Mircea Coșea, Profesor de economie, membru ASPES
Aproape fără excepție, analiza economică este de părere că în pofida situației economice mai mult decât dificile a anului 2020, anul 2021 va marca un început de relansare la nivel global, un prim pas spre revenirea la normalitatea dinaintea crizei. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) tocmai a publicat un raport care oferă speranțe promițătoare pentru economia globală („OECD Economic Outlook”, dec. 2020).
Perspectiva vaccinurilor ajută la eliminarea incertitudinii, dar provocările sunt încă departe de a fi depășite. După o scădere puternică în 2020, se preconizează că PIB-ul global va crește cu aproximativ 4 procente în 2021și cu 3-4% în 2022.
Potrivit OCDE, măsurile de ocupare a forței de muncă și de sprijinire a întreprinderilor au atenuat pierderile economice ale măsurilor luate în timpul izolării succesive și vor „promova o accelerare a relansării economice”. Raportul merge și mai departe în previziunile sale și afirmă că „redresarea economiei globale se va accelera în următorii doi ani, PIB-ul global revenind la nivelul său prepandemic la sfârșitul anului 2021”.
Această poziție optimistă se bazează pe mai mulți factori: cererea puternică în 2021, rezultatul dorinței de a consuma, de a se mișca, de a relua o „viață normală”, ceea ce ar stimula producția globală. Îmbunătățirea nu exclude dificultăți posibile, iar raportul OCDE subliniază că „perspectivele rămân extrem de incerte. Indiferent de dimensiunea redresării economice, aceasta nu va fi omogenă în toate țările, ceea ce ar putea aduce o schimbare durabilă a economiei globale. Într-adevăr, în multe țări, în ciuda perspectivelor, se preconizează că producția va rămâne cu 5 % sub previziunile de dinainte de criză din 2022”.
Atât raportul OECD, cât și majoritatea analizelor realizate de diferite instituții bancare sau instituții financiare internaționale conduc spre elucidarea unui obiectiv circumscris unui orizont de timp: când și cum se va reveni la normal, când va reajunge economia la nivelul și eficacitatea dinaintea crizei? Sunt avansate mai multe termene și o varietate de posibile măsuri.
Părerea mea este că analiza anului pandemic 2020 poate fi realizată și dintr-o altă optică decât cea a „revenirii la normal” din punctul de vedere al dinamicii macroeconomice.
Cred că ar trebui să ne întrebăm dacă 2020 a fost un an de accident pandemic al ciclului economic actual după care începe procesul de revenire la normalitatea funcționării modelului economic global dinaintea crizei, sau 2020 este primul an dintr-un proces de intrare a economiei mondiale într-o nouă formă a globalizării.
Deși încă nu îndeajuns de evidente, unele schimbări ale mecanismului economiei globale au apărut în 2020, ceea ce ne poate duce la ideea conform căreia efectele pandemiei au capacitatea generării rapide a unor schimbări pe care nu le așteptam nici atât de curând și nici atât de ample. Este probabil ca ele să aducă modificări modelului global al economiei atât din punctul de vedere al funcționării, cât și al centrului său de forță. Din acest punct de vedere, remarc două tendințe relativ la modul cum s-a prezentat 2020 și cum ar putea fi evoluția în anii următori.
Prima tendință este cea a respingerii conceptuale și de facto de către contextul actual al funcționării economiei globale a presiunilor exercitate de către curentul și forțele antiglobalizare.
A doua tendință este cea a orientării spre o nouă formă de globalizare aptă de a se adapta unor situații excepționale de tipul crizelor pandemice.
Explicația începe cu evocarea contextului economic și politic global în care a apărut pandemia, caracteristic perioadei 2015-2019. Cel mai important aspect al acestui context este intensificarea curentului antiglobalizare, care s-a materializat spectaculos și violent prin accentuarea luptei dintre SUA și China pentru ocuparea locului de leadership economic mondial.
Deși declanșat anterior pandemiei de către administrația Trump, războiul comercial SUA – China a fost accentuat în condițiile izbucnirii acesteia. Acest conflict dintre cei mai importanți actori economici globali a atacat modelul neoliberal global prin revenirea la protecționism susținut nu numai prin bariere vamale, ci și prin decizii eminamente politice cum este interzicerea prin decizie politică a pătrunderii pe piața americană (prin presiuni politice și pe piețele alte țări aliate SUA) a societăților chineze din domeniul digitalizării.
Pandemia a oferit posibilitatea și oportunitatea presiunii antiglobalizare de a forța schimbarea mecanismului actual al modelului global prin încercarea de „a izola” China de ansamblul economiei globale prin declanșarea procesului de relocalizare și de rupere a lanțurilor valorice. Explicația a fost nevoia asigurării aprovizionării în situații de criză prin eliminarea situației de monopol deținute de China în producția unor mărfuri din gama securității, sanitare, tehnologice, informatice etc.
Finele anului 2020 arată o situație total diferită față de cea așteptată de către susținătorii antiglobalizării. Chiar dacă pandemia a făcut ca, astăzi, comerțul mondial să aibă dificultăți (un declin de 30% este de așteptat în 2020), nu China este perdantă, ci Europa și SUA, deoarece niciuna dintre acestea din urmă nu a putut echilibra raportul dintre criza sanitară și criza economică în maniera în care a reușit China.
China este acum a doua cea mai mare economie din lume, cu o pondere de 16,35% în PIB-ul mondial și 13,25% în exporturile mondiale de mărfuri. Succesul pe care economia Chinei l-a înregistrat în condițiile extrem de dificile nu numai ale crizei COVID-19 dar și ale efectelor negative ale războiului comercial declanșat de fosta administrație Trump a determinat ca la finele anului 2020 să se înregistreze situații pe care în perioada anterioară pandemiei analiza economică nu le-a anticipat.
Astfel, contrar deciziilor și „îndemnurilor” administrației Trump către companiile occidentale și multinaționale de retragere din China în vederea ruperii lanțurilor valorice și de obținere a independenței de aprovizionare a piețelor americane și europene, acest fenomen-tendință nu s-a manifestat la amploarea scontată.
Un studiu realizat de către Forbes QIMA – Quality Control & Supply Chain Audits arăta la începutul anului 2020 procentul companiilor care doreau să părăsească China era de 80% pentru companiile americane și de 67% pentru cele cu sediul în Uniunea Europeană. Concomitent cererea pentru auditurile QIMA în China au scăzut cu 13% deoarece companiile occidentale se temeau de efectele pe care politica protecționistă americană ar fi putut să o aibă asupra întregului ansamblu al economiei globale.
La finele anului 2020, alt studiu realizat de QIMA arăta că doar 17% din totalul companiilor care își declaraseră intenția de relocare se aflau într-un proces real de relocalizare a unor activități industriale în afara Chinei, dar nu spre America sau Europa, ci spre țări vecine Chinei, bazându-se pe avantajele criteriului apropierii de piață. Trendul extrem de lent și limitat al relocalizării se explică nu numai prin faptul că marea majoritate a companiilor cu sediul în această țară au petrecut mai mult de 20 de ani să cunoască partenerii lor chinezi, dar și prin faptul că companiile chineze au îmbunătățit foarte mult calitatea producției lor, fapt dificil de realizat în timp rezonabil din punct de vedere economic în condițiile schimbării locației.
Interesant este faptul că din a doua jumătate a anului 2020, trendul are și elemente de revenire la politicile de delocalizare spre China. Astfel, se pot cita marile investiții germane și americane în domeniile tehnologiilor de top, în primul rând în construcția vehiculelor electrice și a bateriilor pentru acestea. Este și modul în care interpretăm semnarea recentă a Parteneriatului Economic Global Regional (RCEP) de către cincisprezece economii asiatice sau Oceania, sau 1/3 din populația, PIB-ul și comerțul mondial. China nu numai că nu a fost izolată de economia globală prin politicile protecționiste, ci s-a dovedit a fi un actor economic prea important la scară globală, încât companiile occidentale au conștientizat că locul pieței chineze în ansamblul businessului lor este atât de important încât nu pot accepta pierderea avantajelor pieței chineze doar pentru a respecta unele decizii politice.
Ce a obținut protecționismul administrației Trump? Care au fost efectele războiului comercial asupra cetățenilor americani?
Sectoarele agriculturii, bunurilor fabricate și transporturilor americane au fost deosebit de afectate, cu o scădere semnificativă a investițiilor străine (aproape 0 pentru trimestrul următor anunțării primelor măsuri protecționiste) și a ocupării forței de muncă (o scădere de 2% în sectoarele în cauză după impunerea primelor tarife). De exemplu, fermierii americani au pierdut aproape întreaga piață chineză, forțând guvernul să le subvenționeze în valoare de 23 miliarde de dolari. Costul războiului comercial în Statele Unite este estimat la 300.000 de locuri de muncă. Pe de altă parte, creșterea costului produselor impozitate a fost suportată de majoritatea importatorilor americani și, prin urmare, de consumatorii americani. Prețul de achiziție al produselor supuse tarifului a crescut cu o medie de 3% (vezi: Jules Devie: „Trump contre la Chine. Les consequences de protectionnisme sur l’economie americaine”, IREF.30/09/2020).
