Anca Dragu, Fost ministru al Finanțelor Publice
Unele țări sunt bogate, altele sunt sărace. Bogăția sau sărăcia nu reprezintă un joc cu sumă nulă, adică nu există o lege a compensației conform căreia unele ar fi sărace pentru a permite altora să fie bogate. De-a lungul istoriei, au existat transferuri necondiționate de resurse între unele țări, dar aceste transferuri nu au reprezentat o cauză decisivă pentru a devia iremediabil traiectoria țărilor „donatoare”. Țările „câștigătoare”, țările bogate au avut viziune și au reușit să înființeze instituții puternice care să elaboreze strategii pe termen lung și să asigure implementarea lor[1]. Educația și sănătatea au fost elementele cheie care au stat la baza conceperii acestor strategii, ceea ce a permis construcția unei societăți care nu doar că tratează nevoile principale, dar a și creat premisele unei societăți sănătoase, în ansamblul ei, dar și la nivel individual.
Dar în ce se traduce bogăția unei țări? Prosperitatea unei țări se regăsește în bogăția fiecărui cetățean, în accesul la educație, la servicii medicale, tratamente și medicamente de ultimă generație, în artă și cultură, în starea de bine, în confortul de zi cu zi, precum și în atitudinea statului în raport cu propriii cetățeni.
Prosperitatea unei țări se regăsește în bogăția fiecărui cetățean, în accesul la educație, la servicii medicale, tratamente și medicamente de ultimă generație, în artă și cultură, în starea de bine, în confortul de zi cu zi, precum și în atitudinea statului în raport cu propriii cetățeni.
De aceea, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) a introdus conceptul de bunăstare (wellbeing) pentru a descrie standardul de viață și calitate a vieții. Simplul venit pe cap de locuitor, exprimat ca medie, mediană sau extreme, nu mai era suficient pentru a descrie calitatea vieții. Altfel spus, este greu să afirmăm că o persoană duce o viață confortabilă în condițiile în care nu are acces la școală, bibliotecă, teatru, spital, infrastructură, instituții publice de calitate, deși deține mulți bani, fiind o persoană bogată după standardele clasice de bogăție.
Pandemia cauzată de virusul SARS-CoV-2 este cel mai bun exemplu pentru conceputul de bunăstare versus bogăție, respectiv pentru nevoia unui acces general la servicii publice de calitate.
Mai exact, înainte de pandemie, bogații țărilor mai puțin evoluate economic se simțeau în siguranță, deoarece știau că își pot trimite copiii la școală în străinătate sau că pot închiria, în orice moment, un avion privat și pot călători într-o altă țară pentru servicii medicale de calitate. Dar pandemia a anulat accesul la spitale private, țările și-au închis granițele făcând imposibile zborurile, chiar și cele private, iar școlile au trecut la procesul de învățare online. Avantajele bogăției materiale individuale au fost anulate brusc, de un virus.
Cadrul OCDE pentru bunăstare nu a fost niciodată mai relevant ca acum, în contextul pandemiei. Criza financiară din 2008 și perturbările politice subsecvente, nemulțumirea socială și tulburările civile din mai multe țări membre ale OCDE au amplificat și mai mult nevoia de politici noi.
biectivele de dezvoltare durabilă ale Organizației Națiunilor Unite au adus un nou impuls eforturilor politice de a pune în prim-plan oamenii, prosperitatea lor, pacea, parteneriatele și sustenabilitatea consumului de resurse naturale. Guvernele naționale recunosc importanța bunăstării din ce în ce mai mult, multe dintre ele concepând cadre de bunăstare similare cu cele ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Unele guverne ale țărilor membre ale OCDE au început, de asemenea, să dezvolte instrumente pentru a integra bunăstarea oamenilor în obiectivele lor strategice sau în stabilirea agendei politicilor publice, precum și în gestionarea proceselor bugetare, exemple în acest sens fiind Australia, Noua Zeelandă și Finlanda.
