În 2008, NATO era mandatată la summit-ul de la București să aibă un rol clar în domeniul securității energetice. Azi, la 11 ani de la acel moment simbolic, securitatea energetică a Europei de Est este pusă din nou la grea încercare. La Sibiu, Comisia Europeană ar fi trebuit să primească un mandat ferm pentru a găsi o rezolvare rapidă în negocierile dintre Naftogaz și Gazprom, pentru a evita o potențială criză în aprovizionarea cu gaze naturale.
Neînțelegerile dintre ucraineni și ruși, de la începutul anului 2006, provocau în Uniunea Europeană prima mare criză a importurilor de gaze naturale. Printre cel mai afectate state, la acea vreme, a fost și România, care s-a chinuit să compenseze un deficit de aprovizionare de vreo 20% din necesarul de gaze naturale de care avea nevoie pentru a-și acoperi nevoile de consum.
Au trecut 13 ani de la acel moment, dar ne învârtim într-un cerc vicios. La finalul acestui an, contractul de tranzit al gazelor naturale încheiat între Naftogaz și Gazprom va expira, iar între cele două părți pare să nu se întrevadă, deocamdată, un consens.

De ce securitatea energetică a devenit unul dintre obiectivele NATO

În 2008, la București, la doi ani după summit-ul de la Riga, Organizația Nord-Atlantică era susținută de statele membre pentru a-și introduce pe agendă o implicare concretă în domeniul securității energetice.
Un raport discutat în cadrul reuniunii din capitala Letoniei arăta că între securitatea statelor membre și siguranța aprovizionării cu energie există o legătură intrinsecă. Întrucât două treimi din membrii alianței sunt țări din Uniunea Europeană care găzduiesc baze, trupe, echipamente și tehnică militară NATO, organizația și-a asumat să pună în comun schimbul de informații, să proiecteze stabilitate, să promoveze cooperarea internațională și regională și să sprijine protecția infrastructurii energetice critice.


Numai că securitatea energetică înseamnă mai mult de atât. Înseamnă diversificarea surselor de aprovizionare, constituirea de rezerve strategice, integrarea piețelor de energie și un transfer consistent de informație.
În consecință, NATO nu a putut să-și asume decât ultimul rol, întrucât primele trei obiective depindeau de politicile puse în practică de fiecare stat în parte. Iar Uniunea Europeană a așteptat până la anexarea Crimeei ca să facă niște pași concreți.


Deși s-a angajat să fie un furnizor de securitate la nivel global, atunci când a venit vorba despre energie, NATO a avut o marjă îngustă de acțiune în Uniunea Europeană, deoarece a fost prinsă între interesele naționale divergente ale statelor membre, dorința instituțiilor UE de a vorbi cu o voce comună pe probleme de politică externă și dependența energetică a Uniunii față de Rusia.


După anexarea Crimeei, Anders Fogh Rasmussen, fostul secretar general al NATO, avea să spună în anul 2014 că „trebuie să facem din diversificarea energiei o prioritate transatlantică strategică și să reducem dependența Europei de energia rusească“. Obiectivele se schimbau, pentru prima dată, radical și puneau accent pe diminuarea importurilor rusești de energie.

Securitatea energetică în tranziția de la cărbune la energie curată

Europa a reacționat după incursiunea militară a Rusiei în Ucraina și a avansat, în anul 2014, conceptul de uniune energetică. Dar, mai ales după Acordul de la Paris semnat în anul 2015, diversificarea surselor de energie și, în special, a importurilor de gaze naturale a fost pusă, treptat, într-un context mai extins care privește, acum, provocările care apar în tranziția de la combustibili fosili la surse de energie curată.


Atingerea țintelor de decarbonare până în 2030, diminuarea ponderii cărbunelui în mixul de producție a energiei electrice, noile tehnologii și însănătoșirea economică din ultimii ani au generat o creștere a consumului de gaze naturale și a energiei regenerabile.
Pe de-o parte, pe măsură ce vrea să fie mai „verde“, Uniunea Europeană tinde să devină din ce în ce mai dependentă de China. Cele mai importante materii prime care stau la baza energiei curate se află în China, care domină producția de grafit natural și de siliciu metalic, și-a crescut controlul în producția de cobalt și deține majoritatea capacităților de rafinare a litiului din lume!


Pe de altă parte, de la anexarea Crimeei, Uniunea Europeană și-a crescut expunerea pe importurile de gaze naturale din Rusia. Pe fondul diminuării producției interne și al creșterii a consumului, importurile de gaze rusești au ajuns, la finalul lui 2018, la 200 de miliarde de metri cubi! În plus, Gazprom a învățat lecția servită de la Bruxelles și a știut să interpreteze într-o anumită cheie discursul Comisiei legat de decarbonare și de înlocuire a industriei bazate pe cărbune cu una bazată pe electricitate produsă din surse nepoluante.
Așa că Rusia a devenit un susținător serios al tranziției energetice și s-a aliat eforturilor Uniunii Europene în acest sens, gândindu-se că poate furniza combustibilul de tranziție al următoarelor decenii, în condițiile în care Rusia deține 30% din totalul rezervelor de gaze naturale la nivel mondial.

Ce nu ar fi trebuit să se piardă din vedere la summit-ul de la Sibiu

La finalul acestui an, estul Europei va fi pus la grea încercare dacă nu va exista un consens între Gazprom și Naftogaz pentru prelungirea acordului de tranzit de gaze naturale. Chiar dacă Uniunea Europeană a finalizat Directiva Gazului și Pachetul Energie Curată pentru Toți Europenii, unele țări membre, printre care și România, încă mai trebuie să depună eforturi pentru a se interconecta la nivel regional și pentru a-și diversifica sursele de importuri cu gaze naturale.


„Dependența Uniunii Europene de importurile de gaze naturale este în continuă creștere”, recunoaște Comisia Europeană în documentul premergător summit-ului de la Sibiu. Agenda strategică a Uniunii, în opinia Bruxelles-ului, ar trebui să urmărească diversificarea furnizării de gaze naturale pentru ca niciun stat membru să nu fie dependent de o singură sursă de import.


Pe de altă parte, un proiect precum Nord Stream 2 nu va face decât să conecteze Rusia de centrul de putere al Europei și să lase estul atârnând de voia sorții.


La Sibiu, liderii europeni au convenit asupra a 10 angajamente care să contribuie la consolidarea unei Uniuni Europene și mai strânse. Unul dintre ele spune că „vom apăra o singură Europă – de la est la vest, de la nord la sud, pentru că nu există loc pentru diviziuni care să acționeze împotriva interesului nostru colectiv”.


În ceea ce privește securitatea energetică, acest lucru ar trebui să presupună ca toate statele membre să-și onoreze finalizarea proiectelor de infrastructură de interes comun în termenul limită convenit cu Uniunea Europeană, iar cei care au promovat Uniunea Energetică ar trebui să-și reamintească faptul că acest proiect a însemnat completarea, practic, a obiectivelor NATO trasate în anul 2008 la summit-ul de la București.
O Uniune care să funcționeze sub semnul coeziunii n-are nici măcar o șansă ca să supraviețuiască fără o securitate energetică pusă la punct și care să corespundă atât unei tranziții juste la energii curate dar și unei diminuări a gradului de dependență de gazul rusesc.

DISTRIBUIȚI
este analist sector energetic