Anca Dragu, Fost ministru al Finanțelor Publice

Unele țări sunt bogate, altele sunt sărace. Bogăția sau sărăcia nu reprezintă un joc cu sumă nulă, adică nu există o lege a compensației conform căreia unele ar fi sărace pentru a permite altora să fie bogate. De-a lungul istoriei, au existat transferuri necondiționate de resurse între unele țări, dar aceste transferuri nu au reprezentat o cauză decisivă pentru a devia iremediabil traiectoria țărilor „donatoare”. Țările „câștigătoare”, țările bogate au avut viziune și au reușit să înființeze instituții puternice care să elaboreze strategii pe termen lung și să asigure implementarea lor[1]. Educația și sănătatea au fost elementele cheie care au stat la baza conceperii acestor strategii, ceea ce a permis construcția unei societăți care nu doar că tratează nevoile principale, dar a și creat premisele unei societăți sănătoase, în ansamblul ei, dar și la nivel individual.

Dar în ce se traduce bogăția unei țări? Prosperitatea unei țări se regăsește în bogăția fiecărui cetățean, în accesul la educație, la servicii medicale, tratamente și medicamente de ultimă generație, în artă și cultură, în starea de bine, în confortul de zi cu zi, precum și în atitudinea statului în raport cu propriii cetățeni.

Prosperitatea unei țări se regăsește în bogăția fiecărui cetățean, în accesul la educație, la servicii medicale, tratamente și medicamente de ultimă generație, în artă și cultură, în starea de bine, în confortul de zi cu zi, precum și în atitudinea statului în raport cu propriii cetățeni.

De aceea, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) a introdus conceptul de bunăstare (wellbeing) pentru a descrie standardul de viață și calitate a vieții. Simplul venit pe cap de locuitor, exprimat ca medie, mediană sau extreme, nu mai era suficient pentru a descrie calitatea vieții. Altfel spus, este greu să afirmăm că o persoană duce o viață confortabilă în condițiile în care nu are acces la școală, bibliotecă, teatru, spital, infrastructură, instituții publice de calitate, deși deține mulți bani, fiind o persoană bogată după standardele clasice de bogăție.

Pandemia cauzată de virusul SARS-CoV-2 este cel mai bun exemplu pentru conceputul de bunăstare versus bogăție, respectiv pentru nevoia unui acces general la servicii publice de calitate.

Mai exact, înainte de pandemie, bogații țărilor mai puțin evoluate economic se simțeau în siguranță, deoarece știau că își pot trimite copiii la școală în străinătate sau că pot închiria, în orice moment, un avion privat și pot călători într-o altă țară pentru servicii medicale de calitate. Dar pandemia a anulat accesul la spitale private, țările și-au închis granițele făcând imposibile zborurile, chiar și cele private, iar școlile au trecut la procesul de învățare online. Avantajele bogăției materiale individuale au fost anulate brusc, de un virus.

Cadrul OCDE pentru bunăstare nu a fost niciodată mai relevant ca acum, în contextul pandemiei. Criza financiară din 2008 și perturbările politice subsecvente, nemulțumirea socială și tulburările civile din mai multe țări membre ale OCDE au amplificat și mai mult nevoia de politici noi.

biectivele de dezvoltare durabilă ale Organizației Națiunilor Unite au adus un nou impuls eforturilor politice de a pune în prim-plan oamenii, prosperitatea lor, pacea, parteneriatele și sustenabilitatea consumului de resurse naturale. Guvernele naționale recunosc importanța bunăstării din ce în ce mai mult, multe dintre ele concepând cadre de bunăstare similare cu cele ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Unele guverne ale țărilor membre ale OCDE au început, de asemenea, să dezvolte instrumente pentru a integra bunăstarea oamenilor în obiectivele lor strategice sau în stabilirea agendei politicilor publice, precum și în gestionarea proceselor bugetare, exemple în acest sens fiind Australia, Noua Zeelandă și Finlanda.

Față de anul 2010, anul critic al crizei economice, unele componente ale bunăstării măsurate de OCDE s-au ameliorat: venitul disponibil a crescut, există mai multe locuri de muncă, speranța de viață a crescut, oamenii locuiesc în gospodării mai puțin aglomerate, rata omuciderilor a scăzut și, în general, oamenii raportează că se simt mai în siguranță. Cu toate acestea, progresul a fost lent sau chiar s-au înregistrat regrese în alte domenii: relațiile interumane și relația între cetățean și autorități, precum și prezența la vot care a stagnat din 2010.

De asemenea, au scăzut indicatorii referitori la: averea medie a gospodăriilor, performanța studenților la testele științifice ale Programului de Evaluare Internațională a Studenților (PISA), precum și timpul petrecut cu prietenii și familia. În plus, diferențele puternice în funcție de sex, vârstă și educație persistă în majoritatea componentelor bunăstării.

Cum stă România în acest joc?

România nu este membră a OCDE, ceea ce face ca multe date să nu fie disponibile sau să necesite eforturi suplimentare pentru colectare și prelucrare. Cu toate acestea, putem spune că România se înscrie în tendința generală, cu câteva diferențe: ritmul de creștere a venitului disponibil a fost, în general, superior mediei OCDE, dar această realitate a venit la pachet cu un model economic deficitar și slab pe termen lung, bazat pe creșterea consumului provocat de o combinație letală de reduceri de venituri publice, prin reduceri de taxe și impozite, și creșteri de cheltuieli publice.

Acest model a generat inflație și depreciere, România fiind țara cu cea mai mare inflație din Uniunea Europeană. Chiar și în ultimii ani, când țările vestice se luptau cu o inflație negativă, creșterea prețurilor la noi în țară se situa la 2-3% pe an.

Ieșirea din acest model, periculos pe termen lung, de conducere a politicii fiscal-bugetare este imposibil de realizat rapid, trecerea la un model economic mai sănătos urmând a se realiza în timp, presupunând că există voință politică.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament