Oricât de imprevizibilă și de pasionantă ar fi, campania electorală pentru europarlamentarele din luna mai este doar parte a marii dezbateri europene a momentului, care nu are precedent ca profunzime și impact în istoria instituțiilor europene postbelice. O dezbatere de mare gravitate, căci constructul european este solicitat de cea mai gravă criză din istoria sa de până acum. De mai mulți ani, mai precis încă de la prăbușirea URSS și a sistemului statal comunist, Occidentul „își caută” dacă nu un adversar, în orice caz un competitor, un concurent redutabil, necesar fie și pentru a-și asigura coeziunea și solidaritatea structurilor și acțiunilor sale. Pentru instituțiile integraționiste de la Bruxelles, adversar și/sau competitor au fost naționalismul, populismele (de dreapta și de stânga), iar în afara spațiului integrat, Rusia, China, terorismul, ba chiar, de la o vreme, și SUA. (La care se adaugă sfidări endogene de tipul deficit de democrație, birocrația bruxelleză, interesele divergente ale partenerilor pe direcțiile nord-sud și vest-est etc.) 

Dar dacă pericolul poate veni chiar din interiorul spațiului european integrat? Parcă din grija de a nu resuscita monștri istorici de mult dispăruți, nimeni nu a inclus între riscurile majore pentru viitorul UE viabilitatea tandemului franco-german, care este de fapt piatră de fundament a edificiului european postbelic. Subiect istoricește delicat, dar nu neapărat sacrosanct, tabu, tandemul Paris-Berlin figurează, explicit sau implicit, ca o chezășie a integrării europene și a activității instituțiilor sale și ca un bun patrimonial care asigură coerență și dinamism demersurilor europene, inclusiv în momente dificile, de criză. De la generalul De Gaulle și până azi, relațiile franco-germane au evoluat în parametri normali și rezonabili, proiectând stabilitate și predictibilitate pe edificiul comunitar, iar dificultățile bilaterale de parcurs s-au rezolvat de regulă amiabil și discret.
Totul, până la apariția unei noi echipe de copiloți europeni – președintele Macron și liderul UCD (probabil viitor cancelar) Annegret Kramp-Karrenbauer („AKK”, după cum i se spune familiar și… mai scurt). Asperitățile franco-germane erau previzibile chiar de la începutul președinției, anunțată ca „jupiteriană”, a lui Emmanuel Macron, lider ambițios, cu puternice veleități europene, care nu puteau să nu irite Berlinul, dar pe care cancelarul Merkel le-a dezamorsat diplomatic. O situație pe care viitorul cancelar de la Berlin înțelege să o gestioneze altfel, după cum a semnalizat încă înainte de a fi desemnată în funcție. Oricum, presa europeană a rupt tăcerea din jurul crizei tandemului: „Dacă francezul vrea o intensificare a UE, germanul, când pronunță UE, adaugă imediat că fără statele-națiuni nimic nu va merge” – „Der Spiegel” – Germania. „Viziunea conservatoare a lui «AKK» despre viitorul Europei contrastează cu ideile mai radicale ale lui Macron” – „Financial Times” – Marea Britanie. „Cu două luni înainte de europarlamentare, tandemul franco-german nu mai funcționează” – „De Tijl” – Belgia. „Franța și Germania par să se îndrepte în direcții diferite” – „Contrepoints” – Franța. „Rareori a fost UE atât de lipsită de conducere” – „Die Presse” –Austria.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament