Anul internațional 2018 se încheie cumva prea devreme, și parcă incomplet, în coadă de pește, cu multe probleme noi și prea puține, din cele vechi, rezolvate sau măcar luate în discuție, cu crize în suspensie și bilanțuri rămase deschise. Lumea politică-diplomatică-economică-militară a lui 2019 se prefigurează ca un fel de șantier global. Unul însă lipsit de un proiect convenit, dar cu schițe contradictorii și, mai ales, care nu pot oferi o imagine cât de cât clară a constructului final. Dacă am accepta un concept care se rostogolește tot mai insistent prin articolele, studiile și chiar în discursurile politice americane, am putea spune că tabloul de ansamblu aduce mai degrabă cu un haos întrucâtva premeditat, căci își are teoreticienii și artizanii săi, strategiile și politicile sale, care funcționează și în Europa Unită și spațiul postsovietic, și în Orientul Mijlociu, lumea musulmană, Africa și mai nou în America Latină, prinde consistență în Arctica și Asia-Pacific, dar nu ocolește nici spațiul euroatlantic și chiar Statele Unite. Iar dacă imaginea pare prea sumbră, prăpăstioasă, nu ne rămâne decât să acceptăm formula, mai comodă, a unei lumi în mișcare și prefacere, în căutare perpetuă a propriei stabilități sau măcar normalități.

O lume răvășită, care nu și-a revenit după bipolaritatea postbelică și așa-zisa încheiere a războiului rece, cu un echilibru precar, cu zone de influență incert conturate, cu protagoniști care acționează fie ca să-și mențină poziția hegemonică, fie ca să acceadă la un asemenea statut și cu o puzderie de peste două sute de state care, multe dintre ele, nu știu dacă sunt subiect sau obiect în marea dezordine mondială. E greu de exprimat într-o formulă sintetizatoare starea lumii în acest moment, dar, la cei 95 de ani ai săi, Henry Kissinger a încercat să o facă atunci când a spus la modul general: „Cred că suntem într-o perioadă foarte, foarte gravă”, dar a ținut să avanseze și o cale pentru ieșirea din această stare intolerabilă: „Trebuie să revenim la ideea că lumea tinde spre o evoluție constructivă, în care nicio țară nu-și va direcționa eforturile spre subminarea funcționării altui stat sau pentru obținerea unei superiorități, ci, dimpotrivă, își va îndrepta toate eforturile spre realizarea unor rezultate ale cooperării”.
În tradiționalele bilanțuri ale anului, omenirea încearcă să găsească sloganul, mantra, emblema sau măcar cuvântul-valiză care să fixeze chipul de moment al lumii. Pentru 2018, dar de fapt pentru cele câteva decenii de după anul 2000, formula cea mai potrivită pare a fi Căutarea. Căutarea normalității, iar după unii, chiar a propriei supraviețuiri rezonabile.
De la marile răsturnări geopolitice ale deceniilor 1990-2000, lumea își caută un pattern nou, restructurat și cu un echilibru mai sigur, după ce tiparele echilibrului terorii bazate pe distrugerea nucleară reciproc asigurată au ieșit din scenă.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament