La 70 de ani de la divizarea ei statală în două entități și la 30 de ani de la reunificarea sa, Germania se pregătește să intre într-o nouă etapă a istoriei sale postbelice, care poate fi marcată, fie și printr-o convenție simbolică, de încheierea guvernării cancelarului Angela Merkel (care însumează până acum 14 ani). Germania intră într-o perioadă a marilor schimbări care se prefigurează deja în politică, economie, energetică, apărare etc. ( energetică, migrație, demografie…). Dar și în ce privește poziționarea și rolul sau în Europa și în lume, ceea ce implică și un nou echilibru de putere între Berlin și principalii centri de putere europeni, occidentali și mondiali. Putem oare vorbi de schimbări structurale de proporții, așa cum au fost (ori și-au dorit să fie) – numai în ultima jumătate de secol – comunismul capitalist al lui Deng Xiaoping în China, glasnostiul și perestroika lui Gorbaciov în URSS/Rusia, „fenomenul Trump” în Statele Unite, Brexitul în Marea Britanie, ca să limităm enumerarea doar la câteva exemple, din zona marilor puteri? Va cunoaște, în anii ce vin, și Germania un tip de „revoluție pașnică” de anvergură, care să depășească, prin implicații și extensii, frontierele sale? Mai ales că valul schimbărilor angajează și politică externă – bilaterală, europeană, occidentală și mondială a Berlinului –, și politica să de securitate și apărare.
Rezultatele alegerilor europarlamentare din luna mai a.c. au răvășit profund configurația spectrului politic intern din Germania. Partidele canonice de guvernământ, UCD (creștin-democrații) și PSD (de centru-stânga), au înregistrat la alegerile europene reculuri serioase, care vor avea un impact similar și în alegerile de land, apoi și la nivel federal, în Germania. UCD și PSD au fost un fel de senatori de drept la guvernare, fie împreună, fie alternativ, fie în combinație și cu alte formațiuni politice, dar întotdeauna ele au fost cele care au împărțit cărțile pe masă, de la crearea RFG în 1949 (cu excepția cabinetului Adenauer III, 1960-1961). Această coaliție a asigurat zeci de ani continuitatea și stabilitatea politicii și administrației statului. Dar la europarlamentarele din mai, UCD și PSD au obținut cele mai scăzute sufragii din istoria lor, și au pierdut majoritatea, pe care au preluat-o liberalii, Verzii și centriștii. Marii câștigători la alegerile europene, Verzii, au obținut, ca niciodată, o cincime din voturile alegătorilor germane și au detronat astfel în clasamentul opțiunilor electorale, de pe locul al doilea, PSD. „Pentru prima dată am devenit a treia forță politică, la alegeri, după Verzi”, a recunoscut liderul (timp de numai 14 luni) al PSD, Andrea Nahles, care a și demisionat din fruntea partidului la o săptămână după europarlamentare. Dar și succesorul Angelei Merkel la conducerea UCD, Annegret Krump-Karrenbauer, a recunoscut că „nu am dat răspunsurile convingătoare așteptate de cetățeni”, iar colegii de partid i-au amintit public că funcția de lider al partidului nu înseamnă în mod automat și funcția de cancelar federal.
Deocamdată, până la alegerile parlamentare federale din 2021, soarta actualei formule guvernamentale depinde, în mare măsură, de apropiatele alegeri din câteva landuri ale fostei RDG, unde Alternativa de Stânga și Verzii au șanse sporite de succes, dar și de decizia congresului PSD, fixat pentru luna decembrie. Pentru unii analiști, coaliția de la Berlin e într-o situație precară. Alții însă, precum universitarul american John R. Beni, apreciază că Germania nu este totuși într-o criză politică, ci mai degrabă într-o perioadă de tranziție, de flux politic, de schimbări, începând poate chiar cu formula partinică de mult consacrată la Berlin. Nu poate fi vorba nici de o criză instituțională – susține și politologul francez François Heisburg – întrucât Verzii și liberal-democrații ar putea fi cooptați oricând de UCD într-o coaliție guvernamentală.
Oricum, revelația scenei politice germane sunt acum Verzii, care se anunță deschis ca posibili parteneri de coaliție guvernamentală. Pentru cotidianul „Die Welt”, semnificația ascensiunii ecologiștilor vizează întregul eșichier politic, care are nevoie de „o schimbare a stării de spirit în cadrul partidelor și instituțiilor publice, care trebuie, asemenea Verzilor, partid tânăr, modern și deschis, să integreze personalități mai puțin convenționale și mai ales să se deschidă către diversitate”. Iată de ce, continuă „Die Welt”, „Germania este în fața unei cotituri, fără îndoială ecologică, dar înainte de toate politică și economică și trebuie să iasă din zona sa de confort”.
Dacă orizontul politic german devine tot mai labil și mai imprevizibil, nici în plan economic perspectivele nu sunt clare. Germania rămâne prima mare putere economică europeană și a patra mondială. În 2018, PIB-ul țării a crescut, potrivit datelor FMI, cu 1,9 la sută, dar datele Oficiului Federal de Statistică arată că în același an creșterea n-a fost decât de 1,5 la sută, procentajul cel mai mic din ultimii cinci ani. Tendința recesionistă a continuat și în 2019 – în luna iunie producția industrială s-a contractat cu 5,2 la sută față de aceeași lună a anului trecut. În iunie 2019 și exporturile au scăzut cu 8 la sută, în decurs de un an. Iar această tendință, spun specialiștii, va continua.
Economiștii pun regresul actual al economiei germane pe seama mai multor factori. „Încetinirea economiei mondiale, incertitudinile legate de războiul comercial dintre SUA și China și consecințele Brexitului – iată factorii responsabili ai acestei deteriorări” – transmitea din Berlin, la 15 aprilie a.c., corespondentul săptămânalului francez „Le Point”, Pascale Hugues. Analizele accentuează pe vulnerabilitatea faimosului „model german”, bazat pe creștere prin export masiv. Germania exportă astăzi echivalentul a 50 la sută din PIB-ul său și afișează un excedent comercial de aproape 230 miliarde euro (2018), adică 7 la sută din PIB. Dar această creștere, care, observă economistul Nicolas Goetzmann, „se bazează pe bunăvoința altor țări de a-i cumpăra producția, face că Berlinul să devină dependent față de principalii săi parteneri comerciali – China, Statele Unite, Marea Britanie, pentru a nu cita decât state din afara zonei euro”. Or, escaladarea războiului comercial dintre Washington și Beijing produce efecte dintre cele mai serioase asupra Germaniei. În plus, o posibilă amenințare, și mai mare, se poate materializa dacă președintele Trump ar decide să impună tarife vamale de 25 la sută importurilor de automobile în Statele Unite, măsură care ar da o lovitură grea economiei germane. În sfârșit, ieșirea brutală a Marii Britanii din UE (deci și din zona euro) ar agrava în plus situația critică, întrucât Marea Britanie este, după SUA, țara cu deficitul comercial bilateral cel mai important față de Germania. Londra și Washingtonul absorb, doar ele, 100 miliarde euro din excedentul comercial german. „Asistăm la o formă de revoltă a consumatorului anglo-saxon față de un furnizor prea gurmand” – notează malițios autorul sus-menționat într-o analiză apărută, bineînțeles, în cotidianul francez „Le Figaro”. Autor care recomandă ca în contextul actualei recesiuni, „liderii zonei euro, începând cu Franța și Germania, trebuie să treacă la o nouă etapă a proiectului european, în finalitatea de a-l face viabil pe termen lung prin așezarea sa pe temelia forțelor interne, a populației sale și pe ridicarea nivelului sau de trai. Era competitivității trebuie să lase loc unei ere a creșterii”.
Imperativ evident în condițiile în care recesiunea, care pare tot mai certă, are un impact social și el tot mai evident. Rata șomajului este în creștere, celor
2,2 milioane de șomeri riscând să li se alăture noi contingente. În ultimele trei luni, scrie agenția Bloomberg, „locomotiva economiei germane” a înghețat la o rată a șomajului de 5 la sută. Un procentaj, este adevărat, nu neapărat îngrijorător și care, cel puțin până acum, a fost menținut constant.
Paradoxal este că, în același timp, întreprinderile germane se preocupă tot mai mult de recrutarea unei forțe de muncă străine calificate din interiorul dar și dinafara frontierelor UE. În 2017 au imigrat în Germania circa
439.000 cetățeni din țările UE, față de 277.000 în 2016, dintre care o treime din Polonia, o treime din România, urmate ca procentaj de Bulgaria.
Provocările din politica internă și din economie sunt deopotrivă cauză și efect pentru sfidările europene cărora trebuie să le facă față Berlinul. Motorul franco-german al UE, care a asigurat practic continuitatea procesului de integrare europeană, a devenit tot mai ineficient – iar după unii analiști chiar s-a oprit – odată cu instalarea la Elysée a președintelui Macron. În mod evident, între tânărul șef al statului francez și veteranul cancelar german nu s-a stabilit o empatie, iar atmosfera tot mai rezervată din relația Berlin-Paris dă semne că va continua și după guvernarea Merkel.
Cele două capitale au reușit totuși să depășească relativ cu bine (sau fără mari pierderi) testul europarlamentarelor din primăvară și, mai ales, exercițiul postelectoral al redistribuirii principalelor funcții în nouă organigramă a Europei Unite. Suficient de amintit că Germania și Franța și-au adjudecat funcțiile nr. 1 în principalele instituții unde se lucrează cu bani: Berlinul, prin Ursula von der Leyen, ca președinte al Comisiei Europene, și Parisul, prin Christine Lagarde, în fruntea Băncii Centrale Europene. „Împărțindu-și primele două funcții cele mai importante ale UE, cele două țări redau motorului franco-german un rol cheie în relansarea Europei, într-un moment când relațiile între Emmanuel Macron și Angela Merkel par să se fi deteriorat” – comenta, cu un optimism oarecum precipitat, politologul francez Thomas Ferenczi.
Într-un context mai larg, doi autori dinafara „tandemului”, Jacek Rostowski, fost ministru polonez, și Arnab Das, strateg economic la Londra, aduc la zi formularea clasică a lordului Ismay privind menirea NATO și afirmă că „în nouă ordine europeană de azi, rușii sunt sus, germanii în coborâre, americanii se retrag, britanicii se luptă cu Brexitul și francezii sunt în creștere”. Declinul atribuit Germaniei s-ar datora în primul rând deteriorării celor doi piloni care i-au asigurat prosperitatea postbelică: garanțiile de securitate ale Americii și poziția de principal exportator și creditor mondial. Dar relațiile cu SUA sunt astăzi la punctul lor cel mai de jos de după război, inclusiv datorită axei economice Berlin-Moscova, care devine tot mai consistentă prin construcția magistralelor energetice Nord Stream și temporizării contribuției germane de 2 la sută din buget pentru NATO, cerință solicitată insistent de Washington.
În iulie 2020, Germania își va asuma președinția rotativă a Consiliului UE, dar analiștii sunt mai rezervați ca oricând în previziuni în ce privește evoluțiile din viitorul imediat și la Berlin, și la Bruxelles. Important este totuși, sublinia Constanze Stelzenmuller, analist germano-american, că acum, „când Marea Britanie este consumată de Brexit și Macron în
defensivă în fața extremei stângi și a extremei drepte, Germania să asigure conducerea pentru lunile următoare, în contextul creării unei noi Comisii Europene”.
Sfidările cărora trebuie să le facă față Berlinul în relațiile sale cu lumea vizează nu doar UE (și mai de curând, tot mai mult, și Nouă Europa), ci și Statele Unite, Rusia, China. Într-o lume în care nici Vestul, nici Estul nu mai sunt blocuri monolitice, Berlinul, care și-a anunțat intenția de a se lansa într-o politică internațională activă, acționează pe un teren mereu mișcător pe care pun presiune protecționismul, războaiele comerciale, migrațiile extraeuropene și scăderea propriei demografii, recrudescența războiului rece, provocările energetice, resuscitarea practicilor războiului rece.
Raporturile cu SUA au ajuns în situația critică în care nu sunt afectate doar relațiile bilaterale, ci și Occidentul geopolitic în ansamblul sau, iar în mod concret viabilitatea NATO. Într-un asemenea context, presa occidentală, inclusiv cea germană, dezvoltă tot mai aplicat teza „orientării spre est” a Berlinului. Un concept și o strategie care au depășit de mult limitele „Noii Europe”, au trecut prin Ucraina și au pus baze solide cu Rusia, ajungând până în China, Asia de sud și de sud-est, Extremul Orient, toate – virtuale piețe de desfacere pentru produsele germane de export. Germania trebuie să gestioneze o relație complexă cu Rusia, de care s-a ancorat puternic pe plan economic (și nu numai) prin magistralele energetice Nord Stream, în condițiile în care – așa cum subliniază mereu politologul american George Friedman – principala migrenă a Washingtonului in politica sa mondială este o posibilă axă Berlin-Moscova. Indiferent însă de gradul și calitatea apropierii sale de Rusia, Germania a depășit etapă postbelică, în care s-a reținut de la o politică externă viguroasă și de promovare a interesului național, de teama eventualelor reacții negative cu sorginte în istoria unui trecut relativ apropiat. Astăzi Germania s-a emancipat de povara culpabilităților istorice și nu ezită să se angajeze deschis într-o confruntare pentru preeminența în Europa (dar și în lumea occidentală în întregul ei) cu SUA, după cum chiar cancelarul Merkel a declarat public, atunci când s-a declarat gata să preia drapelul de promotor al valorilor consacrate ale democrației liberale, dacă Washingtonul s-ar retrage într-un izolaționism disimulat în deviza „America First”.
În corelație cu noul curs al politicii externe este și noua politică de securitate și apărare a Germaniei, care s-a angajat în întărirea capacităților sale militare, de informații și ciberatacuri. Bugetul de apărare al țării va crește la 45,1 miliarde euro în 2020 față de 43, 2 miliarde în 2019. În paralel, Berlinul susține, în UE, o cooperare militară sporită între statele europene integrate, pe care o vede privilegiată față de angajamentele din NATO și de obiectivul întăririi flancului de est al Alianței. „Este în interesul vital al UE să vegheze asupra securității și stabilității sale, iar pentru această statele europene trebuie să-și preia responsabilitățile. Va trebui că în viitor Europa să vorbească pe una și aceeași voce” – declara, încă în 2014, Ursula von der Leyen, atunci ministru federal al apărării, acum președinte al Comisiei Europene. „Trebuie să rămânem transatlantici, devenind în același timp mai europeni” – nuanța sibilinic, dar în același sens, noul lider al UCD, Annegret Kramp-Karrenbauer. Mai tranșant se pronunță presa, de pildă „Frankfurter Rundschau”: „Cei care în Germania spun Nu unei politici de apărare comună în Europa nu numai că dau dreptate președintelui american, dar îi dezamăgesc și pe cei ce aspiră la statul de drept”. Altfel spus, emanciparea de sub hegemonia SUA ar trebui să fie nu doar o problemă a Germaniei, ci una a întregii Europe. Washingtonul reacționează însă prompt: Statele Unite și-ar putea retrage militarii din Germania pentru a-i transfera în Polonia. Iar la un an după ce președinții Statelor Unite și Comisiei Europene realizau un compromis pentru evitarea unui război comercial între SUA și UE, președintele Donald Trump lansa un atac dur la adresa Uniunii Europene, afirmând că ar fi mai periculoasă pentru Statele Unite decât China.
Germania, iar odată cu ea Europa integrată și spațiul euroatlantic, se află în căutarea unor noi formule de gestionare a marilor sfidări ce solicită lumea de azi. De căile ce vor fi găsite pentru gestionarea acestor căutări depinde, cum spunea un autor anglo-saxon, daca va apărea din nou, sub o altă ipostază, pașnică și postmodernă, istorica problemă germană. n
