Tema constituirii Fondului Suveran de Dezvoltare și Investiții (FSDI) al României captează din ce în ce mai mult interesul publicului, începând să se discute despre necesitatea și modalitatea de structurare și funcționare a unui astfel de fond. Subiectul a fost lansat încă din campania electorală, iar acum mulți așteaptă câte ceva de la acest fond. Unii se gândesc că el va face „mărețe, din nou” niște companii de stat, alții se gândesc că va masca ineficiențele acestor companii, sau că fondul este doar un instrument de a scoate în afara bilanțului statului niște deficite și datorii viitoare. Se vehiculează și varianta de a avea două astfel de fonduri, cu domenii de acțiune diferite, însă întrebările de bază enumerate mai jos rămân valabile.

Sună bine să avem și noi Fond Suveran atunci când ne raportăm la exemplul Norvegiei. El există acolo de câteva decenii, investește și la nivel internațional, iar uneori devine un buffer în perioadele de criză sau de încetinire economică. Însă când ne uităm la ce înseamnă guvernanța corporativă a unei entități de stat, vedem că distanța între România și Norvegia nu este doar una geografică.

Și Polonia a creat un astfel de vehicul suveran. Fondul își propune să încurajeze anumite domenii – cum ar fi sectorul energetic, sau sprijinirea firmelor poloneze orientate către export și extindere regională. S-a înființat în 2012 și a început investițiile relativ recent, fiind acum mult în urma planului inițial. Dacă s-ar merge pe un astfel de model, atunci nici nu ar fi nevoie de Fondul Suveran care ni se prezintă acum, ci de extinderea atribuțiilor unor instituții deja existente: de pildă, Eximbank să se comporte ca bancă de dezvoltare în mod real, nu doar declarativ, iar prin alte scheme de sprijin și garantare, statul să încurajeze expansiunea capitalului românesc.

Nu cred că inițiatorii de la noi s-au gândit în mod real la modelul polonez sau la cel norvegian atunci când au avansat crearea Fondului Suveran al României. Modelele sunt enunțate doar formal, pentru a justifica ideea că și în țara noastră ar trebui să avem un astfel de fond.

Întrebări-cheie care pot duce Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții către succes sau insucces

În comunicările publice s-a avansat cifra de 10 miliarde euro ca primă bornă de atins pentru FSDI. Cum s-ar alimenta fondul într-o primă fază? Pesemne, din deținerile semnificative ale statului în diverse companii. Pe lângă aceste active, se mizează pe atragerea altor fonduri sub formă de împrumut, acele emisiuni de obligațiuni care să mărească anvergura întregului vehicul la câteva zeci de miliarde de euro în viitor.
De remarcat faptul că încă de la momentul audierilor în Parlament, ministrul Finanțelor, domnul Viorel Ștefan a enunțat următorul adevăr: „Fondul va trebui să fie validat de piață, altfel ar putea fi un eșec”.

Întrebarea 1: Fondul ar fi un vehicul dinamic, sau activele sale vor rămâne statice în portofoliu?
Dacă fondul devine un jucător activ în economie, respectiv va vinde treptat unele participații ale sale deblocând astfel capital, iar banii vor fi reinvestiți în alte proiecte – acelea de viitor și de dezvoltare – am putea avea un mecanism util pentru România. Însă avem aici o primă barieră psihologică și/sau ideologică: va fi dispus fondul să vândă din participații și să continue listările de pachete de 15-20% din companiile majore cu care statul a rămas în portofoliu?
Alternativa nefericită ar fi ca o nouă structură birocratică suplimentară – boardul Fondului, reprezentanții în CA-urile companiilor – să stea pe un munte de 10 miliarde euro și să aștepte dividende de pe unde se poate. Pentru asta nu ne trebuie vreun Fond Suveran, iar dacă s-ar limita doar la acest obiectiv, atunci proiectul Fondului trebuie oprit din fașă, pentru că nu își justifică existența și eficiența.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament