În prezent, la începutul anului 2019, economia României suferă de puternice dezechilibre. Avem cea mai mare inflație (4,1%) dintre statele membre ale UE-28, avem al doilea deficit bugetar (3% din PIB), depășit doar de Cipru, și avem al doilea deficit extern, de cont curent (4,5% din PIB), de asemenea după Cipru, conform datelor Eurostat. Toate acestea pun economia României într-o poziție marginală, de outlier, fapt ușor de constatat de investitorii străini și de agențiile internaționale de rating. Or, poziția de outlier expune țara respectivă la riscuri și o face vulnerabilă în fața oricărei crize, mai mult decât sunt expuse țările care și-au îmbunătățit echilibrele macroeconomice. Este ca și cum o căprioară s-ar îndepărta tot mai mult de restul turmei, devenind țintă pentru prădătorii care pândesc din pădure. În paranteză fie spus, ce credibilitate au economiștii care se străduiesc să ne convingă că situația economică a României este în regulă? Cam tot atâta credibilitate cât un medic care, constatând că nivelul colesterolului, al glicemiei și al trigliceridelor unui pacient a atins zona de alarmă, îi spune acestuia că poate să meargă liniștit acasă…

Ideea principală a acestui articol este că dezechilibrele macroeconomice respective nu sunt deloc întâmplătoare, ci sunt efecte ale unor cauze care, atât timp cât vor fi lăsate să se manifeste, nu pot avea alt rezultat.
Aceste cauze pot fi atribuite unor erori de judecată (fallacies), larg răspândite în întreaga clasă politică românească și în întreaga societate. De fapt, publicul a ajuns atât de familiarizat cu respectivele erori de judecată, încât nu le mai consideră ca atare, ci drept parte a normalității.

Eroarea de judecată nr. 1: „Creșterea PIB este cu atât mai bună, cu cât este mai mare (indiferent de potențialul real de creștere al economiei)”.

Este o preconcepție care datează de cel puțin 60 de ani, întrucât și comuniștii au încercat să ardă etapele dezvoltării, forțând creșterea economică peste potențialul real. Ce-i drept, în cazul lor, creșterea economică se baza mai mult pe investiții – și nu pe consum, ca în prezent. Or, dacă respectivele investiții ar fi fost făcute „cu cap” – nu în ramuri energointensive sau în ramuri pentru care România trebuia să importe materiile prime – ar mai fi existat o șansă de progres.
Atunci – ca și acum – supraîncălzirea economiei nu putea avea drept rezultat decât inflația (reprimată în comunism și înlocuită cu penuria, adică cu lipsa de produse de pe piață, în condițiile în care prețul real al acestora nu era recunoscut) și deficitul de cont curent, exact așa cum scrie în orice manual.

Ceea ce societatea românească ignora (și continuă să ignore în continuare) sunt câteva aspecte elementare:
a) potențialul de creștere a Produsului Intern Brut este dat de nivelul de dezvoltare a celor trei factori care îl compun: capitalul, forța de muncă și productivitatea (totală a factorilor). Cât timp în România primul factor, capitalul, a fost și rămâne neîndestulător, cât timp factorul forță de muncă este handicapat de evoluțiile demografice și de emigrație, nimeni nu poate spera la ritmuri foarte înalte de creștere (de 5-6%) doar pe baza factorului productivitate;
b) ritmul mediu de creștere efectiv înregistrat de România în perioada 2000 – 2018 a fost de 4,1% pe an. Cu alte cuvinte, degeaba a crescut PIB în unii ani cu 7 la sută, dacă în alți ani a avut o creștere negativă. Poate ar fi fost mai înțelept să nu se forțeze o creștere anuală peste 4%, caz în care am fi ajuns tot la același rezultat, dar fără suișuri și coborâșuri inutile. A nu se uita faptul că ritmul mediu de 4,1% a fost obținut în perioada cea mai favorabilă din întreaga istorie a României, când țara a beneficiat de dublul dividend al aderării la NATO și la UE. Cu alte cuvinte, odată încasat acest dividend, este probabil să creștem cu ritmuri mai mici, nu mai mari, dacă nu îmbunătățim semnificativ cei trei factori menționați, prin reforme structurale;
c) cu cât o țară devine mai dezvoltată în privința PIB/locuitor, cu atât se apropie de ceea ce economiștii numesc frontiera posibilităților de producție, ceea ce însemnă că ritmurile de creștere economică se vor diminua în mod inevitabil. Ritmurile de creștere de 6 – 7%, care îi sunt accesibile Chinei (având un PIB/locuitor de circa 16.000 $, la Paritatea Puterii de Cumpărare), nu le sunt accesibile Statelor Unite, care au un PIB/locuitor de circa 50.000 $ la PPC. România, având un PIB/locuitor de circa 25.000 $ (la Paritatea Puterii de Cumpărare), a ieșit din grupul țărilor în curs de dezvoltare – pentru care ritmuri de creștere de peste 5% sunt normale – și a intrat în grupul țărilor emergente – unde o creștere de 3,5 – 4% pe an poate fi considerată optimă.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament