Atunci când s-a vorbit c-o jumătate de gură de mărirea vârstei de pensionare la 70 de ani, m-am întrebat de ce 70 și nu 75,56, 72,11 la bărbați și 79,07 la femei. Dacă vârsta de retragere ajunge la același nivel cu speranța de viață, politicienii nu mai au absolut nicio responsabilitate, ba crește în acest fel și PIB pe locuitor.

Ca să surprindem fenomenul, sistemul piramidal pay-as-you-go se bazează pe contribuțiile lucrătorilor activi, care se constituie în pensii și față de care poartă răspunderea clasa politică. Bineînțeles că dacă fiecare economisește pentru el și nu pentru alții n-ar fi trebuit să tot urce vârsta de pensionare pentru ca politicienii să încerce apoi să fie responsabili față de cât mai puține persoane prin majorarea vârstei.

Problema este însă că tot mărindu-se vârsta la care ies oamenii la pensie crește șomajul în rândul tinerilor. Dar această chestiune nu-i pasionează prea mult pe oamenii politici, pentru că nu față de aceștia au ei obligații și atunci îi sacrifică pe cei tineri.

În România, de pildă, șomajul văzut ca întreg se plasează mult sub media europeană, însă cel în rândul tinerilor e de patru ori mai mare ca rată și peste media comunitară. Nu avem nivelurile duble față de media UE din Grecia, Spania și Italia, dar e destul de mare pentru ca migrația în străinătate să se producă la noi încă de pe băncile școlii. Deși chiar dacă termină o universitate în străinătate și doresc să profeseze în domeniu, românii și ceilalți estici tot nu-și găsesc de lucru și atunci generează start-up-uri.

Și una peste alta, la nivel național și regional mai intervine și salariul minim, care condiționează angajatorul să-i atribuie tânărului absolvent o sumă de bani care n-are legătură cu pregătirea și productivitatea sa. Așa că mai bine nu-l angajează. Situație care-i avantajează pe cei aflați deja în sistem, în dauna celor nou-intrați.

Nu înseamnă că România nu se confruntă cu o anomalie. Pe de o parte, procesul de îmbătrânire se accentuează. Pe de alta, tinerii nu prea reușesc să le ia locul celor mai în vârstă. Pentru un manager e mai ieftin să înlocuiască munca necalificată, cauzată de slaba pregătire sau lipsa de experiență, cu aceea calificată a actualilor angajați, cărora le poate mări salariile și le poate cere o productivitate mai mare.

E limpede, cunoștințele dobândite pe băncile școlii nu-l ajută pe tânărul absolvent. Dovadă stă faptul că, la nivelul Uniunii Europene, recunoscută pentru salariile minime generoase, 40% din tineri sunt angajați vânzători, chelneri sau personal hotelier. Sunt însă state în est, precum Polonia, unde rata șomajului în rândul tinerilor s-a micșorat de la 40% la 12%. E adevărat că până la 6%-9%, nivelul din Germania, Olanda sau Austria, e cale lungă. Și Cehia sau Slovenia se plasează în acest interval, ca dovadă că e important și cât de restructurată e o economie. Este adevărat că România a fost constrânsă să mai apeleze la tineri în condițiile în care s-a confruntat cu plecări masive în străinătate, deși probabil că nu matematicieni și fizicieni s-au angajat într-o țară în care cel mai mare angajator e un retailer. Dar important de zis este că, pe ansamblu, șomajul în rândul tinerilor e mare în Europa, dublu cât în Statele Unite.

Ca să rezolve problema celor față de care aveau obligații, politicienii europeni au sacrificat viitorul, cu precizarea că și în aceste condiții, în care vizează perspectiva pe termen scurt, de regulă între un mandat și altul, se pot confrunta cu dificultăți. Pay-as-you-go nu e funcțional în context de criză, pentru că are nevoie de un număr stabil de angajați cărora să le tot crească salariile. De războaie nici nu poate fi vorba, deoarece atunci sistemul piramidal pur și simplu intră în colaps. Iată deci de ce e nevoie ca fiecare să cotizeze pentru el!

În fine, Adam Smith a postulat că principala condiție pentru prosperitatea unei țări este creșterea numărului locuitorilor săi. Iar populația și economia pot crește pe seama sporului natural, dar și artificial – pe baza imigrației. De aceea UE a integrat în 1973 Irlanda, țară care avea o rată a fertilității (copii născuți de o femeie pe parcursul vieții) dublă față de media celor 11 state care compuneau Uniunea: 3,9. Iar în 1981 și 1986, când rata scădea la 1,5, venea rândul aderării Greciei, Spaniei și Portugaliei – țări în care femeile aduceau pe lume doi copii.

