Anul internațional 2018 se încheie cumva prea devreme, și parcă incomplet, în coadă de pește, cu multe probleme noi și prea puține, din cele vechi, rezolvate sau măcar luate în discuție, cu crize în suspensie și bilanțuri rămase deschise. Lumea politică-diplomatică-economică-militară a lui 2019 se prefigurează ca un fel de șantier global. Unul însă lipsit de un proiect convenit, dar cu schițe contradictorii și, mai ales, care nu pot oferi o imagine cât de cât clară a constructului final. Dacă am accepta un concept care se rostogolește tot mai insistent prin articolele, studiile și chiar în discursurile politice americane, am putea spune că tabloul de ansamblu aduce mai degrabă cu un haos întrucâtva premeditat, căci își are teoreticienii și artizanii săi, strategiile și politicile sale, care funcționează și în Europa Unită și spațiul postsovietic, și în Orientul Mijlociu, lumea musulmană, Africa și mai nou în America Latină, prinde consistență în Arctica și Asia-Pacific, dar nu ocolește nici spațiul euroatlantic și chiar Statele Unite. Iar dacă imaginea pare prea sumbră, prăpăstioasă, nu ne rămâne decât să acceptăm formula, mai comodă, a unei lumi în mișcare și prefacere, în căutare perpetuă a propriei stabilități sau măcar normalități.
O lume răvășită, care nu și-a revenit după bipolaritatea postbelică și așa-zisa încheiere a războiului rece, cu un echilibru precar, cu zone de influență incert conturate, cu protagoniști care acționează fie ca să-și mențină poziția hegemonică, fie ca să acceadă la un asemenea statut și cu o puzderie de peste două sute de state care, multe dintre ele, nu știu dacă sunt subiect sau obiect în marea dezordine mondială. E greu de exprimat într-o formulă sintetizatoare starea lumii în acest moment, dar, la cei 95 de ani ai săi, Henry Kissinger a încercat să o facă atunci când a spus la modul general: „Cred că suntem într-o perioadă foarte, foarte gravă”, dar a ținut să avanseze și o cale pentru ieșirea din această stare intolerabilă: „Trebuie să revenim la ideea că lumea tinde spre o evoluție constructivă, în care nicio țară nu-și va direcționa eforturile spre subminarea funcționării altui stat sau pentru obținerea unei superiorități, ci, dimpotrivă, își va îndrepta toate eforturile spre realizarea unor rezultate ale cooperării”.
În tradiționalele bilanțuri ale anului, omenirea încearcă să găsească sloganul, mantra, emblema sau măcar cuvântul-valiză care să fixeze chipul de moment al lumii. Pentru 2018, dar de fapt pentru cele câteva decenii de după anul 2000, formula cea mai potrivită pare a fi Căutarea. Căutarea normalității, iar după unii, chiar a propriei supraviețuiri rezonabile.
De la marile răsturnări geopolitice ale deceniilor 1990-2000, lumea își caută un pattern nou, restructurat și cu un echilibru mai sigur, după ce tiparele echilibrului terorii bazate pe distrugerea nucleară reciproc asigurată au ieșit din scenă.
Da, știm, o lume tot mai interdependentă, mai globalizată și mai globalizabilă. Ceea ce este, fără îndoială, o șansă. Dar o lume tot mai imprevizibilă, iar (și) prin acest fapt, tot mai vulnerabilă la sfidările care o atacă. Însă care sunt liniile ei de forță, procesele și tendințele care o pun în mișcare, polii săi de putere, miza și șansele confruntărilor la scară globală?
Răspunsul la aceste, la asemenea întrebări nu poate fi extras decât după rememorarea măcar a câtorva dintre faptele semnificative ale anului care se încheie. Cele mai multe dintre ele, cu semn negativ, sunt și mai multe, și mai lesne de enumerat.
Occidentul – din care și România face acum parte, ca stat membru al NATO, al UE etc. – este solicitat presant de frământări interne și externe fără precedent și de tendințe centrifuge de o intensitate necunoscută în perioada postbelică. Hegemonul occidental – și mondial –, America, înclină dacă nu spre izolaționism, oricum spre interes național, protecționism etc., ceea ce creează preocupare și temeri printre parteneri și aliați. Politica unei mari puteri, dacă nu e cât de cât previzibilă, proiectează nesiguranță și tensiune de amplitudine planetară.
Președintele Trump a pus sub semnul întrebării practic întreagă arhitectură a lumii democratice și a liberului schimb, de fapt întreaga ordine internațională (câtă a fost ea) care s-a creat și dezvoltat după 1945, prin instituții cu vocație universală precum ONU, OMC, NATO etc., prin principii unanim acceptate (cel puțin teoretic) ale relațiilor dintre state, începând, poate, cu multilateralismul. În plus, Washingtonul a renunțat (sau intenționează să…) la tratate și înțelegeri internaționale de comerț, limitare și control al înarmărilor, climat global, migrație etc. Și, alt fapt mai puțin obișnuit, SUA încep să nu mai pună prea mare preț pe dezbateri (în NATO) și declarații comune (în G-7), care sunt apreciate ca neproductive, inutile, pierdere de timp. Mai mult, președintele Statelor Unite se dezice de mondializare pentru a da preeminență interesului național: „America First”. Dacă aceasta înseamnă și „Russia First”, și „China First”, și „Europa Unită (dar și fiecare dintre statele ei) First” etc., rămâne de văzut.
Dar – atenție – e vorba de mondializare, nu de globalizare, adică nu de guvernare mondială, liber schimb care îi favorizează pe unii în dauna altora, ci de o lume tot mai interdependentă, mai interconectată, care – oricum – se globalizează continuu și implacabil. Este ceea ce nu au înțeles Berlinul și Beijingul când s-au propus, prin cancelarul german, stegarul valorilor democrației și drepturilor omului, iar prin liderul nr. 1 al Chinei, portstindardul globalizării. Asemenea tipuri de tatonări în relațiile dintre mai marii lumii nu consolidează însă echilibrul mondial și creează suspiciune, inhibiții, neîncredere și preocupări în relațiile internaționale. Mai prudentă, Moscova nu se propune, nici măcar declarativ, bastion mondial, deși actuala Strategie de Securitate a SUA o consideră „putere revizionistă”. Iar oameni de stat și politologi, inclusiv occidentali, văd Moscova ca pe un factor de echilibru în raporturile mondiale și exemplifică prin acțiunile sale politico-diplomatice și militare din Siria, împotriva terorismului și „statului islamic”, în domeniul neproliferării nucleare etc.
Precaritatea relațiilor dintre cei mari o certifică și distanțarea crescândă dintre țărmurile Atlanticului, cu Berlinul și Parisul (iar prin acestea UE) repoziționate tot mai diferit de Washington pe teme acute (sancționarea Rusiei, poziția față de nuclearul iranian, bugetul NATO și Armata Europeană, comerțul internațional, Tratatul de la Paris privind climatul și Tratatul INF, migrația etc.).
Dincolo, însă, de raporturile interatlantice, UE (dar și NATO) traversează momente critice. Tendințele de disociere sau chiar centrifuge se multiplică – după Brexit, Europa Centrală (partea posthabsburgică plus Polonia), dar și Italia încep să se coaguleze ca tendință eurorealistă (nu eurosceptică!), iar populismul câștigă în spațiul european audiență și electorat. „Un sfert dintre europeni preferă mișcări de acest tip”, scrie „The Guardian”, care explică: „Populismul tinde să considere politica drept o luptă între masele oamenilor de rând și elitele viciate ori corupte, insistând că trebuie să triumfe mereu voința generală a oamenilor”.
Dar pe cât de divers și ecumenic, având ca numitor comun mai degrabă bune intenții decât acțiune unitară, este populismul european (de urmărit proiectul fostului consilier prezidențial american Steve Bannon, care ambiționează să lanseze „Internaționala populistă”), pe atât de spectaculoase sunt demersurile populiste în UE și în țările în care guvernează și pe atât de incerte rezultatele lor la alegerile europarlamentare din mai 2019.
Preocupantă, cu adevărat, este criza democrației în lume. „The Washington Post”, chiar dacă este tranșant anti-Trump, rămâne una dintre cele mai credibile voci din presa mondială și acest mare ziar american avertizează: “Democrația e sub asediu în SUA, dar nu numai. Este o criză mondială. Democrația a fost deja distrusă în Turcia, Egipt, Venezuela, Thailanda și Rusia și în prezent este subminată în Polonia, Ungaria și Filipine”. Probleme mari are puterea și în Germania, Franța, Regatul Unit. De data aceasta, diagnosticul seriosului ziar american este poate insuficient nuanțat, chiar dacă un alt cotidian credibil, britanicul „The Financial Times”, îl completează: „În acest moment, au loc pe tot cuprinsul Europei, de la Brexit la Ucraina, de la populismul polonez la sfidarea financiară italiană”. Și toate acestea într-o atmosferă politică și mediatică apropiată de isterizare, căci, scrie ziarul elvețian „Le Temps”, „logoreea și invectivele înlocuiesc rațiunea când vorbesc de populism, naționalism, extremism, șovinism, retragere prudentă în sine, închistare, identitarism, rasism, xenofobie, egoism”.
O cale către detensionare și ieșire din criza politică a Europei Unite? „Să abandonăm aroganța!” – susține europarlamentarul francez Aymeric Chauprade, când se referă la „diabolizarea”, la Bruxelles, a Grupului de la Vișegrad (și nu numai, căci și România a fost, mai nou, tratată discriminatoriu, după fixul integratorilor de la Bruxelles al „dublei măsuri”). Dacă UE continuă să nu vrea să asculte guvernele din Europa Centrală, care sunt purtătoare de cuvânt nu numai ale popoarelor lor, ci tot mai mult și ale opiniilor publice din întreaga Europă, aceasta va fi spulberată în câțiva ani – scrie Chauprade. Emmanuel Macron ar face bine să nu se joace cu focul în est: diabolizarea guvernelor din Europa Centrală nu are ca efect decât consolidarea atlantismului (cazul Poloniei și al țărilor slave); fie înclinarea spre Moscova (cazul Ungariei). Un joc la fel de „inteligent” ca acela care ar împinge Rusia în brațele Chinei prin politica de sancțiuni occidentale. Și atunci, nu mai este de mirare când în presa occidentală încep să apară comentarii despre „alternative la globalizare” care ar fi, după Bannon, „regimurile naționaliste cu executiv puternic, de la Washington la Moscova și de la Budapesta la Manila”.
Oricât de umorale ar putea arăta asemenea opinii de presă, tendința de căutare febrilă a unei soluții pentru ieșirea din impasul actual al instituțiilor și relațiilor internaționale este fapt cert și necesitate stringentă, mai ales că la orizont se profilează, după aprecierea economiștilor, o nouă criză economică, chiar dacă una nu la fel de dură ca aceea din 2008.
Soluția la marile probleme mondiale ale zilei s-ar putea inspira din metoda matematică a reducerii la absurd: atunci când factorii decidenți ai statelor și ai vieții internaționale se vor convinge că actualul curs tinde spre un haos generalizat din care, până la urmă, nimeni nu ar avea de câștigat, singurul culoar de fugă pentru evitarea catastrofei este cel consacrat și verificat de atâtea ori în istorie: empatia, dialogul, concertarea și armonizarea pozițiilor și intereselor, acordul, coexistența și conlucrarea. Oricât de vetust ar suna asemenea formulări, viabilitatea lor nu poate fi contestată. Din păcate, nu totdeauna și reușita lor. În 2019, când și România va da un examen riguros de responsabilitate și înțelepciune politico-diplomatică, în calitate de președinte în exercițiu al Consiliului European, rațional este recursul global la înțelegere și colaborare. Actuala cale s-a dovedit, peste poate, neproductivă și cu rezultate nefaste. n
