Interviu cu Mircea Coșea – profesor de economie, membru al ASPES

Din punctul dumneavoastră de vedere ce este de notat la final de trimestru, urmărind evoluția economică a României?
Cred că ar trebui să spunem de la început că există anumite lucruri pe care trebuie să le apreciem, cel puțin ca intenție. Intenția de a mări nivelul salariilor în România este una care trebuia să fie pusă în practică pentru că România rămăsese foarte mult în urmă și risca să o transforme într-o platformă de competiție doar pe costul forței de muncă. Modul cum s-a pus în practică acest lucru este greu de înțeles. Încă nu am reușit să înțeleg toată această mișcare care se numește revoluție fiscală și care până la urmă din punctul meu de vedere este un eșec și instituțional și economic. Economia se reașază în orice condiție, deci nu trebuie să ne uităm la anumite cifre care variază așa, între bine și rău, ci trebuie să ne uităm la perspectiva pe care economia României o are. Perspectiva din punctul meu de vedere este cea pe care am spus-o încă de la sfârșitul anului trecut, și anume ritmul de creștere va fi mai mic decât anul trecut, factorii de creștere economică rămân prioritari pentru cei care au fost la guvernare, pentru că guvernele nu au avut și nu au nici un fel de legătură cu schimbarea raportului de potență dintre factorii de creștere, consumul va rămâne un factor important, exportul va crește, dar nu în măsura în care să devină un factor prioritar. Nu există nici un fel de intenție de a trece la reforme structurale importante, iar efortul principal pe care deocamdată văd că anumiți membri ai guvernului îl fac este acela de a atenua daunele destul de importante pe care revoluția fiscală le-a făcut. Daune pe care, repet, economia le va estompa. Este un lucru absolut verificabil în tot ceea ce înseamnă istorie economică. Cu timpul, economia absoarbe exact ca un organism factorii negativi și începe să îi transforme în normalitate. Problema este cu ce cost. Iar costul este deocamdată după părerea mea nejustificat de mare.

Vorbeați de absența reformelor structurale. Comisia Europeană spune că lipsa acestor reforme structurale și lipsa consolidării fiscal-bugetare s-ar putea să ne conducă spre o aterizare forțată. Cât de mult credeți că se susține acest risc?
Aterizarea forțată este posibilă oricând. Și deocamdată suntem în situația în care ea poate să aibă loc după o lună pe alta. Dar nu va avea loc. Pentru că în acest an se vor face eforturi foarte mari pentru susținerea bugetului la un nivel rezonabil; rezonabil zic, atât folosind creditarea internă și externă, cât și prin forțând foarte mult nota colectării la buget prin metode pe care eu nu le consider ca fiind decât niște cârpeli, dar care în momentul de față pot crește puțin procentul de colectare. Așa încât nu mă aștept la o aterizare forțată acum. Mă aștept la cu totul altceva. Sau, mă rog, tot o aterizare, dar o aterizare ca va fi terminată, ca să repet limbajul aviatic, printr-o rămânere la sol a economiei românești, adică printr-o stagnare. Stagnarea va avea loc în mod inevitabil datorită faptului că de vreo 2-3 ani de zile România trebuia să înceapă un proces de reformă – pe care eu îl numesc de adaptare la schimbările care au loc în economia mondială –, dar pe care nu l-a început și nici nu îl începe. Din păcate, viziunea celor care conduc economia astăzi la nivel guvernamental este strict instituțională și administrativă legată de niște obiective care au până la urmă o imagine aritmetică. Niște cifre la care trebuie să se ajungă. Trebuia făcut altceva. Vedeți, România este într-o situație dificilă. România, oricât ar face efort să se pună pe picioare, ca să zic așa, ca să decoleze – ca să ne întoarcem iar la aviație –, nu va putea să depășească stadiul pe care unii îl numesc o anumită înghețare a venitului mediu. România are o structură industrială care nu creează valoare adăugată la nivelul actualelor cerințe ale schimbărilor din economia mondială. Se trece la o nouă etapă, s-a și trecut la o anumită etapă. Se reconstruiește o diviziune internațională a muncii la care participă foarte multe țările emergente din Asia de Sud-Est, schimbându-și locul, ele devin din țări medii țări care încep să aibă propriul efort de cercetare și dezvoltare și se caută locul unde să rămână o anumită situație favorabilă pentru manufacturare. România este în această poziție. Noi chiar dacă vom avea investiții, chiar dacă vom avea investiții industriale importante venite din cele mai importante centre de investiții ale lumii, Statele Unite, Japonia ș.a.m.d., ele vor fi într-o etapă inferioară a revoluției industriale. Deci noi vom fi categorisiți și vom fi cimentați într-o structură care va crea o valoare medie sub cea europeană. Asta ce înseamnă? Că vom fi tot timpul o țară care va avea dificultăți de a trece peste anumite limite. Această limită – pe care noi am dezvoltat-o foarte rapid în ultimii 10 ani, am ajuns la peste jumătate din PIB-ul european într-o perioadă relativ scurtă –se va bloca.

O țară cu dificultate de a-și depăși limitele.
De a-și depăși propria lipsă de viziune. Pentru că este o țară care are posibilitatea depășirii acestei limite prin resursele pe care le are, dar pe care le pierde într-o manieră evidentă. Dacă ne gândim numai la faptul că nu putem exploata resurse vitale astăzi în lume, cum sunt pământurile grele, cum sunt gazul, petrolul, pădurile, resursa umană, toate le pierdem în favoarea altor economii. Ori prin transfer, prin balanța comercială, adică importăm mai mult decât exportăm, fie prin acte greu de înțeles, cum sunt cele legate de acordurile pe care le-am făcut cu Ungaria în legătură cu transferul de gaze din Marea Neagră.

Mircea Cosea 2

Din perspectiva investițiilor străine, pentru ce anume este căutată România?
Vom fi căutați în continuare pentru două elemente importante. În primul rând, pentru o anumită – aș spune eu – elasticitate din punct de vedere al legislației care dă posibilitatea capitalului străin să se dezvolte și să lucreze mai liber în România față de alte țări. Vezi raportul pe care capitalul străin îl are cu ANAF-ul, cu DNA-ul. Adică raport clar care arată că există o diferență de tratament între capitalul străin și capitalul românesc. Capital străin, care în ultima perioadă ne-a obișnuit cu presiuni politice, pe care le va continua și în viitor. Iar al doilea element rămâne această incapacitate de a schimba structura economiei într-o direcție care să ne favorizeze în crearea de valori adăugate mai mari. Mă refer la cercetare, la dezvoltare, la ramuri care să aibă un loc important în concurența pe piața europeană. La ramuri care să intre pe niște creneluri, care să creeze lucruri care să ne plaseze cel puțin în primele 10 țări. Și atunci, noi fiind obsedați de câteva elemente în politica noastră economică, în primul rând de creare de locuri de muncă fără să cerem o anumită calitate a locurilor de muncă pe care le creăm, suntem obsedați de diferențele zonale și încercăm să aducem investiții în zonele care ni se pare nouă prin politica noastră economică că ar putea crea în viitor probleme sociale și electorale până la urmă. Suntem obsedați că trebuie întotdeauna să avem o anumită obediență față de niște reguli pe care noi nu le putem urmări, spre exemplu acest deficit structural care ne sufocă, dar pe care noi vrem neapărat ca să îl realizăm. Toate lucrurile acestea duc la transformarea României într-o zonă mai accesibilă pentru capitalul străin. Mai este și altceva. Creșterea aceasta de salarii care a avut loc în România este foarte bine venită, pentru că și așa suntem la coadă – am fi fost și mai la coadă –, dar să nu ne închipuim că scoate din interesul investitorilor străini costul forței de muncă. El rămâne foarte important, pentru că, spre deosebire de alte țări, diferențele cresc. Adică, și acesta este un lucru care ar fi trebuit să fie pus în capul listei la orice program economic și electoral, până la urmă importantă este nu neapărat creșterea economică, ci măsura în care creșterea economică micșorează decalajul. Dacă nu față de unele țări importante europene, cel puțin față de media europeană. Pentru că acest decalaj care există și pe care noi l-am mai recuperat, dar care, după părerea mea, începe să se blocheze, acest decalaj te menține tot timpul într-o zonă marginală care ne impune anumite acceptări, anumite consensuri pe care noi trebuie să le luăm ca fiind reguli. Este problema resurselor pe care trebuie să le dăm mereu pentru că noi nu avem capacitatea exploatării lor. Este problema acestui deficit structural care ne obligă la împrumuturi, la îndatorare. Trebuie să spunem adevărul, este problema incapacității celor care ne conduc de câtva timp de a face în cadrul managementului guvernamental un raport echitabil între economic și politic. De un an și ceva noi discutăm multă politică în România, multe lucruri care țin de democrație sui-generis, dar foarte puține lucruri discutăm – sau deloc – în legătură cu strategia economică pe care România ar trebui să o aibă. Ne uităm la programele de țară, la proiectele de țară care apar, ultimul chiar la nivel prezidențial, care nu au o viziune foarte corectă asupra a ceea ce poate România să facă. Ne gândim mereu la niște etape pe care nu le putem ajunge trecând peste etape primare care țin de secolul XIX și XX. Dacă nu încercăm să realizăm două lucruri importante, și anume o infrastructură care să dea posibilitatea circulației mărfurilor în România și a forței de muncă în condiții echitabile din punct de vedere structural, dacă nu reușim să transformăm agricultura dintr-un producător de materie primă într-un producător de produse prelucrate, atunci noi vom rămâne în stadiul în care suntem. Noi ne gândim la ramuri creative, la fel de fel de lucruri interesante, frumoase, dar până la urmă ne izbim de faptul că avem un sector IT bine dezvoltat – sau cel puțin așa pare deocamdată –, dar în același timp exportăm în Ungaria porumb și importăm mălai.

Forța de muncă imigrează sau îmbătrânește și dispare pe cale naturală. Și pare că această problemă uriașă a societății românești nu devine deloc prioritară. Cum comentați?
Noi intrăm – sau suntem de ceva timp – într-un cerc vicios. Nu putem să ne „modernizăm” structura economică pentru că nu avem forță de muncă adecvată. Neavând o tendință de modernizare, nu putem să calificăm forța de muncă. Deci ne învârtim într-un cerc care până la urmă ne va conduce la o situație care este aproape paradoxală pentru România: vom încerca să dezvoltăm anumite structuri investiționale prin import de forță de muncă. Asta este aproape sigur. Alții au făcut-o cu rezultatele care le știm, rezultate sociale și – să zicem – de conflict de civilizație foarte grave. Nu este o soluție pentru România. Alt lucru care este iarăși paradoxal este acela al tendinței pe care România o are de a dezvolta – cuvântul poate este pretențios, dar o să-l înțelegeți – un tezaur de bunuri materiale în lipsa structurii de susținere a acestora. Spre exemplu, dezvoltăm un consum mare de automobile și tot ceea ce înseamnă consumabilele lor, dar nu avem șosele, nu avem cum să le folosim, și atunci apar niște disparități foarte mari care conduc la aglomerarea în orașe – pentru că șoselele nu fac față –, la fel de fel de lucruri care duc până la urmă la această situație cunoscută în America Latină prin anii 1950-1960, și anume o extrem de mare despărțire a populației în două categorii distincte. Unii care trăiesc la nivelul european sau chiar peste, sunt câteva orașe care asigură acest lucru, alții care trăiesc la un nivel de sărăcie considerat foarte dur pentru nivelul Uniunii Europene. Ce nu putem să facem noi: nu putem să apropiem aceste două categorii care sunt în dezvoltare pentru că nu avem clasă de mijloc. Clasa de mijloc nu în sensul social, ci în sensul antreprenorial. Adică este nevoie ca oamenii în România să trăiască și altfel decât în acest paternalism, care există la nivelul României astăzi la un nivel de dezvoltare extraordinar. Sectorul public se dezvoltă foarte mult, este bine plătit, este bine garnisit cu fel de fel de atribute de consum, pe când sectorul privat pierde în permanență acea parte a întreprinzătorilor care pot fi incluși în clasa mijlocie. Pentru că și aici este iarăși o situație pe care ar trebui să o discutăm, foarte sensibilă. În momentul de față, eu o discut doar ca o consecință economică. Trebuie văzut până unde merge sau până unde trebuie să fie interpretată această luptă anticorupție: ca o construcție sau ca o distrugere. Pentru că, sunt total de acord, s-au întâmplat lucruri foarte grave, bugetul a fost sifonat, cum se zice, au dispărut ramuri, au dispărut întreprinzători, au dispărut locuri de muncă. Dar ce s-a creat în loc? Care este mecanismul pe care România ar fi trebuit să-l dezvolte ca să creeze o categorie de întreprinzători „curați”? Nu avem așa ceva. Și atunci, exact ca în teoria gazului care ocupă orice spațiu liber, acest gol care s-a creat a permis intrarea unor capitaluri străine în mod masiv. Problema care ne deranjează nu este capitalul străin. Problema care ne deranjează este unde merge acest capital străin? Există posibilitatea ca să îl ghidezi? Există. Polonezii au făcut lucrul acesta, noi nu. La noi, orice întreprinzător străin care vine este bine primit. Dar el face lucruri care poate nouă nu ne convin. Este puțin capital străin în ramurile industriale moderne, foarte mult în servicii, foarte mult în telefonie, foarte mult în fel de fel de instituții care se ocupă cu niște lucruri care nu aduc plusvaloare decât în centrele lor bancare.
Și foarte mult în deținerea de suprafețe agricole.
Asta este o problemă care ar trebui să fie discutată ca prioritate. Pentru că aici există o legendă economică, legendă care spune că pământul nu poate să fie dus de aici. Va rămâne aici, indiferent cine îl exploatează. Dar acest pământ va crea produse care nu ne aparțin nouă. Adică noi începem să le importăm din propriul nostru pământ. Însă în condițiile în care în 20-25 de ani omenirea va intra într-o criză alimentară – criză alimentară nu neapărat de penurie, ci de costuri –, atunci produsele făcute în România pe care noi le vom consuma vor fi mult mai scumpe. Ceea ce va conduce România la o accentuare mai mare a crizei alimentare decât în alte țări, deși România are pământ mai bun și mai mult decât atât. Ce vreau eu să vă spun este că dacă luăm lucrurile așa, ca să zicem la nivelul raporturilor guvernamentale, lucrurile nu merg rău. Privații s-au obișnuit cu trecerea asta a contribuțiilor dintr-o parte în alta, salariile au mai crescut, în general indicatorii macroeconomici nu au intrat în zona roșie, dar nu există nici o garanție că cineva în țara asta, care are putere, se gândește la ce va fi după. Pentru că noi riscăm să ajungem o țară care va fi atât de puternic structurată pe o platformă învechită economic, industrial, agricol, încât vom rămâne mereu în a doua sau a treia categorie. Care este principala concluzie pe care o vedem astăzi la nivelul Uniunii Europene? Tendința – pe care Uniunea Europeană o are demult, dar niște oameni, politicieni mai buni din deceniile trecute din Occident, au tot pus-o la margine. Dar tendința care era? Transformarea Uniunii Europene într-o piață pe care unii să aibă un loc prioritar prin transferul de resurse de la alții. Nu este nimic nou în asta. Orice structură integratoare are această tendință, nu de egalizare a raporturilor, ci de structurare în subordonare. Deci dacă noi nu reușim prin ceea ce dorim să facem să avem o mai mare potență economică, nu ne vom putea pune pe o altă platformă decât locul penultimul, ultimul, antepenultimul din Europa; mă rog dacă nu ne este rușine cu asta, nu e nimic. Dar consecințele care sunt? Acelea ale unei dependențe permanente de niște centre de putere economică. Uitați-vă, dacă, așa cum se zice astăzi, în Occident la nivelul anului 2022-2023 va începe o criză a producției auto clasice, cu motor cu ardere internă, piața se va reorienta spre altceva. Încet-încet, nu toți deodată, vor umbla cu automobile electrice, iar noi vom suferi foarte mult. Pentru că noi exportăm în primul rând părți componente pentru industria automobilă clasică. Nu știu, nu am auzit până acum ca mari investitori care sunt în România și care fac părți, subansamble, motoare să fie interesați ca în România să vină și produse din categoria aceasta. De ce? Pentru că acelea au valoare adăugată mare, acelea vor rămâne întotdeauna în țările de origine, iar noi vom face caroseriile. Deci pericolul este vizibil, vom rămâne undeva la margine. Eu asta aștept acum de la cei care ne conduc. Îl vedeam pe domnul ministru al finanțelor, un om care are viziune, l-am apreciat și discutam cu dânsul. Acum nu mai răspunde la telefon, dar asta este o boală ministerială românească. Dar îl vedeam la un post de televiziune având niște idei care sunt după părerea mea altele decât cele care le-au avut până acum predecesorii domniei sale. Dar sunt idei de corecție, nu sunt idei de creație. Dânsul dorește să corecteze, nu dorește să creeze. Modelul pe care ar fi putut să-l facă – mă rog dacă i se dă voie, dacă este posibil, dacă crede în asta – ar fi fost transformarea politicii fiscale românești într-un stimulent de politică economică.
Interviu preluat de pe ProfitLive