În această săptămână îl am ca invitat pe Gabriel Biriș, unul dintre partenerii fondatori ai Biriș Goran, avocat de business, având o largă recunoaștere ca unul dintre cei mai buni specialiști în fiscalitate din România.
Radu Crăciun: Gabi, tu ai fost permanent preocupat de lipsurile și inconsecvențele politicii fiscale din România. Din acest motiv, cred că ești persoana ideală împreună cu care să încerc să aflu explicația faptului că, dintre toate țările europene, cu excepția Irlandei, România are cele mai mici venituri bugetare raportate la mărimea economiei. Iar abordarea pe care ți-o propun este să facem un clasament al celor mai importante șase anomalii fiscale din România. Și pentru a face discuția noastră mai atractivă, îți propun să o luăm în crescendo, începând cu a șasea pentru a ajunge în final la cea mai importantă.
Gabriel Biriș: Radu, mulțumesc pentru invitație! Înainte de a enumera cele șase anomalii, aș vrea să răspund la întrebarea ta de context legată de nivelul extrem de jos al veniturilor bugetare. Eu am două explicații.
În primul rând legislația fiscală din România prin care a fost subminată baza de impozitare cu tot felul de excepții și tratamente preferențiale acordate pe baze pur populiste sau din interes politic sectorial. Noi încercăm să avem bază mică, cote mici și aspirăm la venituri mari. Așa ceva este imposibil fără să lărgești baza de impunere, iar asta nu se poate decât eliminând scutirile și reducând evaziunea.
Evaziunea fiscală este extrem de importantă, cea mai vizibilă fiind evaziunea la plata TVA, unde conform estimărilor Comisiei Europene avem un deficit de 35% din potențial.
RC: Dacă este să mărim acum imaginea, care ar fi cele șase anomalii ale fiscalității cu care se confruntă România?
GB: Luând-o în crescendo, așa cum ai propus, prima anomalie se referă la faptul că România este, cred, singurul stat din UE în care impozitul pe venit e mai mic decât impozitul pe profit. În statele cu care noi îndeobște ne comparăm, există cote progresive de impozitare a veniturilor care ajung până la 35-50%. Impozitul pe profit însă este mult mai mic decât impozitul pe venit, iar impozitul pe dividend vine practic să completeze impozitarea până la cotele maxime ale impozitului pe venit.
Ca principiu, eu cred că este important ca sarcina fiscală să fie o funcție de cât câștigăm și nu de cum câștigăm. Dau un exemplu. Eu sunt avocat într-o ditamai firmă de consultanță. Noi plătim 10% impozit pe diferența dintre venituri și cheltuieli. Dacă aceeași activitate am fi organizat-o pe un SRL, noi am fi plătit 16% impozit pe profit plus 5% pe dividende pentru același rezultat. Adică o sarcină fiscală dublă. Nu este normal.
Soluția pentru eliminarea anomaliei legate de impozitarea veniturilor și a profitului există. Ea presupune revenirea la cota unică de 16%, reducerea corespunzătoare a cotelor de contribuții la salarii și introducerea unui impozit pe dividende care să țină cont de impozitul plătit în amonte, astfel încât sarcina totală să rămână 16%. Totul coroborat cu plafonarea bazei de calcul al contribuțiilor, pe suma veniturilor.
RC: Această anomalie explică și de ce există companii care își plătesc angajații la negru sau gri din dividende?
GB: Parțial. La negru înseamnă plăți făcute cash, la gri înseamnă plăți sub alte forme contractuale. Dar eu nu cred că acesta este o practică răspândită în rândul antreprenorilor corecți. Asftel de practici sunt mai degrabă apanajul banilor negri, obținuți prin evaziune.
RC: Care ar fi următoarea anomalie?
GB: Modul în care sunt reglementate contribuțiile sociale obligatorii. Mă refer aici la pensii (CAS) și sănătate (CASS). CAS și CASS au la bază principiul solidarității. Contribuțiile nu sunt impozite, ci niște plăți care implică contraprestații. Noi plătim azi CASS 10% și beneficiem de asigurarea de sănătate, plata fiind în funcție de venituri, nu în funcție de volumul serviciilor de care beneficiem. Acesta este un tip de solidaritate.
În cazul plății pensiilor publice, vorbim de o solidaritate intergenerațională. Adică ni se rețin astăzi 25% din care doar 3,75% merg în contul nostru de pensie privată obligatorie, iar cu restul se plătesc pensiile celor retrași din activitate. Pensiile noastre vor fi plătite de cei care vor fi în activitate atunci. Este important ca baza de calcul a CAS să fie plafonată, la fel ca și beneficiile (numărul de puncte de pensie), altfel sistemul este inacceptabil atât pentru contribuabilii de azi, cât și pentru buget, care astăzi face promisiuni de tip puncte de pensie în schimbul contribuției pe care evident că nu le va putea onora.
Eu consider că solidaritatea este precum gravidia: ori suntem toți solidari, fără excepții, ori nu suntem. Nu putem vorbi de solidaritate doar pentru unii. La CASS astăzi plătim 10% din ce câștigăm doar dacă suntem angajați cu contract de muncă. Alții plătesc 10% din salariul minim sau sunt scutiți pur și simplu. Vorbesc aici de angajații din industria de construcții și materiale de construcții care au fost scutiți de la plata asigurările de sănătate.
RC: Asta este o mare problemă pentru că nici la pilonul 2 nu mai contribuie și vor simți din plin asta la pensie.
GB: Așa este!
RC: Dar nici pensiile mari nu plătesc contribuții la sănătate.
GB: Așa este, cu toate că beneficiază din plin. Revenind, și eu sunt un privilegiat în calitate de avocat care obține venituri din activități independente. Și nu vreau să fiu un privilegiat. Eu plătesc contribuție de 10% nu pe ce câștig, ci pe salariul minim pe economie. Și nu doar pe veniturile din activități independente, ci pe un coș de venituri. Dacă mai ai venituri din chirii sau alte câștiguri de capital, plătești 10% din venitul minim pe tot coșul de venituri. E o mare anomalie care mă face pe mine să plătesc de trei ori mai puțin decât secretara mea.
RC: Deci nu există o abordare unitară.
GB: Radu, din nefericire pentru noi, politicienii au tot creat categorii de „speciali”. Noi doar în Constituție suntem egali în fața legii, dar în lege nu mai suntem egali unii cu ceilalți. Pentru că legile sunt strâmbe. Dacă ne uităm la câți asigurați sunt și câți plătesc de fapt, vom vedea că lucrurile nu stau bine deloc.
RC: Care este soluția?
GB: E foarte simplă, vorbesc despre ea din 2004, de când am lucrat la introducerea cotei unice: plafonarea bazei de calcul al CAS și CASS la un nivel rezonabil, dar fără nicio excepție. În 2016, când eram secretar de stat, am intenționat să plafonez contribuția pe suma veniturilor, adică să nu mai conteze cum câștigăm și cine suntem. Eu nu știu vreo țară din vecinătatea noastră care să nu aibă contribuțiile plafonate. De exemplu, Bulgaria are contribuții cumulate de 30%. Noi avem 35%. În Bulgaria, baza de calcul al contribuției este plafonată la 1.000 de euro, de unde rezultă maximum 300 euro contribuții, indiferent de salariu. Cu toate acestea, ei colectează raportat la PIB la fel de mult ca noi pentru că nu au excepții.
Excepțiile nu doar că distrug baza fiscală, dar distrug solidaritatea nației. Ne dă un politician un os de mâncat după principiul divide et impera, după care noi începem să ne certăm între noi pentru păstrarea sau nu a privilegiilor.
Plafonarea ar putea funcționa la trei salarii medii pe economie, iar asta ar stimula declararea corectă a veniturilor.
RC: Care ar fi următoarea anomalie, Gabi?
GB: Sarcina fiscală a unui individ poate să fie oriunde între 6% și 44%, pentru aceeași sumă cotizată. Pe microîntreprindere se plătește 1% din venit și presupunând că nu am cheltuieli, ceea ce nu prea se întâmplă, mai am 5% pe dividend. Pe contract de muncă în schimb, se plătesc 35% pe contribuții, încă 6,5% impozit și peste, angajatorul mai plătește și el 2,23%.
Din nefericire s-a exacerbat această diferențiere a sarcinii fiscale în funcție de cine ești și cum câștigi.
RC: Când singurul criteriu ar trebui să fie cât câștigi…
GB: Bineînțeles!
RC: Și iată-ne ajunși în top 3 al anomaliilor fiscale.
GB: Pe locul trei aș pune faptul că impozitele locale pe proprietate sunt diferențiate în funcție de cine este proprietar: o companie plătește mult mai mult decât o persoană fizică pentru aceeași clădire. Diferența poate să ajungă până la aproape de 10 ori mai mult impozit datorat de o companie față de impozitul pe aceeași clădire datorat de persoana fizică. În mod normal diferența nu ar trebui să existe.
RC: Am înțeles. Hai să deschidem o paranteză. Cum ți se pare nivelul impozitului pe avere în România, pentru că, este discuția asta despre impozitul progresiv pe salarii. Însă asta este doar o impozitare progresivă a clasei de mijloc. Marile averi din România nu s-au făcut din salarii.
GB: Trebuie să spun răspicat câteva lucruri aici. Oamenii bogați nu au plătit niciodată cota progresivă în România. Nici măcar înainte de introducerea cotei unice. Cotele progresive (18-40%) s-au aplicat doar pentru salarii sau PFA, iar din salariu nimeni nu s-a îmbogățit. Câștigurile din vânzarea de companii erau impozitate cu 1%, cele din dividende cu 5%, iar cele din tranzacții imobiliare cu zero. Sunt ferm în favoarea cotei unice, fără excepții, așa cum sunt ferm împotriva oricărui impozit pe avere sau moșteniri, pentru că acestea sunt impozit pe capital, iar acumularea de capital în România trebuie stimulată, nu descurajată. Soluția este aplicarea în mod consecvent a aceleiași cote unice pe toate veniturile indiferent de modul în care sunt obținute.
Vreau să fac însă o distincție importantă atunci când vorbesc de averi făcute prin evaziune fiscală. Aici statul trebuie să intervină și să impoziteze sumele ce nu pot fi justificate. Avem legislație în acest sens încă din 2011, dar care a fost strâmbă încă de la început. A fost strâmbă pentru că nu s-a dorit să fie eficientă. Nu s-a stabilit referința față de care se fac comparațiile la verificarea fiscală prin introducerea unei declarații inițiale de patrimoniu pentru toți rezidenții care au o avere netă peste un anumit nivel, iar sumele stabilite suplimentar de ANAF în urma verificărilor fiscale sunt impuse cu cota standard. Cum e posibil ca impozitul pe veniturile nedeclarate ANAF-ului să fie de 10%? Adică hoțul neprins e negustor cinstit, iar hoțul prins plătește fix cât ăla cinstit…
Soluția este aceeași pe care am propus-o în 2011 și pe care am și inclus-o în proiectul de OUG care a dus la demisia mea de la Finanțe în septembrie 2016: un T zero, format din declarație inițială de patrimoniu, urmată de o perioadă scurtă (3-6 luni) de conformare voluntară cu plata cotei standard, iar după încheierea acestei perioade, un impozit care să descurajeze evaziunea, minimum 75%.
Sintetizând: cota unică pe toate veniturile, fără impozitarea averii, fără impozitarea moștenirii și impozitarea descurajantă a averilor făcute prin evaziune fiscală.
RC: A doua cea mai mare anomalie…
GB: Spulberarea bazei de impozitare a impozitului pe profit. Azi, dintre cele 600.000 de companii active, doar 5% mai depun declarația de impozit pe profit. Cum am ajuns aici? Prin ridicarea pragului pentru microîntreprinderi de la 100.000 la 1.000.000 euro și a restricției de utilizare a microîntreprinderilor pentru consultanță și management și prin eliminarea impozitului pe profit HORECA, impozit înlocuit cu un foarte derizoriu impozit specific.
De exemplu, pentru restaurante de peste 800 mp în centrul Bucureștiului se plătesc 73.000 de lei pe an. Adică echivalentul contribuțiilor și impozitului plătit pentru un salariu egal cu trei salarii medii pe economie. Pentru cluburile mari de pe litoral, impozitul e mai mic, de doar 50.000 de lei, că au activitate sezonieră… Adică suma plătită către stat este de două salarii medii pe economie. La hoteluri, impozitul specific pe un an este aproximativ egal cu tariful pentru o noapte, iar la complexurile hoteliere impozitul specific este datorat doar pentru camere, nu și pentru restaurante, cluburi, beach bar etc… Este scandalos!
RC: Și iată-ne ajunși la cea mai mare anomalie fiscală…
GB: Da, bomboana de pe tort, care este legată de colectarea TVA-ului. Media colectării în Europa este de 90%, iar în cazul României este doar de 65%. Bulgaria, de exemplu, este pe medie, la 85-90%. Problema României este lipsa oricărei măsuri care să vizeze îmbunătățirea capacității de administrare. În 2017, am obligat toți comercianții să își cumpere case de marcat cu memorie electronică și modul de comunicare cu ANAF-ul și nici până acum nu am făcut ce trebuie ca să putem importa acele date. Lipsa de acțiune aici arată că nu există voință să se colecteze mai mult. Modernizarea ANAF a fost ani de zile sabotată din interior. Am văzut doar exerciții de imagine, de genul operațiunilor cu girofar ale antifraudei în 2015, însă fără nicio consecință în planul îmbunătățirii colectării.
RC: În cât timp am putea ajunge cu colectarea TVA la media europeană?
GB: În șase luni.
RC: Cum?
GB: Prin informatizare și taxare inversă. Aici trebuie să precizez că doar conectarea caselor de marcat nu va face minuni, deoarece marea evaziune nu se face în relația business-consumator (B2C), ci în cea business-business (B2B). Estimez că doar 1/8 din TVA-ul necolectat provine din B2C, restul de 7/8 provenind din B2B. Soluția aici este e-factura, adică o aplicație de facturare gesionată de ANAF. Dar, într-un mediu corupt, nici această soluție nu este 100% infailibilă. Este nevoie să eliminăm circulația inutilă a TVA între diverse firme, circulație care face posibil furtul masiv. Pentru asta există o soluție, taxarea inversă, soluție care nu este însă dorită, pentru că ar reduce imens nu numai frauda, ci și birocrația necesară nu numai pentru combaterea fraudei, ci și pentru administrarea TVA (ar dispărea complet rambursările de TVA).
RC: Mulțumesc, Gabi, pentru această discuție care sunt convins că ar fi putut să continue încă o bună bucată de timp.
