România, de aproape trei decenii, funcționează într-un sistem democratic corelat cu economia de piață. Puțin, dacă luăm în considerare țările democratice dezvoltate, însă suficient pentru a putea pune bazele unui sistem economic funcțional și performant. Există exemple relevante în Cehia, Slovacia sau Polonia, țări care au suferit de pe urma regimului comunist, dar au reușit să găsească metode cu ajutorul cărora să elimine lipsurile create și să se apropie de performanțele din vest. Cu toate acestea, senzația este că în anul 2018, la 29 de ani după îmbrățișarea economiei de piață și la 11 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană, economia românească nu a reușit să identifice niciun pilon solid pe care să construiască sustenabil.
Oscilăm între recorduri negative și recorduri pozitive (de la creștere economică de +8,5% din PIB, în 2008, la -7.1% în 2009 și din nou la +7% în 2017, conform INS) cu o rapiditate care nu se întâlnește la niciunul dintre celelalte state membre ale Uniunii Europene, în timp ce alți indicatori (inflație, dobândă, curs valutar) urmăresc tendințe inconstante. Rezultatul acestor dezechilibre este instaurarea unei economii haotice, fără direcție și cu evoluții lipsite de previzibilitate, care începe să fie numită economie browniană. În acest context, situația economiei, ca rezultate, este îndelung discutată atât în spațiul public, cât și în cercuri de specialitate, însă nu identificăm niciunde dezbateri care să abordeze ideea necesității creării unei fundații solide pe care pot fi construite sau stimulate motoarele de dezvoltare ale economiei românești.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament