Oricât de imprevizibilă și de pasionantă ar fi, campania electorală pentru europarlamentarele din luna mai este doar parte a marii dezbateri europene a momentului, care nu are precedent ca profunzime și impact în istoria instituțiilor europene postbelice. O dezbatere de mare gravitate, căci constructul european este solicitat de cea mai gravă criză din istoria sa de până acum. De mai mulți ani, mai precis încă de la prăbușirea URSS și a sistemului statal comunist, Occidentul „își caută” dacă nu un adversar, în orice caz un competitor, un concurent redutabil, necesar fie și pentru a-și asigura coeziunea și solidaritatea structurilor și acțiunilor sale. Pentru instituțiile integraționiste de la Bruxelles, adversar și/sau competitor au fost naționalismul, populismele (de dreapta și de stânga), iar în afara spațiului integrat, Rusia, China, terorismul, ba chiar, de la o vreme, și SUA. (La care se adaugă sfidări endogene de tipul deficit de democrație, birocrația bruxelleză, interesele divergente ale partenerilor pe direcțiile nord-sud și vest-est etc.)
Dar dacă pericolul poate veni chiar din interiorul spațiului european integrat? Parcă din grija de a nu resuscita monștri istorici de mult dispăruți, nimeni nu a inclus între riscurile majore pentru viitorul UE viabilitatea tandemului franco-german, care este de fapt piatră de fundament a edificiului european postbelic. Subiect istoricește delicat, dar nu neapărat sacrosanct, tabu, tandemul Paris-Berlin figurează, explicit sau implicit, ca o chezășie a integrării europene și a activității instituțiilor sale și ca un bun patrimonial care asigură coerență și dinamism demersurilor europene, inclusiv în momente dificile, de criză. De la generalul De Gaulle și până azi, relațiile franco-germane au evoluat în parametri normali și rezonabili, proiectând stabilitate și predictibilitate pe edificiul comunitar, iar dificultățile bilaterale de parcurs s-au rezolvat de regulă amiabil și discret.
Totul, până la apariția unei noi echipe de copiloți europeni – președintele Macron și liderul UCD (probabil viitor cancelar) Annegret Kramp-Karrenbauer („AKK”, după cum i se spune familiar și… mai scurt). Asperitățile franco-germane erau previzibile chiar de la începutul președinției, anunțată ca „jupiteriană”, a lui Emmanuel Macron, lider ambițios, cu puternice veleități europene, care nu puteau să nu irite Berlinul, dar pe care cancelarul Merkel le-a dezamorsat diplomatic. O situație pe care viitorul cancelar de la Berlin înțelege să o gestioneze altfel, după cum a semnalizat încă înainte de a fi desemnată în funcție. Oricum, presa europeană a rupt tăcerea din jurul crizei tandemului: „Dacă francezul vrea o intensificare a UE, germanul, când pronunță UE, adaugă imediat că fără statele-națiuni nimic nu va merge” – „Der Spiegel” – Germania. „Viziunea conservatoare a lui «AKK» despre viitorul Europei contrastează cu ideile mai radicale ale lui Macron” – „Financial Times” – Marea Britanie. „Cu două luni înainte de europarlamentare, tandemul franco-german nu mai funcționează” – „De Tijl” – Belgia. „Franța și Germania par să se îndrepte în direcții diferite” – „Contrepoints” – Franța. „Rareori a fost UE atât de lipsită de conducere” – „Die Presse” –Austria.
Cu câteva săptămâni înainte de europarlamentare, președintele Macron a lansat un nou mesaj european în consacrata sa notă emfatică, dar care, de data aceasta, a primit, pentru prima oară, o replică abrazivă din partea colegului de tandem european, viitorul (probabil) cancelar german. Și – iarăși pentru prima oară – schimbul public de replici franco-germane (care în urmă cu o lună și jumătate au reînnoit tratatul lor bilateral fundamental) nu angajează președintele francez și șeful guvernului german, ci eventual succesorul acestuia, liderul principalului partid de guvernământ de la Berlin. Chițibușării de bucătărie politică? Poate, dar, oricum, simptome nu prea optimiste pentru viitorul „bolnavului european”, cum începe să se exprime, într-o notă senzaționalistă, chiar și presa occidentală.
Este drept că Uniunea Europeană străbate un tronson dificil și are ghinionul să schimbe atelajul în plină călătorie, căci neclaritățile dintre vizitii și dintre drumeții din caleașcă solicită limpezire. Oricât de forțată ar putea părea, această mică alegorie europeană schițează o stare de fapt. Constructul european este în căutări febrile și în criză, adică de fapt așa cum a fost mai întotdeauna de la înființarea sa, în urmă cu peste 70 de ani. Într-un fel, așadar, actualul moment dificil nu trebuie dramatizat peste măsură. Dar nu este mai puțin adevărat că această criză, în plină desfășurare, este cea mai gravă și mai complexă din toate încercările precedente care au solicitat lucrarea europeană.
Patrimoniul (mai degrabă nedorit) de dosare europene ce-și așteaptă rezolvarea la Bruxelles și în capitalele continentului crește mereu, instituțiile europene devenite o „Europă a birourilor” au nevoie de o restructurare radicală, Parlamentul European își va schimba în mod clar configurația, Comisia Europeană și tandemul conducător al UE (ambele nealese) vor fi și ele altceva.
