Într-o economie globalizată, puterea economică și chiar geopolitică a țărilor depinde într-o mare măsură de vocația companiilor locale de a investi și de a se extinde în țări terțe. Sigur că la prima vedere cele mai avantajate par să fie țările bogate, care au acumulat suficient de multă avuție care să le permită să o pună la treabă și pe alte meridiane. Subiectul este însă mai complex de atât, deoarece capacitatea de a se extinde a companiilor unei țări și abilitatea acestora de a face față unui mediu de afaceri diferit de cel autohton, câteodată chiar advers, se construiește mai întâi în propria țară printr-o înaltă calitate a procesului de guvernanță corporativă. Pentru că, de la un punct încolo, oricât de buni tehnicieni ar fi angajații sau oricât de îndestulătoare ar fi resursele, sau oricât de competitive produsele, nu poți face saltul ca și companie la nivel regional fără a trece la nivelul următor al guvernanței corporative.
Lipsa vocației internaționale a firmelor românești nu este întâmplătoare. Și nici nu este consecința unei conspirații internaționale. Ea spune mai degrabă ceva despre lipsa de confort pe care conducătorii companiilor românești o au atunci când vine vorba de extinderi transfrontaliere. Într-un fel, normal. Astfel de decizii nu sunt ușor de luat, deoarece presupun asigurarea de resurse și asumarea de riscuri. Tocmai de aceea astfel de decizii necesită o structură de guvernanță a firmelor extrem de articulată, dar care în România lipsește de cele mai multe ori.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament