Am petrecut ceva timp oscilând îndelung între două variante de titluri. Cealaltă variantă ar fi putut întreba „Este România un stat sfâșiat?”. Noțiunea de „stat sfâșiat” a fost introdusă de Samuel P. Huntington în faimoasa sa carte „Ciocnirea civilizațiilor”, volum în care explica faptul că, odată cu dispariția liniilor de demarcație ideologică ce au alimentat războiul rece, conflictele vor fi alimentate de liniile de demarcație ale marilor civilizații, printre ele fiind amintite cea vestică, cea ortodoxă, cea islamică sau cea sinică (chineză), pentru a mă limita la câteva.

Chiar dacă a curs multă cerneală cu privire la faptul ca Huntigton vedea linia de separație dintre civilizația vestică și cea ortodoxă pe arcul carpatic, cred că problema de identitate cu care pare să se confrunte România nu are legătură cu granițe interne geografice sau istorice. Asta pentru că liniile de demarcație există mai degrabă în interiorul statului român, între diferite instituții românești. Înseamnă aceasta că România este un „stat sfâșiat”?

Huntington ajunsese la concluzia că tabloul civilizațional nu poate fi zugrăvit doar în nuanțe de alb și negru, el identificând și așa numitele „țări sfâșiate”. Țări identificate de autor ca având o omogenitate culturală rezonabilă, dar divizate în ce privește apartenența lor la o civilizație sau alta. El considera că, pentru a se încadra în această categorie, o țară trebuie să îndeplinească următoarele condiții: liderii, elitele lor să încerce să integreze propriile țări într-o civilizație care nu le este proprie, în care cea mai mare parte a populației să nu se recunoască și pe care să nu și-o dorească. Încercarea de integrare a Turciei în civilizația occidentală începând cu mijlocul secolului XX a fost un exemplu tipic în acest sens.

Cred că e important să remarcăm faptul că, într-un „stat sfâșiat”, liniile de demarcație, de divergență a societății sunt mai degrabă orizontale în interiorul piramidei sociale: elite versus marea masă a populației. Nu este cazul României. Analiza societății românești nu ne arată linii de separație orizontală. Nu vedem o elită politică și intelectuală care, în marea ei majoritate, să vrea să ducă masele într-o direcție căreia acestea să se opună.

Cred că vedem mai degrabă forțe divergente, relativ egale, însă structurate pe liniile de separație mai degrabă verticale. Structuri ale statului care se bucură de sprijinul unei părți semnificative a populației, dar care promovează modele de societate diferite. Din acest motiv, nu cred că România este o „țară sfâșiată”, ci este mai degrabă, da, o țară cu două state paralele, state cu orientări diametral opuse.

Un prim stat care promovează civilizația pe care Huntington a numit-o „ortodoxă”, dar pe care eu prefer să o numesc post-sovietică. Adică modele economice, sociale și politice care pot fi întâlnite în țări precum Belarus, Ucraina, Rusia, Kazahstan și alte republici foste sovietice. Modele mai degrabă autocratice, în care separația puterilor în stat nu există, în care polarizarea socială este extremă, avuția fiind concentrată în mâinile un grup restrâns de oameni. Țări în care clasa de mijloc este puțin numeroasă, iar granițele dintre economic și politic sunt extrem de difuze. Țări care au discursuri și politici mai degrabă naționaliste, în care liderii politici încearcă să strângă masele în jurul lor perorând pe tema unei veșnice amenințări externe. Și da, există o parte din români care încă își doresc lider-ul forte, „tătucul” pe care îl creează astfel de societăți. După cum există și instituții locale dornice să ofere așa ceva.

Al doilea stat este cel care se simte atras și dorește să fie integrat în civilizația vestică. Este un stat care a înflorit prin aderarea la UE și la NATO, dar care acum pare să fie într-o pierdere de viteză. Este și el susținut de o parte a populației care percepe integrarea în civilizația vestică ca oferind șansa unei modernizări mai rapide a României, care să aducă mai multă prosperitate. State care cultivă meritocrația, separația puterilor în stat, diversitatea politică și mediatică, concurența în economie. State care, în ultimă instanță, îi avantajează în primul rând pe cei mai educați, pe cei cu spirit antreprenorial, pe cei mai calificați, pentru că se bazează în primul rând pe o clasă de mijloc puternică. De aici și o clasă de perdanți. Țări în care, ce e drept, lipsește liniștea și predictibilitatea politică din țările post-sovietice, spațiul public fiind mult mai animat, mai zgomotos și mai impredictibil. Nu toți românii agreează asta, dar mulți consideră că beneficiile exced dezavantajele.

Care sunt instituțiile care fac parte din cele două state? Nu am de gând să le numesc. Dar ele sunt relativ ușor de identificat de către oricine. Este suficient să urmărim declarațiile conducătorilor lor, care sunt politicienii străini pe care îi au ca model, care sunt conducătorii de instituții pe care îi frecventează sau de care sunt frecventați sau pe cine etichetează ca „neprieteni”.
Evident că cele două state sunt incompatibile unul cu altul și, coincidență sau nu, creșterea tensiunilor geopolitice din regiune a dus și la exacerbarea tensiunilor dintre cele două state paralele românești. Până la urmă miza nu este una mică, iar alegerea românilor extrem de importantă pentru foarte multă lume.

Este România singura țară în această situație? Nu. Clivaje similare pot fi văzut și în Ungaria și chiar în Polonia, unde modelele mai degrabă autocrate, amintind de regimuri post-sovietice, par să se fi instaurat la putere. Ceea ce ne spune că, în ziua de azi, liniile de demarcație ale lui Huntigton dintre civilizația vestică și cea ortodoxă par caduce. Eșecul parțial al elitelor pro-occidentale pare să fie ridicat o minge la fileu politicienilor de altă orientare, de care profită din plin, potentați fiind de revoluția din spațiul informațional. Și nu doar în România.

Este unul dintre cele două state mai legitim decât celălalt? La o absență de vot atât de mare precum cea de la ultimele alegeri, cu greu cred că cineva poate clama legitimitate sau reprezentativitate. Absența la vot facilitează, dar nu legitimează…
Din acest motiv, doar alegerile următoare vor legitima sau nu, post factum, una dintre cele două direcții cu care cele două state încearcă să ni le propună acum. Să sperăm că nu va fi prea târziu…