Am revenit curând de la Bruxelles, unde am participat la o conferință despre rolul partidelor europene. Cum experiența mea cu instituțiile europene, începută cu două decenii în urmă, nu a fost de natură să mă facă a fi un simpatizant al oamenilor care le populau, de data aceasta am folosit prilejul vizitei în „Capitala Europei” pentru a conversa cu mai multe personaje angajate în dirijarea procesului de integrare europeană. Spre deosebire de lăudătorii construcției europene, care sunt întorși mai mult către trecutul ei glorios, eu susțin că integrarea europeană este lucrul cel mai bun care i s-a întâmplat unei părți a continentului european de la terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial și până în prezent. Doar că această realizare nu poate trăi la nesfârșit din memoria trecutului, viitorul fiind un important impuls chiar și pentru gestionarea prezentului. Or se pare că Monnet a avut dreptate atunci când spunea că Uniunea Europeană merge doar spre viitorul apropiat prin încercarea de a găsi soluții la crizele prezentului. Și chiar dacă lumea s-a schimbat, iar datorită accelerării evoluției societale cetățenii au nevoie de prescrieri ale viitorului, se pare că Uniunea Europeană preferă a se menține în postura unei frumoase din pădurea adormită care se desprinde greu din încremenire, cel mai adesea doar pentru a răspunde unui nou șoc, altei crize. De aceea, mi s-a părut că trăitorii în/din „bula bruxelleză” sunt acum nu doar niște mandarini, cum îi numea Derk-Jan Eppnik, ci niște mandarini îngrijorați mai mult de soarta lor proprie decât de cea a Uniunii Europene. Mandarinii din Bruxelles-ul actual mi s-au înfățișat mai preocupați să găsească noi îndeletniciri care să le justifice veniturile obținute de la instituțiile europene și foarte puțin interesați să propună căi și mijloace de revigorare a integrării europene. Spun aceasta deoarece în urmă cu două decenii, când relaționam cu personaje de toate rangurile, cuprinse în procesul decizional european și care-mi creau zile și nopți cu gust amar, am întâlnit și eurobirocrați care credeam că au și o credință sinceră în idealul integraționist european. Or, acum, percepția formată în cele câteva zile la Bruxelles a fost că mandarinatul este o stare de spirit puternic înstăpânită în instituțiile europene care, în loc să dea impulsuri pozitive procesului de integrare a celor 27 de state membre, mai mult îndeamnă la utilitarism și mercantilism. Mi-aș dori ca aceasta să fie doar o percepție înșelătoare și fapte ale viitorului apropiat să mă contrazică, să aducă iarăși speranța că idealul european trăiește și progresează!

În a doua jumătate a anului trecut instituțiile europene – Parlamentul,
Consiliul, Comisia – au fost dotate cu noi lideri. Într-o lume care arată un haos năucitor, se spera că o Uniune Europeană aflată într-o prelungită criză existențială va intenționa să-și oprească propria derivă și să propună o cale de ieșire din starea confuză și nehotărâtă. De la o nouă garnitură de lideri europeni – nu discutăm aici cum a fost decisă – am așteptat să se treacă de la atitudinea business as usual spre o viziune închegată de obiective care să contureze o devenire a Uniunii Europene în acord cu aspirațiile de integrare europeană ale acestei construcții regionale. Desigur, acum se vorbește pe coridoarele decizionale ale instituțiilor amintite că noii lideri nici nu au apucat să-și expună proiectele deoarece a trebuit să procedeze la gestionarea crizelor grave care veneau dinspre antecesorii lor. Altfel spus, revenind iarăși la spusele lui Monnet, liderii europeni nu mai prididesc să facă față crizelor în cascadă cu care se confruntă astăzi Uniunea Europeană. Ceea ce înseamnă că instituțiile europene s-au transformat doar în agenții de asigurare a supraviețuirii Uniunii Europene, fiind nevoite să realizeze un management de criză nu doar a contextului regional și global, dar și a situației generate de abordarea complexă și diferențiată a integrării europene de către statele membre și liderii acestora.

Chiar de la prima Comisie Barroso, cea care a asistat îngroparea proiectului Tratatului Constituției Europene(2005), provenit dintr-o primă consultare mai largă a cetățenilor europeni, liderii comunitari din Bruxelles au susținut un corp de „experți” – propagandiști care trebuia să ridice în slăvi realizările Comisiei Europene, să-i laude inițiativele de guvernanță corporatistă și, prin această direcție de comunicare publică, să tempereze și chiar să oprească glasurile critice la adresa instituțiilor europene, să potolească tendințele eurosceptice din statele membre. Întâlnirea acestor demersuri ale nomenclaturii eurobirocraților cu realitatea cotidiană a cetățenilor și evoluțiile concrete ale procesului integrării europene a dus la dezvoltarea curentului pesimist în Uniunea Europeană, iar pe fondul crizelor succesive și de tot felul s-au favorizat populismul, iliberalismul, xenofobia etc. în multe state europene. Vestul tradițional s-a considerat câștigător de facto al Războiului Rece și a încercat să impună noilor state membre (după 2004) formula elitist-occidentocentristă, neexplorând pe de-a-ntregul potențialul extinderii europene, în sensul creșterii competitivității întregii Uniuni Europene. Menținerea faliei Vest-Est, adăugată celei Nord-Sud, dar și alte diferențieri mai mult sau mai puțin artificiale au făcut să scadă nu doar coeziunea Uniunii, ci și soliditatea interdependențelor benefice ale procesului integrării europene. Or, gândind la viitor, chiar și în termeni de viitor imediat, ar trebui să primim de la noii lideri europeni nu doar promisiuni/strategii sectoriale, ci cu deosebire proiectul amplificării procesului integrării europene, cel pentru care a fost inițiată construcția europeană. Altfel, va fi abandonată însăși rațiunea de a fi a Uniunii Europene, ea putând fi înlocuită de o nouă Sfântă Alianță sau o altă ligă financiar-comercială, unele state membre fiind îndreptate către o asociere destinată doar istoriei.

Noii lideri europeni au sesizat că au preluat conducerea unei organizații astenice și pentru a-și dovedi bunele intenții au preluat inițiativa unei dezbateri privitoare la reformarea Uniunii Europene, idee vehiculată și de Comisia Juncker, de unii lideri precum președintele francez Macron. Au trecut aproape trei luni de când ar fi trebuit să înceapă lansarea acestui proces de consultare publică și încă nu știm nici măcar formatul. În schimb se constată existența unei competiții pentru întâietate între instituțiile europene, fără a avea o propunere tematică de substanță, cu tot efortul președinției Consiliului UE de a menține subiectul pe agenda de lucru a Uniunii. Nu este mai puțin adevărat că noii lideri ai instituțiilor europene a trebuit să constate că reala putere decizională europeană se află la statele membre, iar atmosfera politică din capitalele europene nu degajează optimism față de acest proces. Iar societatea civilă și intelectualii din statele membre, ca și cetățenii europeni încă își amintesc de faptul că în 2002-2004 s-a desfășurat o Convenție privind viitorul Europei și rezultatul consultării publice a fost aruncat la coș de către liderii politici ai vremii și nomenclatura eurobirocratică, ipocrizia lor mergând până acolo încât au proclamat deschis că ceea ce conta era doar voința lor tranzacționată în Tratatul de la Lisabona (2007). Nici partidele europene și cu atât mai puțin partidele politice din statele membre, confruntate cu presiunile locale suveraniste și populiste, nu manifestă un entuziam pentru mobilizarea la o dezbatere publică despre reformarea/refondarea Uniunii Europene. Crizele actuale ale migrațiilor, epidemiilor/pandemiilor, semnalele îngrijorătoare referitoare la situația economico-financiară, care dovedesc faptul că liderii europeni nu au învățat ce trebuia din lecțiile crizei de acum un deceniu, sunt alți factori care arată cât de dificilă, deși foarte necesară, ar fi o dezbatere serioasă și consistentă privind viitorul Uniunii Europene. Doar un leadership european puternic legitimat la nivelul statelor membre și al Uniunii, precum cel de la sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut, ar putea străbate cu succes calea consultării publice europene despre reformarea organizației care a devenit o „bulă la Bruxelles”.

Comisia Europeană condusă de dna Ursula von der Leyen a venit cu anunțul ambițios legat de geopolitica și puterea Uniunii Europene. Îmi amintesc că dnii Solana și Verheugen propovăduiau, în 2003-2004, necesitatea ca Uniunea Europeană să se pregătească pentru a face față unei competiții globale care se anunța a fi foarte provocatoare pentru europeni. Fostul comisar european Verheugen spunea insistent că pentru a intra într-o astfel de competiție era absolut necesară intensificarea integrării europene, ceea ce însemna o pregătire solidă a capabilităților interne ale Uniunii. Actualii lideri constată acum faptul că Uniunea Europeană este obligată să participe la competiția globală dacă nu vrea să aibă doar statut de supraviețuitoare. Numai că modul cum tema geopoliticii și puterii Uniunii a fost enunțată arată că lipsesc o adevărată viziune și o strategie care să treacă dincolo de enunțurile Comisiei din 2016. Deocamdată este vorba mai mult de exprimarea unui deziderat cu un grad sporit de imprecizie. Căci dacă se dorește o înscriere eficace a Uniunii Europene în competiția globală ar fi de mare importanță și acuitate să se insiste pe geoeconomie și geocultură, acestea putând fi susținătoare ale unor obiective geopolitice și geostrategice. Iar în privința statutului de putere al Uniunii, acesta este și mai confuz, nefiind precizate clar căile și mijloacele obținerii ei, durata de timp și scopul. Ceea ce i-ar putea aduce mai mulți neprieteni. Iar dacă avem în vedere atitudinea de Realpolitik pe care o manifestă competitorii Uniunii Europene, atunci Bruxelles-ul și capitalele statelor membre ar face mai bine să insiste asupra procesului integrării europene, la care ar putea adăuga și obiectivul integrării transatlantice, chiar dacă astăzi pare un „pod prea îndepărtat”.

Am întâlnit, la Bruxelles, în mediile academic și politic, câteva persoane îngrijorate de soarta Uniunii Europene, dar care continuau să-și lege o speranță de redresare de liderii noi ai instituțiilor europene. Cei trei președinți sunt într-o competiție impusă de mandarinii fiecăreia dintre instituțiile „triunghiului” puterii europene, ceea ce le consumă multă energie creativă. Este și o consecință a culturii politice instalate în „bula din Bruxelles” în ultimele două decenii, când în locul echilibrului interinstituțional s-a propus o competiție de putere, mult asemănătoare competiției de putere politică de la nivelul statelor membre. Se spune, totuși, că dna Von der Leyen este foarte calculată și are mișcări care trădează o gândire sistematică (la 100 de zile). Președintele Comisiei Europene arată precauție deoarece știe că tagma mandarinilor poate fi periculoasă în ceea ce privește funcționarea mașinăriei de la Berlaymont, dar și pentru că unele state membre, adevăratele deținătoare a puterii în Uniunea Europeană, nu au disponibilitate pentru a susține inițiative integraționiste venite dinspre interesul comunitar. Se pare că aceeași conducătoare a Comisiei este decisă la o mișcare de reformare a Uniunii, dar se împiedică de orgoliile unor politicieni din Parlamentul European și destui lideri de state din Consiliului European nu doresc să îngemăneze deținerea puterii cu responsabilitatea pentru destinele Uniunii Europene. E nevoie ca, până la urmă, Consiliul European să accepte că el a impus formula decizională europeană complexă, greoaie și adesea neoperabilă, iar dacă se dorește menținerea și întărirea Uniunii, pentru a face față diversității și vitezei imenselor provocări ale schimbărilor, va trebui să restaureze echilibrul funcțional între instituțiile europene, care se cer și ele a fi perfecționate, dacă va fi nevoie inclusiv prin modificarea tratatelor. Ceea ce depinde atât de abilitatea liderilor actuali ai instituțiilor europene, cât mai ales de calitatea și voința politică a liderilor statelor membre!

10 martie 2020

DISTRIBUIȚI