Într-o economie globalizată, puterea economică și chiar geopolitică a țărilor depinde într-o mare măsură de vocația companiilor locale de a investi și de a se extinde în țări terțe. Sigur că la prima vedere cele mai avantajate par să fie țările bogate, care au acumulat suficient de multă avuție care să le permită să o pună la treabă și pe alte meridiane. Subiectul este însă mai complex de atât, deoarece capacitatea de a se extinde a companiilor unei țări și abilitatea acestora de a face față unui mediu de afaceri diferit de cel autohton, câteodată chiar advers, se construiește mai întâi în propria țară printr-o înaltă calitate a procesului de guvernanță corporativă. Pentru că, de la un punct încolo, oricât de buni tehnicieni ar fi angajații sau oricât de îndestulătoare ar fi resursele, sau oricât de competitive produsele, nu poți face saltul ca și companie la nivel regional fără a trece la nivelul următor al guvernanței corporative.
Lipsa vocației internaționale a firmelor românești nu este întâmplătoare. Și nici nu este consecința unei conspirații internaționale. Ea spune mai degrabă ceva despre lipsa de confort pe care conducătorii companiilor românești o au atunci când vine vorba de extinderi transfrontaliere. Într-un fel, normal. Astfel de decizii nu sunt ușor de luat, deoarece presupun asigurarea de resurse și asumarea de riscuri. Tocmai de aceea astfel de decizii necesită o structură de guvernanță a firmelor extrem de articulată, dar care în România lipsește de cele mai multe ori.
Din păcate, România are o lungă tradiție de firme de stat conduse lamentabil și aduse într-o situație financiară dificilă sau mult mai proastă decât potențialul real al companiei. Din nou, nu străinii le-au pus pe butuci, ci noi înșine. În astfel de companii, Consiliile de Administrație (CA) au fost privite mai degrabă ca sinecuri pentru cei conectați politic, fiind „mobilate” de prea puține ori cu profesioniști cu competențe diverse, dar relevante. În aceste condiții, conducerea executivă a companiilor nu a regăsit în propriul CA cutia de rezonanță în care să își valideze ideile și împreună cu care să creioneze o gândire pe termen lung. În consecință, și obiectivele conducerii executive s-au ridicat mult prea rar la rangul de „strategice”, rămânând de multe ori la nivel de „tactice”: supraviețuirea companiei de pe o zi pe alta și propriul buzunar.
Cu un acționar atât de dezinteresat de calitatea guvernanței, companiile de stat românești vor continua să aibă garanția unei prezențe internaționale cvasi-inexistente. Provizoratul existent în multe firme de stat și numirea uneori a unor persoane fără un nivel de calificare corespunzător nu au cum să îmbunătățească calitatea conducerii firmelor de stat românești. Ca urmare, potențialul lor va rămâne în continuare sub-utilizat și mărginit la teritoriul național. Asta, în timp ce vedem din ce în ce mai multe companii din regiune, din țări foste socialiste, care își extind operațiunile în România.
România își clamează periodic titlul de putere regională, dar pierde din vedere un lucru important. Un astfel de titlu nu se clamează, ci în primul rând se dovedește: prin credibilitatea țării, prin politica externă pe care o are și prin puterea economică pe care o radiază în regiune. În acest context, nu există alternativă la o guvernanță corporativă la standarde internaționale dacă chiar ne dorim să contăm în peisajul economic regional dincolo de niște declarații sforăitoare.
Prezența a cât mai multor membri de CA independenți, a unor oameni cu o experiență bogată, credibilă și complementară, echipe de CA inteligente emoțional, planuri de succesiune pregătite pentru directorii generali cu ani înainte, comitete de remunerare conduse de membrii CA independenți, accentul pus pe randamentul capitalului investit și nu exclusiv pe profitabilitate, teme recurente în cursurile celor mai prestigioase universități europene, par să fie la ani lumină de practicile întâlnite în multe din firmele de stat românești. Dar stă sectorul privat cu mult mai bine?
Marea provocare pentru sectorul privat este trecerea de la copilărie la adolescență și apoi la maturitate. Exista numeroși antreprenori de mare succes care se află acum în fața unei decizii extrem de dificile: își acceptă propriile limitări și apelează la ajutorul unor profesioniști cu competențe complementare sau își imaginează că propria firmă poate continua să crească în continuare ca un „one man show”.
Incapacitatea unui antreprenor de a recunoaște momentul în care e nevoie să treacă la nivelul următor al guvernanței propriei firme, prin asamblarea unui CA care să nu îi accepte necondiționat ideile și să le pună în discuție, poate face diferența între o firmă de succes și una care se plafonează sau se stinge treptat, între un antreprenor capabil să își dezvolte afacerea și unul care decide să o vândă altora mai pricepuți, între o companie care e locală și una care este internațională.
Pentru că, nota bene, calitatea guvernanței corporative, o sintagmă atât de abstractă la prima vedere, este cea care, la nivel internațional, va face diferența între câștigători și perdanți, între cei puternici și cei slabi. Ceea ce și calitatea guvernării face în cazul țărilor.
