Vara lui 2018 a fost, pentru NATO, un anotimp al încercărilor de tot felul: relansarea extinderii Alianței în Balcanii de Vest (prin admiterea Muntenegrului și a Macedoniei de Nord) și – mult mai problematic – în spațiul postsovietic (Georgia, Ucraina), relațiile critice cu Turcia ca urmare a înrăutățirii raporturilor turco-americane, identificarea unor formule de apărare comună (vest) europeană, adică fără SUA, baremul de 2 la sută din PIB-ul aliaților europeni pentru apărare etc. Dar toate aceste sfidări au început cu cea mai gravă dintre ele, căci existențială, fiindcă s-a apropiat, mai mult ca oricând, de momentul disoluției Alianței sau de restructurarea sa din temelii prin tot mai invocata retragere a Statelor Unite din organizație. Indiscreții dezvăluite de corespondenții lui „International Herald Tribune” la câtva timp după summitul anual de la Bruxelles din luna iulie au confirmat că, la un moment dat, în ziua a doua a reuniunii, președintele Donald Trump, după ce a dat peste cap agenda convenită, a fost pe punctul de a anunța retragerea Americii din Alianță sau măcar plecarea sa intempestivă înainte de încheierea lucrărilor, fără a-și mai pune semnătura pe documentul final, altfel cuviincios și protocolar redactat din vreme de către experți, gest care l-ar fi reeditat pe cel de la precedenta mare reuniune internațională, G7, desfășurată cu o lună mai devreme în Canada. Un glonț a trecut atunci pe lângă urechea NATO și chiar dacă n-a știut pe loc amănuntele dramatice ale acelor clipe, presa internațională a lansat știri de-a dreptul alarmiste. Dacă, în Marea Britanie, „The Economist” vedea „organizația în pericol”, în Franța, „Les Echos” constata că „niciodată de la încheierea războiului rece, NATO nu a fost supusă unei asemenea presiuni de către un președinte american”, iar în SUA, analistul Robert Kogan prezicea într-un titlu că „Lucrurile nu vor fi OK”. De altfel, cu o lună înainte, însuși secretarul general al NATO, norvegianul Jens Stoltenberg, declara public la Londra: „Nu e cioplit în piatră că alianța transatlantică va supraviețui pentru totdeauna”, chiar dacă ținea să adauge imediat, cu prudență: „Dar eu cred că o vom menține”.
Într-un sfârșit, intempestivul lider al Americii și corifeu al lumii euroatlantice a pus capăt panicii, când a declarat urbi et orbi: „Cred în NATO”, care este acum „foarte, foarte puternică”. După ce, însă, cu numai câteva zile înainte, îi mărturisea la o masă neoficială lui Stoltenberg că se simte „ca un paria” printre omologii săi europeni.
De ce această situație-limită? Primul răspuns la îndemâna oricui: pentru că Washingtonul consideră Alianța una învechită, anacronică, ineficientă și, mai ales, care funcționează inechitabil, căci dezavantajează Statele Unite, care la atâta vreme după al doilea război mondial, destrămarea URSS și încheierea războiului rece, refacerea și dezvoltarea puternică a economiilor vest-europene și edificarea Europei Unite, susțin în continuare, financiar, circa 70 la sută din efortul militar al Occidentului prin Alianță. Iar partenerii Americii nu participă la acest efort financiar comun nici măcar cu 2 la sută din PIB-ul lor (cum s-au angajat) și pe măsura posibilităților lor (Grecia cheltuiește mai mult, proporțional, decât Germania, observa președintele Trump). La Bruxelles, Washingtonul a cerut mai energic decât oricând remedierea situației, fapt pe care îl făcuseră în trecutul apropiat și predecesori ai săi la Casă Albă, dar mult mai timid. Aliații europeni (mai ales cei mai nou veniți, din estul continentului) și-au mai sporit între timp bugetele militare sau au promis să o facă în timp, dar problema rămâne de finalizat.
Însă divergențele și disputele inter occidentale sunt mult mai profunde, din păcate. Sciziunea transatlantică se adâncește, mai ales între SUA și UE, dar în special între SUA și Germania, calul de bătaie predilect al președintelui Trump. Relațiile dintre America și UE sunt viciate de „confruntări economice, vamale, politice și mai ales deosebiri de viziune asupra viitorului”, scrie „The Economist”. Istoricul francez Edouard Husson atrăgea atenția că „NATO și UE sunt foarte diferite – prima – uniune de state suverane, cealaltă – organizație supranațională, care cere membrilor să-și abandoneze suveranitatea”. Iar William Smith, în „The American Conservative”, aprecia că viitorul NATO este amenințat de probleme mult mai mari decât înțelegerile bănești. El susține că „elitele politice europene („lumea de la Davos”, cum le numește) au abandonat criteriile tradiționale de civilizație ale Europei și în primul rând valorile iudeo-creștine fără a pune în locul lor altceva decât un amestec de multiculturalism, universalism, globalism și anticreștinism, ceea ce a dus la o slăbire a respectului față de libertate și de lege”. Este aici rezumat însuși programul
ideologic cu care Donald Trump a câștigat funcția de la Casă Albă și cu care guvernează astăzi America.
Într-o viziune total diferită, poate chiar cu un pragmatism vecin cu cinismul politic, politologul rus Gheorghi Arbatov făcuse însă, la scurt timp după sfârșitul URSS și al Tratatului de la Varșovia, o remarcă rămasă de referință: „V-am făcut cel mai mare rău cu putință. V-am lipsit de adversar”. Adică, au interpretat exegeții, o adevărată „moarte anunțată”, întrucât ar fi vorba de o alianță care nu ar mai avea rațiunea de a fi, nu ar mai avea un adversar comun, iar alianțele, după cum se știe, nu se fac pentru ceva, ci împotriva a ceva sau a cuiva.
Și totuși, în această mare dezbatere a lumii liberalismului și democrației, nu prevalează asemenea presimțiri sumbre despre extincția Occidentului geopolitic și a instituțiilor sale. NATO nu se află în față unei iminente dispariții, chiar dacă nici el, ca tot ce există și funcționează, nu este ceva nemuritor. Un alt istoric francez, Philippe Fabry, vorbește de „un tip de echivalențe între NATO și Occident”, care nu pot fi disociate în gândire: „Ar fi dificil de imaginat că NATO ar supraviețui unei devitalizări a Occidentului, adică unei îndepărtări civilizaționale în stare să demoleze soclul valorilor comune. O asemenea îndepărtare, o asemenea ruptură a valorilor comune îmi pare improbabilă, în măsura în care, în realitate, se vădește astăzi, poate mai mult decât oricând, o similitudine a dezbaterilor politice și chiar a fracturilor de ambele părți ale Atlanticului”. Exemplu în materie este instalarea la putere a lui Trump, căreia îi corespunde bascularea treptată a Europei către populism. Autorul francez vede în această realitate mai degrabă „o ruptură internă în ansamblul societății occidentale, prezentă deci și în Europa, și în SUA”, „o criză de evoluție a Occidentului mai degrabă decât o criză a Occidentului”. Ceea ce nu-i împiedică pe feluriți comentatori să imagineze cu grație viitoare alianțe, coaliții și axe în confruntare, în formule cel puțin insolite dacă nu de-a dreptul stranii sau imposibile (unele dintre ele), precum SUA-Nouă Europa vs China-Europa-Occidentală, China-America vs Rusia-Europa, America-Rusia-China, Rusia-Germania vs Europa și încă, și încă.
Iar președintele Trump este, într-un fel, omul momentului, al acestui moment de schimbări pe cât de radicale, pe atât de dezinhibate de șabloanele canonicului război rece, prin maniera sa promptă și decisă de a trece la fapte fără prea multe menajamente diplomatice sau retorică aluzivă. În plus, președintele Trump dezavuează deschis diplomația și negocierile în cadru multilateral și privilegiază diplomația tranzacțională, ceea ce sporește coeficientul de imprevizibilitate al evenimentelor.
Într-o perspectivă nu prea îndepărtată, așadar, sunt de așteptat alte încercări geopolitice cu implicații greu de prevăzut, care antrenează în miezul ciclonului, unele dintre ele, cât se poate de direct, și partea noastră de lume, inclusiv România. Iar acest val de schimbări radicale poate avea dezvoltări pașnice sau violente.
