Rândurile ce urmează au fost scrise cu sentimentul apăsării din cauza mersului epidemiei. Ca să parafrazăm o vorbă populară, țara arde și unii fac analize macroeconomice. Dar viața nu merge fără economie și guvernele iau decizii pornind de la evaluări cantitative și alte premise. Cât de mult contează cifrele s-a văzut și la ultimul Consiliu European dedicat bugetului UE și planului de redresare economică.
În lunile ce vin instituțiile europene trebuie să definitiveze bugetul UE pentru exercițiul 2021-2027 și planul de redresare; cele două vor cumula probabil 1.850 miliarde euro, din care României i se vor aloca cca 80 miliarde euro. Dacă scădem contribuția la bugetul UE ar fi vorba de cca 60 miliarde euro, din care 16,7 miliarde ar fi împrumuturi ultraieftine – ce beneficiază de ratingul UE (al Germaniei ca factor principal). Cei care fac referire la împrumuturi trebuie să observe costul de finanțare cerut de piețe României acum și orizontul de timp pentru rambursări. Granturi nete vor fi 42-43 miliarde euro, din care 16,8 miliarde din planul de redresare. 70% din banii din acest plan ar trebui să fie utilizate în intervalul 2021-2023, cu posibilitatea ca 10% să poată fi trași în avans, în 2020 (conform unor afirmații ale comisarului Paolo Gentiloni).
Cât se putea obține și în ce condiții este tema în dezbaterea internă, cum se întâmplă peste tot în UE. Ce contează este să vedem cum putem fructifica mai bine resursele europene, care excluzând contribuția la bugetul comun, înseamnă cumulate peste 30% din PIB-ul actual al României. De-a lungul exercițiului 2021-2027 și raportat la acest PIB ar fi mai bine de 4% anual ca medie; dacă am avea, ipotetic, o creștere anuală medie a PIB-ului să zicem de 3,6%, banii europeni ar fi ca medie 3,2% anual din PIB. Dacă absorbția de bani ar fi 80% din nivelul maxim, am avea un plus de resurse la buget de cca 2,6% din PIB anual în medie. Pentru a vedea forța investițională în sectorul public (formarea brută a capitalului) ar trebui să adăugăm și investițiile din resurse proprii, care în ultimii ani au fost de 2,5-3% din PIB, dar care pot crește în anii următori într-un scenariu bun. La investițiile publice s-ar adăuga investiții private pentru economie în ansamblu. Ar trebui să ținem însă cont de faptul că unii bani europeni sunt subvenții agricole, ce nu se transformă automat în investiții. Aceste cifre sunt orientative, mai ales că operăm cu medii și absorbția nu este uniformă în timp.
Există un beneficiu al resurselor europene puțin evocat în discuția publică și care merită atenție – mă refer la chestiunea macroeconomică.
România a început lupta contra COVID-19 cu un handicap macroeconomic major: deficit bugetar (pe standard european, ESA) de 4,3% din PIB în 2019, în timp ce deficitul structural (peste 4% din PIB în 2019) și cel primar (peste 3% din PIB în 2019) sunt între cele mai adânci din UE. În aprilie 2020, în pofida izbucnirii pandemiei și suspendării (temporare) a regulilor fiscale în UE, Comisia Europeană a început procedura de deficit excesiv (EDP). În 2009, în criza financiară, aproape toate statele din UE erau în procedură EDP, acum numai România. În timp ce creșterile mari de deficit bugetar ale altor state din UE sunt cauzate de efecte ale pandemiei, circa jumătate din deficitul probabil din acest an la noi este legat de deficitul bugetar structural. Creșteri de cheltuieli permanente ar mări această pondere. Este de notat că deficitul de cont curent arată o deteriorare a finanțării, cu pondere a fluxurilor pe datorie în creștere, în bună parte denominate în valută, cu riscurile ce decurg. Și la deficitul de cont curent (4,6% din PIB în 2019) avem starea cea mai nefavorabilă din regiune în ultimii ani.
Marea provocare macroeconomică în anii ce vin este corecția deficitului bugetar, a dezechilibrului macroeconomic.