Și tocmai acum, președintele Franței descarcă în mijlocul acestui peisaj aglomerat un morman de teze și propuneri care, așa cum remarcă unele ziare europene, urmăresc parcă mai degrabă să-i dezbine decât să-i adune laolaltă pe membrii UE, dar și pe partenerii lor extraeuropeni.
În prelungirea discursului triumfal de acum doi ani și jumătate rostit la Sorbona, președintele Macron a concretizat prin propuneri unele idei enunțate atunci la modul general. Toate converg spre ceea ce șeful statului francez numește „renașterea europeană”, văzută însă într-o formulă proprie, mai federalizată, mai instituționalizată. Nu însă din păcate și mai unită, mai firesc integrată, ci mai degrabă pe tipicul „Europei cu două viteze”. Poate și o Europă mai cazonă, căci se vorbește tot mai apăsat de o armată europeană, de un „NATO european” de un Consiliu de Securitate pentru Europa. Parisul vrea parcă o „Europă birocratică”, cu o sumedenie de instituții – consilii, birouri, agenții etc. – dar și cu o „Conferință Europeană” care să reunească, la sfârșitul anului, suflarea civică europeană. Se mai preconizează o poliție de frontieră și un birou european de azil, un altfel de Spațiu Schengen, un Consiliu European de securitate internă, un tratat de apărare și securitate europeană, o bancă europeană a climei, o agenție de protecție a democrației, un consiliu european al inovației etc. etc.
Temeritatea și tenacitatea de constructor și reformator european ale președintelui Macron, oricât de bine intenționate ar fi demersurile sale, nu sunt însă de ajuns. Franța, dezbinată de probleme interne, așteaptă răspunsuri la alte întrebări, Germania privește suspicios la propensiunile de lider european nr. 1 ale partenerului de tandem al UE, SUA dezagreează și ideea de „NATO european”, și „preferința europeană” în materie de achiziții strategice, țările din „Noua Europă” nu uită reproșul ce li se tot face că văd în UE doar o „piață”, Rusia știe că referința la „interferența electorală” străină o vizează.
Și totuși, o proclamație preelectorală europeană înainte de testul electoral important din luna mai era necesară, iar euroentuziasmul autorului ei este oportun. Dar impactul unui asemenea mesaj nu ar fi câștigat considerabil dacă era convenit de către toate statele membre ale UE? Sau măcar dacă se emitea un text comun franco-german? În orice caz, încă unul dintre reproșurile (nu puține) aduse de cancelariile și presa din Europa inițiativei Palatului Elysée este faptul că liderul francez se adresează direct „cetățenilor europeni”, peste granițele statelor și peste capul conducătorilor lor, într-o devălmășie eurocivică derutantă. Așa se face că, până la urmă, „Tribuna” președintelui francez riscă să se întoarcă asemenea unui bumerang, și nu numai către Paris, ci asupra Europei Unite ca ansamblu. Pentru prima dată în istoria tandemului european, Berlinul și Parisul își fac publice – și încep să polemizeze pe – subiecte divergente delicate, dar care mocnesc de mai multă vreme.
În mod concret, comentatorii au reținut din textul-replică al liderului UCD trei puneri la punct la adresa Parisului. 1. Germania afirmă tot mai răspicat că Europa trebuie să-și aibă un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU, iar acesta nu ar putea fi altul decât actualul loc al Franței (și pe care ar urmă să-l preia Germania). 2. Berlinul ar vrea ca Parlamentul European să renunțe la cel de al doilea sediu al său, de la Strasbourg (Franța). 3. Berlinul dezavuează public o serie de propuneri formulate în textul președintelui francez și „trimite în corzi toată Europa socială în sos Macron”, cum se exprimă necruțător ziaristul german Thomas Schnee. Seria neconcordanțelor de abordare a problematicii comune europene între Paris și Berlin este însă, din păcate, mult mai extinsă și ea abia începe să fie detaliată de analiștii occidentali. Exemplul cel mai la îndemână este că, parcă printr-o ironie a soartei, partidele de guvernământ din Germania și Franța se află, la apropiatele europarlamentare, la concurență, în coaliții electorale diferite, de fapt – de ce nu? – rivale.
În relațiile franco-germane se prefigurează un capitol inedit, dar care poate fi deveni exploziv. Berlinul nu pare dispus să dea amploare actualelor dizarmonii din relațiile bilaterale, având propriile probleme interne.
De fapt, și președintele Macron are de gestionat în țară o situație deloc de invidiat. Vor renunța Berlinul și (mai ales) Parisul să se afunde pe calea rivalităților lor „parteneriale” tocmai într-un moment când Europa Unită are nevoie de solidarizare și acțiune coerentă mai mult ca alte dăți în trecutul UE? Cu o Americă imprevizibilă, o Chină și o Rusie emergente și tot mai coordonate, cu actori nonstatali tot mai redutabili, cum ar putea Uniunea Europeană să se exprime ca un actor mondial cu forță de negociere credibilă, nu prin disuasiune militară, ci prin înțelepciune politică și performanță economică? Vocea Europei în lume se face auzită la nivelul pe care i-l poate asigura unitatea ei de acțiune. Tandemul Berlin-Paris nu-și poate îngădui disfuncționalități pentru că, deocamdată cel puțin, nu are substitut în arhitectonica europeană.
