Adriean PÂRLOG, Președinte ICSS
„Moartea ne omoară o singură dată, fricile… în fiecare zi.”
Honore de BALZAC
Fără să reprezinte o definiție riguroasă, specialiști din domeniul politic consideră că intelligence-ul gestionează impactul binomului amenințări – vulnerabilități asupra securității naționale, riscurile materiale și nemateriale generate de acest impact, precum și modul în care factorii de decizie răspund incertitudinilor cu scopul prevenirii surprizei strategice.
Probabil că perioada 2020 – 2021 va aminti oamenilor ce înseamnă concret riscurile globale generate de factori biologici de genul noului coronavirus, care la fel ca riscurile nucleare ignoră granițele fizice și sfidează politicile naționale. Pentru prima dată omenirea a fost obligată să ia act de semnificația concretă a fenomenului numit haos informațional global generat de avalanșe de știri, zvonuri, prognoze panicarde și teorii ale conspirației, dar și de o comunicare strategică ezitantă, toate sugerând derularea unui „război al tuturor împotriva tuturor”.
Înțelegerea stării sistemului relațiilor internaționale a reprezentat și reprezintă un efort ce te duce, în cel mai bun caz, la granița teoriei haosului aplicate în studiul spiralei stabilitate – confruntare (nuanță mai cuprinzătoare a binomului pace – război). Ambele componente ale acestei spirale reprezintă domenii la fel de complexe și generatoare de speranțe legate de atingerea stării de confort social, ca deziderat uman permanent. Din păcate entropia este implacabilă și tot mai des se conturează o stare de emoție predominant negativă, împărtășită de grupuri mari de oameni, ca reacție la pericole, reale sau fictive, percepute motivat sau nu ca iminente.
Aceasta este frica socială. Cele două adjective atașate substantivului pericol, real și fictiv, au conotații extrem de profunde în lumea de azi privită în toată complexitatea ei. Din nefericire pentru noi toți, riscurile generează stări de crize regionale, care la rândul lor se propagă în cascadă pe direcții multiple în spațiile ecologic, diplomatic, economic (industrial, agricol, alimentar, energetic), financiar, bancar, tehnologic, dar și în cel al securității cu componentele sale cele mai agresive – militară și informativă (intelligence). Toate aceste considerente conduc la activarea unor adevărate lanțuri de anxietate, fobie sau angoasă de la individ și familie, până la nivel internațional. Deși reprezintă o forțare semantică, multă lume a acceptat în vocabularul curent conceptul de pandemie a fricii, care explică multe dintre evoluțiile întâlnite în relațiile internaționale de azi, caracterizate de omniprezența riscurilor reale și fictive.
În fața unor astfel de provocări, lumea occidentală are nevoie de abordări realiste și echilibrate, care să asigure gestiunea riscurilor generate de confruntarea tradiționalism (conservatorism) – globalism (neoliberalism). SUA nu mai sunt percepute ca liderul de necontestat al lumii, poziția lor fiind amenințată de jucători geopolitici vechi dar reactivați – Rusia –, precum și de jucători noi – China și Uniunea Europeană. China a devenit principalul vector de presiune asupra actualei ordini internaționale, mai ales în condițiile dezorganizării lanțurilor logistice globale.
Astăzi este general acceptat faptul că domeniul relațiilor internaționale este dominat de o serie de țări și organizații considerate actori mari. Dintre acestea se detașează patru, cu o mare putere de influență asupra realităților contemporane și care determină un adevărat patrulater strategic contemporan: SUA, China, Uniunea Europeană și Federația Rusă (aceasta fiind inclusă în listă urmare a potențialului său politico-militar strategic).
Istoria a arătat că marile puteri acționează ca niște magneți puternici, fiecare atrăgând în sfera lor de influență alți actori statali sau nonstatali care pot veni din convingere, din interes, de nevoie, șantajați sau forțați, dar, oricum ar fi, puține entități vor putea evita postura atât de concis exprimată de conceptul de actor de tip proxy. Robert Kaplan, în urmă cu peste 25 de ani, aprecia că „Statele Unite și China conturează un peisaj politic, militar, economic și social bipolar marcat de un asterisc reprezentat de Federația Rusă”. Ideea acestuia avea să fie reluată și nuanțată de William Burns, fost ambasador american în Federația Rusă, cel care a fost nominalizat de curând pentru ocuparea poziției de director al CIA:
„…provocarea generală a politicii externe a SUA este aceea de a se adapta
la un peisaj internațional în care dominanța americană dispare. Nu putem întoarce ceasul înapoi la momentul lumii unipolare post-Războiul Rece.
Dar, cel puțin în următoarele câteva decenii, putem rămâne puterea pivot a lumii – cea mai bine plasată printre prieteni, dar și între rivalii noștri – pentru a naviga într-o lume tot mai aglomerată, complicată și concurențială. Mai avem o mână mai bună de jucat decât oricare dintre principalii noștri concurenți, dacă o jucăm cu înțelepciune (aluzie la jocul de poker – nota noastră!). Asta înseamnă să faci o treabă bună, să gestionezi întoarcerea unei mari rivalități de putere, deoarece o China în creștere se afirmă, iar Rusia continuă să demonstreze că puterile în declin pot fi chiar mai periculoase decât cele în devenire”. Este evident că SUA vor răspunde provocărilor, indiferent din ce direcție ar veni, dar potențialul economic prezent și de viitor îi va permite acest comportament? Să judecăm comparativ câțiva indicatori macroeconomici.
Corelând datele din tabloul de mai sus putem previziona continuarea relațiilor de adversitate economico-comercială între cei patru, deoarece potențialele economice reprezintă un criteriu referențial major pentru viitorul eforturilor de influență ale oricărui stat orientate către ceilalți trei. Vectorii de exercitare a influenței sunt puternic dependenți de capacitatea liderilor celor patru mari de a realiza rapid înțelegeri internaționale cu geometrie variabilă. Pe lângă considerentele de natură politică, diplomatică și economică vor conta determinant cele de natură militară, în care am inclus aranjamentele din domeniul informațiilor (intelligence).
La sfârșitul anului 2020, considerat de mulți experți cel mai greu an de după al Doilea Război Mondial, singura economie relevantă a lumii, care a încheiat anul cu creștere a PIB, a fost cea a Chinei, cu +1,9%. Restul marilor actori globali au cunoscut contracții economice record: UE – 7,1%, Franța – 9,8%, Marea Britanie – 11,3%, Japonia – 5,3% (estimări). Până în 2050, primele cinci mari economii, cel mai probabil, vor fi cele ale Chinei, Indiei, SUA, Braziliei și Indoneziei. Va accepta lumea occidentală această perspectivă? Greu de dat un răspuns afirmativ, dar cu siguranță oamenii obișnuiți, indiferent de țara în care trăiesc, vor conștientiza noi sentimente de nesiguranță, sub toate formele de manifestare a acesteia.
China se conturează ca lider global în multe domenii și în domeniul științific. Universitățile Beijing și Tsinghua au intrat în top 25 cele mai bune universități din lume și multe altele și-au propus să intre rapid în această elită. Schimburile de studenți, cercetători și profesori universitari dintre China și lumea occidentală (în special SUA și Marea Britanie) au prilejuit multe „oportunități” Beijingului pentru a intra în contact cu informații tehnice și comerciale sensibile, valorizate la sute de miliarde de dolari.
Incisivitatea chineză în spațiul culegerii de informații din surse publice, combinată cu agresivitatea utilizării operațiilor cibernetice și a rețelelor sociale în logica web spoofing (măsură tehnică special dedicată mascării locației fizice a atacatorului sau altfel spus interzicerea propagării IP-ului) de către agențiile de spionaj ruse au generat situații de maximă tensiune între Moscova și Beijing, pe de o parte și Washington, Londra, Berlin etc. pe de altă parte. Numărul mare de astfel de evenimente devenite publice dar evaluate în sisteme juridice diferite a generat neîncredere reciprocă între decidenții politici și profesioniștii din domeniul informațiilor și contrainformațiilor, atât în țări tradițional democratice, cât și din noile democrații, dar și în state cu regimuri autoritare. Situații similare au mai cunoscut Marea Britanie, Franța, Germania, precum și Rusia, China, Iran sau Turcia. Dacă la acest nivel au început să se manifeste deschis tensiuni ce au degenerat în conflicte politice interne, este logic de înțeles teama accentuată a cetățenilor de rând. Un exemplu îl reprezintă evoluțiile după alegerea lui Donald Trump ca președinte.
La câteva zile distanță de întâlnirea dintre Donald Trump și Vladimir Putin de la Helsinki (vara anului 2018), a avut loc tradiționalul Forum Aspen pe probleme de securitate. Cu acest prilej, cei mai importanți participanți la conferință au susținut cu fermitate evaluările Comunității de Informații a SUA referitoare la posibilele interferențe ale Federației Ruse în procesul electoral american, din noiembrie 2016. Abordările oficialilor americani au fost în evidentă contradicție cu ceea ce a susținut președintele Trump după întoarcerea din Finlanda, poziție care a adâncit și mai mult starea de tensiune existentă între Casa Albă și întreaga comunitate de securitate americană, stare care s-a perpetuat până în la începutul anului 2021. În luările lor de cuvânt, la respectiva conferință, directorul FBI (Christopher Wray), directorul informațiilor naționale (Dan Coats) și procurorul general adjunct, Rod Rosenstein, nu au negat că s-au gândit să demisioneze din cauza atacurilor publice ale președintelui Trump. O poziție similară a avut și secretarul Departamentului pentru Securitate Internă (Kirstjen Nielsen), care a afirmat că nu l-a crezut pe președintele rus, Vladimir Putin, când a afirmat că serviciile speciale ruse nu au interferat în procesul electoral american, în sensul sprijinirii candidatului Trump.
Afirmațiile președintelui rus au fost citate de liderul de la Casa Albă drept contraargumente la unele concluzii formalizate de Comunitatea de Informații a SUA, fapt ce a reprezentat un adevărat șoc politic în SUA, dar și în întreg sistemul de aranjamente de securitate occidentale. În legătură cu acest subiect, directorul FBI, vorbind la forum, a spus: „Președintele și-a exprimat punctul de vedere personal, iar eu o să vă spun care este punctul meu de vedere. Evaluările Comunității de Informații nu s-a schimbat și nici punctul meu de vedere nu s-a schimbat. Adică Rusia a încercat să interfereze în ultimele alegeri americane și continuă să dezvolte operații de influență”. Documente publice ulterioare au validat evaluările agențiilor de securitate, pe care președintele le-a ignorat sau le-a contestat, fără să ofere argumente. În plus, cele mai îngrijorătoare întrebări au rămas fără răspuns în mintea americanilor. De ce a fost așa de hotărât președintele Trump să-l protejeze pe Putin? A existat ceva ce s-a dorit a fi ascuns pentru a împiedica descoperirea unor vulnerabilități care ar putea avea consecințe majore pentru securitatea națională a SUA? Dan Coats a mai adăugat că nu i s-a cerut părerea legat de planurile Casei Albe de a-l invita pe Putin la Washington în toamna anului 2018 și că nu a avut cunoștință despre ce au discutat Trump și Putin la întâlnirea lor privată de două ore de la Helsinki.
Christopher Wray a adăugat și el că Rusia este „de departe cel mai agresiv actor” atunci când vine vorba despre un posibil amestec în democrația americană, încercând, subliminal, să transmită ideea că nu a fost de acord cu D. Trump atunci când a minimizat implicarea Rusiei. „Așa cum i-am spus cuiva recent, nu sunt un tip de Twitter, așa că ne vom concentra doar să ne facem treaba”. Wray a mai fost întrebat dacă a fost vreodată aproape să cedeze la cererile republicanilor – preluate și de Trump – ca Departamentul Justiției să prezinte mai multe informații despre sursele și metodele folosite în ancheta referitoare la Rusia. Acesta a răspuns: „După cum știți, sunt un profesionist modest, dar asta nu trebuie confundat cu lipsa coloanei vertebrale. Atât!”. La o întrebare similară, Dan Coats a fost la fel de sugestiv: „Aspen este un loc în care vin altfel decât o fac atunci când merg într-un loc public”, apoi a adăugat că „țara este atacată” și „cea mai mare frică a mea este un «cyber-9/11»”.
Se pare că pandemia de COVID-19 l-a confirmat pe Dan Coats. Lumea a ajuns într-o postură pe care mințile raționale au refuzat să o accepte ca posibilă, probabil cu excepția adepților teoriilor conspiraționiste. După momentul septembrie 2001, lumea a luat act de producerea unui eveniment apropiat de un „eșec global de intelligence”, chiar în condițiile în care inamicul nu este personificat de un actor (individ, organizație, stat, alianță sau coaliție). Putem accepta că lumea a experimentat un eșec al eforturilor de imaginație strategică care a fost decontat de zona planificării strategice.
Acest domeniu, încă, este deficitar la capitolul generic denumit spațiul evenimentelor de tip lebădă neagră. Acesta solicită acceptarea incertitudinii ca stare dominată de ambiguitate, confuzie și îndoială, care generează frică și neîncredere între guvern și cetățeni. Este foarte probabil ca într-un astfel de context să apară solicitări iraționale dinspre ambele părți, care afectează sistemele politice, făcându-le mai permeabile la demagogie, populism, influență și manipulare. Și pentru că am început articolul cu o întrebare, cer permisiunea cititorului să-l închei cu trei întrebări, fie ele și retorice:Vom trece la operaționalizarea imaginației strategice pentru a valorifica incertitudinea și frica?
A început războiul controlului (cunoașterii) global(e)?
Cine sunt rivalii?
Adriean Pârlog, doctor în economie, profesor la Academia de Studii Economice din București și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, este președintele ICSS.
