Istoria – și politica – la zi a Republicii Moldova – partea de est a Moldovei istorice – abundă în evoluții neașteptate și puțin previzibile, de unde și scenarii dintre cele mai deconcertante, dar care converg, în cele din urmă toate, la o concluzie certă: statutul geopolitic al teritoriului dintre Prut, Nistru și Marea Neagră – și extensiile sale – rămâne unul incert, disputat și deschis mai multor variante.
După trei decenii de la marile mutații geopolitice care au antrenat schimbări profunde în Europa Centrală și Răsăriteană, precum și în spațiul ex-sovietic, fostul areal postcomunist de pe continentul european se află în continuare în căutarea unei paradigme a echilibrului, securității și stabilității, iar în tot acest răstimp a fost solicitat de o suită de momente critice prin dezmembrarea Iugoslaviei și războaiele din această zonă, dezmembrarea Cehoslovaciei, conflictele fierbinți și apoi înghețate în foste republici unionale sovietice devenite state independente, iar astăzi, în plină desfășurare, criza ucraineană.
În acest cadru labil, precar și nesigur a evoluat și Republica Moldova, al cărei parcurs independent este marcat de conflictul de pe Nistru și implicațiile sale, dar și de instabilitatea și frământările politice interne.
Începutul acestei veri a cunoscut o nouă și profundă criză politică la Chișinău, aparent aplanată în cele din urmă, dar care, după aprecierea multor observatori politici, amenință să reizbucnească și să dezvolte consecințe imprevizibile asupra independenței și integrității teritoriale a acestui stat. Criza, apărută ca urmare a impasului prelungit al eforturilor de formare a guvernului după alegerile parlamentare din 24 februarie 2019, a luat o turnură spectaculoasă, ceea ce i-a făcut pe unii comentatori de presă să vorbească chiar despre o tentativă de lovitură de stat.
La 8 iunie, Partidul Socialist al actualului președinte Igor Dodon și forțele proeuropene din blocul ACUM, care grupează partidul Acțiune și Solidaritate, condus de Maia Sandu, și partidul Platforma Dreptate și Adevăr, condus de Andrei Năstase, au semnat un acord de dezoligarhizare a țării, ceea ce însemna de fapt o lovitură decisivă împotriva principalului oligarh din republică, Vladimir Plahotniuc, care, după expresia încetățenită la Chișinău, „capturase” pur și simplu statul și instituțiile sale prin Partidul Democrat. După impasul politic postelectoral prelungit, a fost ales președintele Parlamentului (Zinaida Greceanîi, din partea socialiștilor) și s-a format guvernul condus de Maia Sandu și alcătuit din reprezentanții blocului ACUM și ai Partidului Socialist. Dar în ziua următoare, la 9 iunie, Curtea Constituțională a R. Moldova, aservită intereselor lui Plahotniuc, a emis o serie de decizii prin care a dispus dizolvarea Parlamentului, declararea neconstituționalității actelor emise de Parlament cu o zi în urmă, convocarea de noi alegeri parlamentare pentru 6 septembrie, reinstalarea în funcție a fostului guvern, destituirea președintelui Dodon și instalarea ca interimar a fostului premier Pavel Filip. În același timp, echipa lui Plahotniuc a masat mii de demonstranți aduși din provincie în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău pentru a manifesta în sprijinul Partidului Democrat, împotriva guvernului Maia Sandu și a președintelui.
Situația politică de la Chișinău atinsese un nivel fără precedent de confuzie și perplexitate, chiar dacă în cele trei decenii de existență a statului ex-sovietic din stânga Prutului crizele și instabilitatea politică s-au ținut lanț, iar ambiguitățile de natură constituțională și legislativă, ca și imixtiunile din afara granițelor au afectat în mod cronic evoluția statului și a societății din tânăra republică independentă.
O alianță între socialiștii lui Dodon și proeuropenii din gruparea ACUM părea de neimaginat, ca și poziția publică tranșant proeuropeană a aceluiași Dodon (dar și a lui Plahotniuc!). Înlăturarea de la putere a Partidului Democrat și lupta politică deschisă pentru neutralizarea atotputernicului său lider Plahotniuc păreau, și ele, greu de conceput.
R. Moldova trăia în acele zile din iunie un moment de surpriză fără precedent, pe care nimeni nu l-ar fi putut prevedea. Și totuși, semne prevestitoare ale unor bulversări în zona existau. În primul rând, criza prelungită din Ucraina a determinat tot mai acut Moscova să recurgă la mijloace politico-diplomatice pentru gestionarea și soluționarea conflictului. R. Moldova este vecină de frontieră cu Ucraina, iar în regiunea separatistă Transnistria, amplasată între ele, se cronicizează un conflict latent, înghețat, dar care poate oricând să reizbucnească. Negocierile pentru statutul Transnistriei bat de câțiva ani pasul pe loc, ceea ce a făcut ca președintele Putin să-l numească, în iulie 2018, pe vicepremierul Kozak reprezentant personal pentru dezvoltarea relațiilor comerciale și economice cu R. Moldova, la numai o zi după summitul NATO de la Bruxelles care cerea, în declarația sa finală, și retragerea trupelor ruse staționate ilegal pe teritoriul R. Moldova, după cum remarcau comentatorii politici.
Deteriorarea relațiilor dintre NATO și UE, pe de o parte, și Moscova, sancțiunile aplicate Rusiei, ineficiența Parteneriatului Estic al UE (unde Chișinăul fusese la un moment dat „partenerul model”), ca și schimbarea de ștafetă la conducerea principalelor instituții integrate europene au blocat majoritatea canalelor de comunicare și a posibilităților de conlucrare între principalii actori implicați sau interesați de evoluțiile geopolitice din acest spațiu de impact dintre lumea euroatlantică și cea eurasiatică.
În același timp însă, iarăși în mod paradoxal, Moscova și Berlinul au atins un nivel de colaborare și conlucrare fără precedent de ridicat, ceea ce pune tot mai multe probleme partenerilor și aliaților lor și din Vest, și din Est.
În sfârșit, paradigma de politică internațională, inclusiv în ce privește relațiile cu Rusia și „Noua Europă”, a președintelui SUA, Donald Trump, generează în rândul politologilor de pretutindeni scenarii și supoziții dintre cele mai diferite și mai puțin plauzibile, într-o perioadă în care surpriza și imprevizibilul par să-și facă tot mai mult loc în actualitatea internațională. Cine s-ar fi așteptat, de pildă, la un guvern, în R. Moldova, care să-i reunească pe socialiștii (descinși din foștii comuniști ai lui Voronin) pro-Moscova, până mai ieri antieuropeni și antiromâni, cu proeuropenii din grupul ACUM, care beneficiază de o atitudine favorabilă din partea Moscovei?
Faptul că gestionarea, pe moment, a crizei acute declanșate în prima decadă a lui iunie a fost tutelată public de ambasadorii SUA, Rusiei și UE de la Chișinău nu echivalează neapărat cu o înțelegere între acești trei protagoniști pe dosarul R. Moldova, care este doar un capitol din marea problematică a noii rivalități/confruntări globale dintre un nou Est și un nou Vest. Rivalitate mergând până la confruntarea ce include, în Europa, pe lângă Ucraina, și alte state postsovietice din proximitate (Belarus, Georgia, R. Moldova), și spațiul Mării Negre, și zona de contact Rusia-NATO, care include Polonia, țările baltice, de fapt întreg flancul estic al Alianței Atlantice, în care sunt cuprinse și România, Bulgaria, Turcia.
Dacă imediat după prăbușirea blocului comunist est-european și dezmembrarea URSS marea criză europeană a momentului s-a produs în spațiul ex-iugoslav, astăzi zona de tensiune și încordare s-a translat spre est, în spațiul ex-sovietic.
Formula rapidă de dezamorsare a crizei acute de la Chișinău nu trebuie să creeze însă iluzii, căci în afară de neutralizarea oligarhului Plahotniuc (dar nu și a rețelelor statului său paralel), compromisurile convenite sunt precare, conjuncturale și oricând reversibile.
Republica Moldova se află situată în faimoasa și mereu frământata fâșie interstițială dintre Vest și Est, dintre arealurile euroatlantic și eurasiatic, dintre Germania și Rusia. Din interbelic și până acum, diplomația europeană și internațională au încercat diverse formule de stabilizare a acestei zone, ca spațiu securitar de contact și convergență. Proiecte precum Intermarium al lui Pilsudski, cordonul sanitar, pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov, planul Rapacki, iar astăzi Inițiativa Celor Trei Mări sunt doar câteva din încercările făcute în ultimul secol pentru estomparea faliei și detensionarea situației din centrul continentului, care perpetuează, latent sau deschis, scindarea politică, civilizațională și religioasă a Europei.
Unii observatori politici mai optimiști avansează ideea că Vestul și Estul (în variantele lor de azi, postrăzboi rece) ar încerca prin ceea ce ei numesc „experimentul R. Moldova” să consacre o nouă formulă, mai eficientă și mai constructivă, de soluționare amiabilă a antagonismelor și rivalităților geopolitice din această parte de lume, dar și în viața internațională în general.
În toată această frământare care cuprinde și spațiul dintre Nistru și Prut cu care ne învecinăm, România se menține într-o expectativă profund enigmatică și se exprimă nefiresc de laconic și de vag. Iar criza s-a produs când România era (încă) la președinția Consiliului Uniunii Europene. Este de sperat că recenta vizită la București a premierului Maia Sandu ar putea dinamiza relațiile bilaterale, care par să se complacă, să se resemneze, de ani de zile în formule – repet – nefirești, inexplicabile.
