? În niciun fel, substanțial vorbind, devreme ce compoziția conținutului este atât de strict reglementată. De-abia dacă mai există vreo diferență între light și non-light.
Aproape că s-a ajuns în etapa în care producătorii se bat între ei pe titlul de cele mai dăunătoare țigări. Cel puțin asta reiese din imensa grijă cu care sunt elaborate pictogramele menite să te țină departe de fumat, cu structuri și dimensiuni impuse, bineînțeles, prin lege. De parcă clienții ar vrea să cumpere opere de artă și nu țigări.

Efectul a fost că, dimpotrivă, s-a dezvoltat o întreagă industrie paralelă de produs dispozitive în care să-ți ții pachetul de țigări astfel încât să nu mai vezi oribilele pictograme.
S-a ajuns aici pentru că statul a vrut să trimită plămânii în rai, dar să ne și scoată banii din buzunar în același timp. Prima măsură care pretindea că vrea să descurajeze și combată fumatul a fost înăsprirea fiscalității, prin majorarea accizelor și introducerea taxei pe viciu. Nimeni n-a remarcat contradicția de fond a acestei politici: în timp ce vroia să combată dependența de nicotină a fumătorilor, statul își stimula propria dependență de banii acestora. Până într-acolo încât o bună parte din banii care țin în viață sistemul public de sănătate au ca sursă directă viciul fumatului, deci ar fi o mare problemă dacă mulți oameni s-ar lăsa de fumat concomitent.
Iar producătorii de țigări, nemaiputând să se concureze substanțial pe partea de ofertă, din cauza uniformizării produselor impusă de reglementări, au ajuns să se comporte ca niște agenți ai Fiscului: iau banii de acciză, mereu mai mulți, de la contribuabili și îi virează mai departe la Trezoreria statului. Businessul a devenit extrem de comod.


N-ar fi însă mai bine pentru toată lumea dacă s-ar termina cu politicile ilogice determinate de ipocrizie? Fumătorii să fie lăsați să-și facă damblaua și să-i suporte consecințele, statul să nu mai încerce să-i protejeze gâtuind diversitatea ofertei de țigări. Să fie ca pe vremuri, sortimente multe și extrem de diferite, cu filtru, fără filtru, cu arome etc. Să reînvie brandurile naționale, care să concureze cu cele ale corporațiilor globale. În acest fel, taxele pe fumat ar putea finanța sistemul sanitar fără ca fumătorii să mai fie și văduviți de posibilitatea de a beneficia de calitate și diversitate în exercitarea viciului lor.

Pentru că dacă interesul e să strângi bani de la contribuabili prin accize, dar nu-i lași să aibă o ofertă bogată, diversificată – în care să intre nu doar țigările marilor branduri, ci și JPS-ul englezesc, Papastratosul grecesc, Gitanes-urile franțuzești, până la autohtonele Carpați și Mărășești fără filtru – înseamnă că nu te pricepi să-i colectezi. Ca lumea să dea bani trebuie să aibă pe ce, e contraproductiv că oferta nu ține pasul cu prețurile și se îngustează continuu.


Iar la obiecția că fumătorii consumă mult, cu afecțiunile lor specifice, din bugetul public de sănătate, răspunsul este simplu: asigurările private de sănătate sunt mai scumpe pentru fumători pentru că prezintă risc mai mare de îmbolnăvire.


Deci fumul de țigară și noxele de la automobile dăunează, dar suprataxarea lor n-are nicio legătură cu grija guvernanților față de sănătatea națiunii. Autoritățile găsesc câte un pretext global – „poluarea schimbă clima”, „tutunul ucide” – , se asigură că cetățenii nu vor protesta la majorarea taxelor, apoi fac ceea ce știu mai bine. Pe de o parte, reduc inflația pe seama amendării nivelului de trai, pe de alta, direcționează banii strânși către clienții politici pentru a întreține creșterea economică. În loc să aleagă consumatorul pe ce preferă să-și dea banii, decide politicianul care-i ia banii la buget și îi îndreaptă unde are el interesul. Din acest motiv nu se respectă principiul ca veniturile colectate să acopere strict cheltuielile suportate de societate de pe urma fumatului. Important e să se strângă mult, pentru ca banii să meargă apoi în alte direcții. Iar atât timp cât lipsește corelația strictă cheltuială – venit nici nu se poate spune că spectrul fiscal din România e compus din taxe și impozite, pentru că ele de fapt sunt doar niște biruri.


Haideți să privim însă mai în profunzime și să explicăm de ce România și Bulgaria au printre cei mai mulți fumători din regiune, iar Slovenia – cei mai puțini. Pentru că, încercând să uite de sărăcie, vecinii de la Dunăre fumează pe stomacul gol. Au vicii fiindcă nu pot avea plăceri. Clasamentul după PIB/locuitor e întors pe dos: bulgarii și românii sunt ultimii, slovenii – primii. Și credeți că preferă cineva o mașină second-hand în locul uneia noi? Poate colecționarii. În rest, se aplică spusele fostului președinte ceh Vaclav Klaus: Cu cât este mai săracă societatea, cu atât mai brutal se va comporta față de natură, cu cât este mai bogată, cu atât e valabilă tendința inversă.


E clar, în loc să fie identificată cauza – sărăcia – , se va umbla iarăși la administrarea efectului: românii fumează și poluează. Dar aici apare o problemă, scopul declarat este ca individul să prospere pentru a-și oferi plăceri în locul viciilor, pentru a-și achiziționa un automobil nou în locul unuia second-hand, pentru a-și asigura benevol viața, locuința și viitorul copiilor. Din păcate, când nu se urmărește acest lucru și se colectează amendă după amendă din nivelul de trai se ajunge exact la ceea se spunea Leszek Balcerowicz: „O țară săracă, cu un stat social hipertrofiat, care limitează economiile individuale și percepe impozite mari, diminuând motivația muncii și a inițiativei, nu va atinge niciodată un ritm alert de dezvoltare”.

DISTRIBUIȚI
Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor șef al revistei Finanțiștii, publicist la Jurnalul Național, Săptămâna financiară, Piața financiară, Curentul, Bursa, Evenimentul zilei. Mai multe materiale de același autor, pe http://bloguluibalan.ro