„Mă întreba cineva dacă văd pericolul unei crize autoinduse în România în pofida unui mediu internațional stabil. O întrebare legitimă, pentru că, în opinia mea, dacă criza internațională din 2008 nu ar fi apărut, România și-ar mai fi putut duce ceva timp imensul deficit de cont curent din acel moment. Pentru că fluxurile de capital ar mai fi continuat să intre o perioadă, având la bază exuberanța investitorilor. Momentul în care toată lumea a realizat că «împăratul e gol» a fost adus de criza care a oprit fluxurile de capital care ne finanțau deficitul.
Deci nici în contextul actual nu cred că există un pericol iminent atâta vreme cât mediul extern rămâne favorabil. Și asta chiar dacă tendințele interne negative sunt cât se poate de clare: inflația crește, deficitele externe cresc și ele, cursul se depreciază, iar economia «duduie» mult peste potențial. Un context în care BNR este nevoită să înceapă să apese pedala de frână. Ceea ce mă duce la principalul scenariu care ar conduce la un posibil derapaj economic spre criză chiar și în lipsa unei crize externe: pierderea independenței BNR și inabilitatea acesteia de a frâna la timp.”
Asta spuneam într-un comentariu acum 10 luni, intitulat „Fed și BNR subminează economia”, http://www.raducraciun.ro/fed-si-bnr-submineaza-economia/.
Și iată-ne exact în filmul în care independența BNR este pusă la grea încercare. Stabilirea mai nou de către guvern a unei dobânzi de referință de 2%, universal valabilă indiferent de mersul economiei, în funcție de care impozitează băncile, pune BNR cu spatele la perete. Orice creștere a dobânzii de către aceasta mărește șansele unei crize sistemice a sistemului bancar supraimpozitat, prin raportarea unui ROBOR în creștere la referința de 2% stabilită de guvern. Cu alte cuvinte, politica monetară nu mai este independentă, ci dependentă de o dobândă fixă stabilită de guvern. Ceea ce echivalează cu amputarea politicii monetare.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Simultan, se dorește și un curs valutar mai stabil prin utilizarea, la nevoie, a rezervelor de valută ale BNR. Utopia rezidă în ipoteza că indiferent de politica fiscală, de politicile economice ale guvernului, BNR e datoare să păstreze atât stabilitatea dobânzilor, cât și a cursului.
Vestea proastă pentru ateii economiei este că există o trinitate de care, mai devreme sau mai târziu, vor fi obligați să țină cont. Ea poartă numele de „trinitatea imposibilă” și este un concept economic care statuează că este imposibil ca o țară să aibă simultan un curs de schimb fix, o politică monetară independentă și fluxuri de capital liberalizate.
O țară precum Bulgaria, care un consiliu monetar ce a stabilit un curs fix leva-euro, permite dobânzilor să fluctueze liber, fiind pe pilot automat pentru a prelua șocul intrărilor sau ieșirilor de capital. Marea majoritate a țărilor mature economic au însă politici monetare independente ale băncilor centrale, la pachet cu fluctuații ale cursului, în condițiile liberalizării fluxurilor de capital.
Este un concept pe care îl predau la cursul de macroeconomie, la care, din păcate, nu participă și cei care iau deciziile macroeconomice. Ateii economiei românești fie nu cunosc, fie par să nu creadă în această trinitate imposibilă și forțează controlul a două dintre variabile. Acest lucru va fi posibil doar cu oprirea liberalizării fluxurilor de capital (una dintre condițiile esențiale care au permis României să primească eticheta de economie de piață funcțională) sau cu consumarea rezervelor de valută ale BNR.
Oricare dintre cele două variante e de neimaginat că poate fi folosită. Au mai experimentat și alte țări și s-au fript rău de tot. Așa că singura soluție este o revenire la normalitate: să lăsăm BNR să miște dobânzile după cum crede de cuviință, iar cursul să reflecte performanța noastră economică. Să nu spargem oglinda doar pentru că nu ne convine ce vedem în ea.