Firește că valurile de extindere au conferit conducătorilor Vestului suficient răgaz pentru a elabora o strategie demografică și trecerea de la o dezvoltare extensivă la una intensivă, însă ei au preferat, mai departe, să birocratizeze și să hiperfiscalizeze Uniunea. În locul unei piețe unice, așa cum visa Winston Churchill, a ieșit doar o uniune vamală. Cu mențiunea că traiul subvenționat i-a făcut pe greci și spanioli să ajungă din frunte la coada ratei fertilității. Mai mult, potențialul viitorului pentru motivele egoiste ale prezentului a fost grevat în aceste țări, ca și în Italia, nu doar de șomajul masiv în rândul tinerilor, derulat în paralel cu creșterea vârstei de pensionare, ci și de supraîndatorare.

Am tot reluat ideea că Brexitul a vrut să sugereze clasei politice corupte din UE că a venit momentul să se restaureze reperele capitaliste, piețele și respectul față de proprietatea privată. Și am adăugat că acesta urmărește ancorarea caracterului europenilor și eliminarea discreționarismului.
Acum, dacă tot am pomenit de Churchill, cu atât mai mult e bine de subliniat că Brexitul reprezintă o reacție la corupția din Europa continentală și se poate face o paralelă cu retragerea de la Dunkerque.
Dar la fel de important este de amintit de influența exercitată de Rusia asupra Europei, fiindcă aceasta a răspândit într-o mare parte a Uniunii modul ei de a fi. Scriam la un moment dat că spre deosebire de socialismul suedez, olandez, danez, britanic sau elvețian, cel sudic rezonează cu acela din Federația Rusă. La fel se întâmplă însă și-n Germania, care folosește condițiile economice pentru a-i subjuga pe alții și din acest motiv socialismul e de tip leninist.

Și explicam că socialismul rusesc, ce încearcă să domine UE, seamănă mult cu feudalismul. Niște caste, oligarhii, pun mâna pe putere și se organizează în afara piețelor. Privilegiile se moștenesc ca în Evul Mediu într-o lume corporatistă ajunsă așa cu reglementări și prin intervenționismul statului. Realocarea resurselor se numește redistribuire și o face bugetul, nu piața. Și ca întotdeauna când diviziunea muncii și cooperarea pașnică suferă, coerciția face să fie activ în societate cultul violenței.

„The Economist” nota, la rândul său, că UE e sufocată de fenomenul marionetelor politice: „Puterea nu se află întotdeauna acolo unde v-ați putea aștepta în Europa. Șoferii de pe bancheta din spate cârmuiesc Polonia, România și Cehia în direcția greșită”.

Fără a uita să precizeze că: „Europenii s-au obișnuit să aibă de-a face cu șoferii de pe bancheta din spate, atunci când Vladimir Putin a condus Rusia în calitate de prim-ministru în 2008-2012, în timp ce omul bun la toate, Dmitri Medvedev, a ținut cald tronul prezidențial”.

Ca să rezum, Rusia a răspândit în întreaga Uniune Europeană modelul ei, în loc să o facă UE cu Federația. Iar una ca asta îi nemulțumește pe britanici, care își justifică decizia de a părăsi spațiul comunitar prin aceea că ei nu discută cu marionete.

Regatul Unit nu are nemulțumiri legate de socialism în sine, ci cu acel tip practicat în țările mediteraneene, estice și Germania. Ocazie cu care sunt nevoit să-l readuc în discuție pe Vilfredo Pareto pentru a remarca diferențele de viziune. În societățile capitaliste există „mobilitate socială”, circulația elitelor. În vârful scării sociale persoanele sunt bogate și importante din punct de vedere politic, dar aceste persoane – aceste elite – sunt mereu altele. Spre deosebire de feudalism, când aristocrații dețin averi importante sute de ani, independent de calitățile, talentele, caracterul sau morala lor.

La fel ca în feudalism, în spațiul menționat se cultivă iobăgia. Deosebirea dintre UE și Rusia e doar aceea că prima e condusă de seniori care se prevalează de republici prezidențiale, pe când, la ruși, stăpânii feudelor sunt, la rândul lor, controlați autoritar de un țar. La ei e republică prezidențială și poate că e un model ceva mai reușit în măsura în care „împăratul” își asumă.

Oricum ar fi România, e posibil să fie un experiment, pentru ca Rusia să vadă diferența dintre o republică parlamentară și una prezidențială.
Închei reamintind că spuneam la un moment dat, mai în glumă, mai în serios, că lui Nicolae Ceaușescu – unul dintre promotorii socialismului de inspirație rusească – i-ar fi plăcut în UE, fiindcă e imposibil ca citind 3-4 sloganuri europene să nu ne amintim de vreunul din vremea lui. Ceea ce pentru noi constituie un complex de superioritate față de irlandezul sau olandezul neinstruit, care abia acum învață ce-i socialismul.
Sigur că și reciproca e adevărată. Ceaușescu a zis că, în România, capitalismul se va întoarce când o face plopul pere și răchita micșunele. Aplauze! Scandări! Însă șomajul în rândul tinerilor trădează feudalismul.

DISTRIBUIȚI
Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor șef al revistei Finanțiștii, publicist la Jurnalul Național, Săptămâna financiară, Piața financiară, Curentul, Bursa, Evenimentul zilei. Mai multe materiale de același autor, pe http://bloguluibalan.ro