Pandemia anului 2020 a reprezentat „oportunitatea” – din păcate dramatică – demonstrării faptice a irealismului politicilor protecționiste, antiglobalizare în contextul stadiului actual al economiei mondiale caracterizat prin transformarea interdependențelor informatice, tehnologice și antreprenoriale într-un factor vital al stabilității și echilibrului comunității internaționale. Din acest punct de vedere, raportul OECD (vezi: OECD „Turning hope into reality”) avertizează că, în această criză globală fără precedent, „protecționismul și închiderea granițelor nu sunt un răspuns bun: ele împiedică circulația bunurilor esențiale în întreaga lume și penalizează economiile a căror criză depinde de participarea lor la lanțurile valorice globale. Această tendință trebuie inversată”.
Există speranța că „demonstrația” irealismului antiglobalizare făcută de pandemia din 2020 a fost înțeles. Sunt semne că noua administrație Joe Biden este favorabilă reluării discuțiilor pe marginea tratatelor comerciale și de mediu blocate de fosta administrație.
Totuși, chiar în cazul în care lecția lui 2020 va reduce apetitul curentului antiglobalizare, revenirea la „normalitatea” dinaintea crizei va resimți efectele pandemiei, care vor afecta structura socio-economică din întreaga lume, ceea ce ar reprezenta orientarea spre o nouă formă de globalizare.
Aceasta ar putea fi reprezentată, în primul rând, printr-o schimbare a raporturilor de intercondiționare dintre țări și zone ca urmare a unor schimbări de specializare și diviziune a muncii determinate de modul în care diferitele ramuri și activități au fost afectate de pandemie. Pe lângă o serie de obiceiuri care vor schimba comportamentul lucrătorilor sau al consumatorilor, sectoarele economice din diferite țări sau zone au fost afectate în moduri foarte diferit, ceea ce ar putea conduce la o nouă orientare și la noi priorități ale relațiilor și fluxurilor factorilor de producție la nivelul pieței globale.
Astfel:
- sectoarele care au beneficiat de pe urma crizei și vor deveni mai puternice (sectoare IT, digitale, comerț online);
- sectoarele afectate de pandemie cu impact asupra stilului nostru de viață (aeronautică, automobile). Redresarea acestor sectoare rămâne extrem de incertă, deoarece va depinde de schimbările comportamentului consumatorilor;
- sectoarele afectate de izolare (HoReCa) care se preconizează că vor beneficia de redresarea doar în condițiile reducerii pandemiei.
Analizând „lecțiile lui 2020”, prestigiosul think tank academic francez Le Cercle des Economistes concluziona în raportul „Etats Unies, Chine, Europe; quelle remondialisation” (prezentat de Jean-Paul Betbeze în decembrie 2020): „Trăim într-un moment critic, permițând elaborarea unor schimbări instituționale care favorizează noi principii de acțiune, care vizează noi obiective, durabile și favorabile incluziunii, prin conceperea de noi forme de cooperare între state și între state și piețe. De aici urgența, în această reconstrucție a unei lumi noi, în mintea tuturor, a unei noi globalizări, care necesită în primul rând adoptarea de noi principii, noi reguli ale jocului, noi instituții. O nouă globalizare necesită, evident, revenirea statelor, dar și o redefinire a scopurilor și instrumentelor jocului economic și politic internațional. Nu mai este afirmarea puterii, ci căutarea cooperării. Nu numai maximizarea bogăției create, ci și respectarea regulilor concurenței, care nu trebuie abandonate, ca și acordarea aceleiași priorități altor trei obiective:
- 1) dezvoltarea durabilă și lupta împotriva încălzirii globale;
- 2) suveranitatea și securitatea sănătății, precum și apărarea națională;
- 3) echitatea fiscală și de reglementare”.
Să sperăm că „spectaculosul an politic” 2020 nu s-a evidențiat pe scena politicii mondiale doar prin renunțarea la „trumpism”, ci și prin efortul de soluționare cât mai puțin distructivă a problemei Brexitului și, mai ales, prin reușita politicii de solidaritate a UE, materializată în programul de relansare economică și reziliență. Nu putem omite nici evoluțiile asiatice prin apariția Parteneriatului Economic Global Regional.
Și din perspectiva acestor evenimente am putea spune că 2020 a reprezentat un pas spre o nouă globalizare.