Cu o creștere a punctului de pensie de 10%, cum se sugerează ca variantă din partea MFP, deficitul bugetar ar fi probabil în jur de 8% în 2020 și nu ar scădea în mod semnificativ în 2021 chiar asumând o creștere a PIB-ului de peste 4%.
O întrebare cheie este dacă piețele vor accepta deficite bugetare de peste 7%, chiar 6% câțiva ani în șir având în vedere mărimea deficitului structural. Din acest punct de vedere, trebuie făcută distincție între cheltuieli permanente și cheltuieli one-off (cauzate de nevoia de a atenua efectele epidemiei). Dacă revenirea economică va fi mai anevoioasă în 2021 decât se anticipează și ar fi nevoie de susținere a activității economice, este probabil ca, într-un context judecat la scară europeană, să se disocieze o corecție pe componenta structurală a deficitului total de partea de cheltuieli nepermanente.
Această corecție presupune un program pe câțiva ani, care să ducă deficitul aproape de 3% din PIB. Se poate gândi care ar fi combinații între ajustări de cheltuieli și creștere de venituri fiscale/bugetare. Oricum, impactul va fi semnificativ, concomitent pe cerere și pe ofertă. Și vedem de ce fondurile europene au un rol cheie pentru a ușura corecția. Nu numai că pot susține cererea agregată prin cheltuieli guvernamentale suplimentare de, să presupunem, 2-2,5% din PIB anual (net de contribuția la bugetul UE), dar și producția internă. Banii europeni ar ajuta și finanțarea balanței de plăți.
Raționamentul trebuie să fie nuanțat totuși dat fiind că absorbție de bani europeni a existat și în anii trecuți. Este necesară și cofinanațare bugetară de 15%, chiar dacă reguli de accesare au fost relaxate în acest an și este posibil să opereze la fel și în anul ce vine.
Este vital deci ca absorbția de fonduri europene să fie cât mai mare în anii când ar trebui să facem corecție macroeconomică. De subliniat că resursele din planul de redresare ar trebui folosite cu precădere în intervalul 2021-2023. Experiența din anii trecuți reclamă circumspecție, dar trebuie să reușim cât mai bine în noul exercițiu financiar.
Chestiunea macroeconomică este tare complicată, deși datoria publică este încă rezonabilă – cca 35% din PIB în 2019 și probabil 43-44% în 2020. Polonia, de pildă, are anunțat un deficit de 7-8% din PIB în acest an, dar care este generat în principal de susținerea economiei (era anunțat echilibru bugetar înainte de pandemie). Ungaria are prognozat un deficit bugetar sub cel al Poloniei în 2020, sub influența principală a pandemiei. Ambele țări, ca și Cehia, au balanțe externe mult mai echilibrate și economii mai robuste.
Eforturi de a reveni la deficite mai mici în UE nu vor întârzia, chiar dacă țări cu ratinguri bune pot valorifica un timp mai îndelungat condițiile monetare induse de politici neconvenționale, de scăderea ratei naturale a dobânzii în ultimele decenii. România nici nu poate utiliza programe QE cum fac state cu economii puternice, sau unde se emite moneda de rezervă.
La cum să se facă corecția macroeconomică în România trebuie să răspundem nu peste mult timp. De aceea, banii europeni contează în ecuația macro.
Cei care consideră că deprecierea cursului este soluția pentru corecția macroeconomică se cuvine să introducă în judecată câteva considerente. Astfel, o depreciere controlată poate ajuta, în timp ce una brutală poate destabiliza economia – inclusiv printr-o fugă de leu. Aici sunt de avut în vedere anticipări inflaționiste, efecte de bilanț pentru gospodării și firme, grad de euroizare, etc. În Polonia și Ungaria, în Cehia, problema cursului (deprecierii) nu este obsesivă. Ideea este că, în România, corecția cererii agregate, a dezechilibrului extern, nu se poate face numai prin depreciere; este necesară o ajustare a deficitului bugetar, chiar dacă în mod gradual. De notat că ajustarea prin curs depinde de ponderea bunurilor și serviciilor exportabile și care pot substitui importul (tradables) în PIB, de elasticitățile exportului și importului la mișcarea cursului (în logica condiției Marshall-Lerner) – cumulate trebuie să fie sensibil peste 1. Inserția în lanțurile de producție europene și valoarea adăugată produsă acasă sunt de asemenea de avut în vedere.
Problematica structurală a utilizării banilor europeni nu este tema acestui text. Dar merită să fie menționate aspecte ce ajută echilibrul și dezvoltarea durabilă. Banii europeni, dacă susțin reforme structurale și guvernanța mai bună a sectorului public, dezvoltarea de avantaje competitive, măresc PIB-ul potențial. Acesta este augmentat și de dezvoltarea infrastructurii de bază, a agriculturii (industriei agroalimentare), amenajarea teritoriului și protecția mediului. Sănătatea publică și educația publică mult mai bine finanțate, cu infrastructură mai bună, ajută robustețea economiei, a societății.
Episoade epidemice ne mai pot vizita, schimbarea de climă poate fi devastatoare dacă nu luăm măsuri din timp, dacă nu avem un buget public robust, cu spațiu fiscal adecvat, care să ajute la amortizarea șocurilor. De aceea, problema creșterii veniturilor bugetare nu este o marotă, ci are origine în starea precară a bugetului public (în care cheltuieli cu salarii și asistență socială dețin parte covârșitoare din veniturile fiscale) și provocări imense la orizont. Oricât am încerca să raționalizăm (reduce) cheltuieli bugetare și crește eficiența utilizării, este necesară mărirea veniturilor bugetare. Sunt țări în vecinătatea noastră (Bulgaria, Polonia, Georgia) unde s-a reușit creșterea veniturilor fiscale prin programe serioase și voință politică; teza ca un nivel jos al acestor venituri este un dat structural este incorectă.
Este de menționat că în numeroase țări (în Europa) se discută despre sistemele de impozitare pentru a conferi politicilor fiscale un rol mai mare în stabilizarea macroeconomică; este vorba de stabilizatori automați, reguli fiscale (care să fie mai puțin prociclice), combaterea evaziunii fiscale și a arbitrajului de jurisdicție fiscală. Analize în acest sens fac instituții internaționale (FMI, OCDE, etc.) și Comisia Europeană. În UE este țintită creșterea veniturilor proprii ale bugetului UE prin taxe comune. Este timpul să deschidem ochii și să vedem realitatea așa cum este.
Sistemele economice reale, fie și cele mai avansate tehnologic, au devenit mai fragile din varii motive în anii din urmă – îndatorare publică și privată mai mare, distribuire mai asimetrică a veniturilor, înclinație crescută spre investiții pe termen scurt (speculative), riscuri sanitare și legate de schimbarea de climă, alte pericole neconvenționale (informatice) etc. Sistemele financiare sunt mai fragile în pofida unei capitalizări mai bune a băncilor deoarece riscuri sistemice au crescut (din cauza interconectării și expunerii pe entități supraîndatorate), au proliferat și în entități nebancare.
Fragilitatea economiilor/societăților, într-un fel un paradox al vremurilor noastre (deoarece ai presupune că progresul tehnologic conduce la mai multă reziliență), obligă să regândim aspecte privind guvernanța publică și privată, conduită individuală și de grup, relația cu natura, starea bugetelor publice și private. Cu atât mai mult este de făcut în România, unde avem de realizat o corecție macroeconomică de amploare și de rezolvat probleme structurale fundamentale.
În loc să ne lamentăm că nu avem expertiză, că instituțiile sunt slabe, să încercăm să facem mai bine și mai responsabil în utilizarea de bani europeni și politicile publice, conduita fiecăruia (apropo de modul în care se respectă regulile de protecție individuală și socială în lupta contra epidemiei).
PS. Afirmația recentă în „ZF” (27 iulie) și atribuită unei analize a CFA că banii europeni ar putea mări creșterea potențială cu 5% din PIB este inexplicabilă, fiindcă ar însemna o creștere potențială de 8-9% anual (de la creșterea de acum, de 3-4%). Poate s-a avut în vedere o mărire a creșterii potențiale de la 3-4% la 5%. n
Acest text nu angajează în mod necesar instituţiile cu care autorul este afiliat.
