Patru întrebări pentru succesul sau insuccesul Fondului Suveran. Și întrebările pentru noi, contribuabilii

Tema constituirii Fondului Suveran de Dezvoltare și Investiții (FSDI) al României captează din ce în ce mai mult interesul publicului, începând să se discute despre necesitatea și modalitatea de structurare și funcționare a unui astfel de fond. Subiectul a fost lansat încă din campania electorală, iar acum mulți așteaptă câte ceva de la acest fond. Unii se gândesc că el va face „mărețe, din nou” niște companii de stat, alții se gândesc că va masca ineficiențele acestor companii, sau că fondul este doar un instrument de a scoate în afara bilanțului statului niște deficite și datorii viitoare. Se vehiculează și varianta de a avea două astfel de fonduri, cu domenii de acțiune diferite, însă întrebările de bază enumerate mai jos rămân valabile.

Sună bine să avem și noi Fond Suveran atunci când ne raportăm la exemplul Norvegiei. El există acolo de câteva decenii, investește și la nivel internațional, iar uneori devine un buffer în perioadele de criză sau de încetinire economică. Însă când ne uităm la ce înseamnă guvernanța corporativă a unei entități de stat, vedem că distanța între România și Norvegia nu este doar una geografică.

Și Polonia a creat un astfel de vehicul suveran. Fondul își propune să încurajeze anumite domenii – cum ar fi sectorul energetic, sau sprijinirea firmelor poloneze orientate către export și extindere regională. S-a înființat în 2012 și a început investițiile relativ recent, fiind acum mult în urma planului inițial. Dacă s-ar merge pe un astfel de model, atunci nici nu ar fi nevoie de Fondul Suveran care ni se prezintă acum, ci de extinderea atribuțiilor unor instituții deja existente: de pildă, Eximbank să se comporte ca bancă de dezvoltare în mod real, nu doar declarativ, iar prin alte scheme de sprijin și garantare, statul să încurajeze expansiunea capitalului românesc.

Nu cred că inițiatorii de la noi s-au gândit în mod real la modelul polonez sau la cel norvegian atunci când au avansat crearea Fondului Suveran al României. Modelele sunt enunțate doar formal, pentru a justifica ideea că și în țara noastră ar trebui să avem un astfel de fond.

Întrebări-cheie care pot duce Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții către succes sau insucces

În comunicările publice s-a avansat cifra de 10 miliarde euro ca primă bornă de atins pentru FSDI. Cum s-ar alimenta fondul într-o primă fază? Pesemne, din deținerile semnificative ale statului în diverse companii. Pe lângă aceste active, se mizează pe atragerea altor fonduri sub formă de împrumut, acele emisiuni de obligațiuni care să mărească anvergura întregului vehicul la câteva zeci de miliarde de euro în viitor.
De remarcat faptul că încă de la momentul audierilor în Parlament, ministrul Finanțelor, domnul Viorel Ștefan a enunțat următorul adevăr: „Fondul va trebui să fie validat de piață, altfel ar putea fi un eșec”.

Întrebarea 1: Fondul ar fi un vehicul dinamic, sau activele sale vor rămâne statice în portofoliu?
Dacă fondul devine un jucător activ în economie, respectiv va vinde treptat unele participații ale sale deblocând astfel capital, iar banii vor fi reinvestiți în alte proiecte – acelea de viitor și de dezvoltare – am putea avea un mecanism util pentru România. Însă avem aici o primă barieră psihologică și/sau ideologică: va fi dispus fondul să vândă din participații și să continue listările de pachete de 15-20% din companiile majore cu care statul a rămas în portofoliu?
Alternativa nefericită ar fi ca o nouă structură birocratică suplimentară – boardul Fondului, reprezentanții în CA-urile companiilor – să stea pe un munte de 10 miliarde euro și să aștepte dividende de pe unde se poate. Pentru asta nu ne trebuie vreun Fond Suveran, iar dacă s-ar limita doar la acest obiectiv, atunci proiectul Fondului trebuie oprit din fașă, pentru că nu își justifică existența și eficiența.

Întrebarea 2: Cum se vor selecta investițiile pentru a ne asigura că nu vom avea alocări puternic ineficiente?
„Fondul va duce, printre altele, la apariția a numeroase fabrici în agricultură și industrie, dar și la capitalizarea unor firme precum Tarom, CFR, Șantierul Naval Constanța, CEC, Nuclearelectrica, astfel încât acestea să-și poată extinde activitatea sau, după caz, să achiziționeze noi capacități: flotă de avioane, de nave, de garnituri de tren” – extras din Programul de Guvernare.
Poate că această enumerare de companii a fost făcută și pentru a trezi eventualele nostalgii legate de agricultură, de industrie și de anvergura unor foste sau actuale companii de stat.

Inserez aici trei întrebări, de data aceasta pentru noi, pentru contribuabili:

• cazul Tarom: Ministerul Transporturilor așteaptă 20 sau 30 de avioane în leasing în următorii ani, pentru reînnoirea flotei Tarom. Dar noi, contribuabilii, dorim să alocăm peste 1 miliard euro, fie el și în tranșe, pentru această reînnoire de flotă de avioane, urmând ca apoi să vedem dacă decizia a fost bună sau nu? La acest moment nu știm dacă este una bună, știm doar că este o decizie extrem de riscantă pentru banul public. Pentru justificarea acestei decizii, de obicei se prezintă un Power Point despre cum Tarom va trece pe profit peste doi sau trei ani. S-a mai prezentat un astfel de plan și în 2012 și suntem unde suntem: Tarom a izbutit să își crească anul trecut fluxul de pasageri doar cu 1%, în timp ce concurentul său privat, Blue Air, a avut +80%.
• cazul CFR: susținem înnoirea garniturilor de tren ale CFR, o altă companie care doar ocazional reușește să fie pe profit? Iar când reușește, prioritatea este să se mai dea niște gratuități, semn că de fapt ultima grijă pentru CFR este ca ea să facă profit?
• cazul Nuclearelectrica: reactoarele 3 si 4, dacă ar fi construite, ar costa peste șase miliarde euro, conform ultimelor evaluări. Chiar dacă s-ar atrage și alți parteneri, așadar nu doar statul român ar pune această sumă, nu există un raționament pus pe hârtie care să arate că ne sunt necesare aceste reactoare. Construcția lor ar conduce la o capacitate energetică excedentară a României. Am știi să exportăm acel excedent? Sau dacă nu știm, înseamnă că vom avea o subutilizare a acestor capacități, ceea ce din nou nu justifică investiția. Suntem dispuși să alocăm bani, din nou, pentru un obiectiv a cărui eficiență nu a fost demonstrată?

Desigur, lista întrebărilor din perspectiva contribuabilului ar putea continua. Pe de altă parte, există și o listă de potențiale proiecte sau extinderi ale unor companii de stat românești către un nivel regional (Transgaz, Transelectrica, Conpet și altele), pentru care sprijinul statului s-ar justifica, la un moment dat. Doar că pe acestea nu le-am văzut enunțate ca obiective măsurabile, cuantificabile, în toată această discuție legată de Fondul Suveran.

Va fi important cum s-ar selecta aceste investiții. Manageri profesioniști și investitori instituționali care să fie cointeresați în astfel de proiecte, cu siguranță ar tăia de pe listă niște obiective dintre cele enumerate în Programul de Guvernare, pentru că ele nu aduc profit.

Întrebarea 3: Ce randament își propune FDSI pentru a rambursa împrumuturile obligatorii și pentru a evolua sustenabil în timp?
Dacă tot ne place exemplul norvegienilor, ei bine, Fondul lor Suveran are un obiectiv de a produce 4% randament mediu anual. Atunci când nu reușesc, se dezbat soluții inclusiv în Parlament sau se caută modificări în echipele de management.
Fondul Suveran al României își va propune o țintă de randament? La o primă vedere, activele fondului ar trebui să genereze minim 5% ca medie anuală, pentru a putea plăti în timp atât dobânzile pe împrumuturile atrase, cât și pentru a putea refinanța ulterior împrumuturile. Din perspectiva unui investitor privat, reperul de 5% randament este unul redus ca așteptări, însă pentru investițiile făcute de stat n-a fost vreodată pusă o barieră minimă de câștig. Odată setat un minimum, cel mai probabil proiecte precum cele trei enumerate mai sus ar fi nefezabile, așadar respinse.

Întrebarea 4: Ca să credem în propunerea realizării acestui vehicul investițional, nu ar trebui să se clarifice ce s-a întâmplat, sau dacă mai este de actualitate fondul de 1 miliard euro, acela împreună cu kazahii, promis acum doi ani?
În final, încă două puncte de luat în considerare pentru completarea tabloului intențiilor Guvernului în următorii ani:

• Unde vedem, în această arhitectură, fondurile de pensii private? Deja avem acolo strânse active de opt miliarde euro (Pilon II si Pilon III), iar acești investitori instituționali pot fi cooptați în unele proiecte. Nu avem nicio mențiune explicită despre fondurile de pensii private. În alte țări, fondurile de pensii participă la proiecte de infrastructură și/sau la cele din domeniul energetic, având capacitatea de a mobiliza capital pe termen lung. Deci capital autohton avem deja, iar el poate crește pe termen lung, pe măsura dezvoltării fondurilor private de pensii.
• Separat de constituirea Fondul Suveran, Guvernul trebuie să definitiveze în 2017 un proiect care este în linie dreaptă, și anume, listarea Hidroelectrica la bursă. Dacă Guvernul este preocupat într-adevăr de acel obiectiv de a încadra piața românească de capital la categoria celor emergente, subiectul constituirii Fondului nu trebuie să țină pe loc listarea Hidroelectrica.

Semnele de întrebare de mai sus ar trebui să capete tot atâtea răspunsuri coerente economic, până la momentul constituirii Fondului, pentru ca vehiculul să fie credibil pentru toate părțile interesate, dar în primul rând pentru noi, contribuabilii.
Un Fond Suveran de Investiții care nu îndeplinește criterii minime de validare pe piețele financiare nu ar trebui să ia ființă, deoarece ar fi doar un alt mecanism de întreținere a ineficiențelor în alocarea banilor publici.