Față de anul 2010, anul critic al crizei economice, unele componente ale bunăstării măsurate de OCDE s-au ameliorat: venitul disponibil a crescut, există mai multe locuri de muncă, speranța de viață a crescut, oamenii locuiesc în gospodării mai puțin aglomerate, rata omuciderilor a scăzut și, în general, oamenii raportează că se simt mai în siguranță. Cu toate acestea, progresul a fost lent sau chiar s-au înregistrat regrese în alte domenii: relațiile interumane și relația între cetățean și autorități, precum și prezența la vot care a stagnat din 2010.
De asemenea, au scăzut indicatorii referitori la: averea medie a gospodăriilor, performanța studenților la testele științifice ale Programului de Evaluare Internațională a Studenților (PISA), precum și timpul petrecut cu prietenii și familia. În plus, diferențele puternice în funcție de sex, vârstă și educație persistă în majoritatea componentelor bunăstării.
Cum stă România în acest joc?
România nu este membră a OCDE, ceea ce face ca multe date să nu fie disponibile sau să necesite eforturi suplimentare pentru colectare și prelucrare. Cu toate acestea, putem spune că România se înscrie în tendința generală, cu câteva diferențe: ritmul de creștere a venitului disponibil a fost, în general, superior mediei OCDE, dar această realitate a venit la pachet cu un model economic deficitar și slab pe termen lung, bazat pe creșterea consumului provocat de o combinație letală de reduceri de venituri publice, prin reduceri de taxe și impozite, și creșteri de cheltuieli publice.
Acest model a generat inflație și depreciere, România fiind țara cu cea mai mare inflație din Uniunea Europeană. Chiar și în ultimii ani, când țările vestice se luptau cu o inflație negativă, creșterea prețurilor la noi în țară se situa la 2-3% pe an.
Ieșirea din acest model, periculos pe termen lung, de conducere a politicii fiscal-bugetare este imposibil de realizat rapid, trecerea la un model economic mai sănătos urmând a se realiza în timp, presupunând că există voință politică.
Între timp, impulsul inflaționist și presiunea deprecierii cursului de schimb vor continua să existe. Eliminarea bruscă a acestor dezechilibre ar dovedi o imprudență și mai mare în conducerea politicilor economice, deoarece ar genera erodarea competitivității economiei românești, care se va traduce în și mai puține exporturi și o presiune mult mai mare pe cursul valutar și pe inflație. Reducerea dezechilibrelor interne trebuie redusă gradual, dar clar și programat, ceea ce va determina o creștere a încrederii piețelor financiare în economia românească și o reducere a costului finanțării – deja un element care va ajuta la consolidarea competitivității.
O altă componentă din indicatorii de bunăstare este participarea la vot. Deși, în ultimii 10 ani, tendința este una de aplatizare, participarea la vot la alegerile europarlamentare din 2019, de peste 50%, împinge România în topul creșterii gradului de participare. Chiar dacă vorbim despre un vot de revoltă, de descătușare, rămâne totuși observația că societatea românească are resurse nebănuite de mobilizare și de modernizare. Este o societate vie, activă, efervescentă, existând premise importante pentru o nouă direcție conturată de un nou proiect de țară.
Dacă ne uităm la Indicatorul privind Dezvoltarea Umană al Națiunilor Unite[2], România se plasează pe locul 52 din 189 de țări evaluate, imediat după Bulgaria și Muntenegru și înainte de Palau, Uruguay, Seychelles, Turcia și Serbia. Acest indicator se utilizează pentru a pune sub semnul întrebării opțiunile de politică națională, comparând două țări cu același nivel al PIB și indicatorii dezvoltării umane.
De multe ori, aceste comparații conduc la contraste ce pot stimula dezbaterea cu privire la prioritățile politicii guvernamentale. Indicele dezvoltării umane este o măsură sumară a realizării medii în dimensiunile cheie ale dezvoltării umane: o viață lungă și sănătoasă, cu un bun nivel de educație și cunoștințe și un nivel de trai decent. Dimensiunea de sănătate este evaluată în funcție de speranța de viață la naștere, dimensiunea educației se măsoară prin media anilor de școlarizare pentru adulții cu vârsta de 25 de ani. Dimensiunea nivelului de trai se măsoară prin venitul național brut pe cap de locuitor.
Din toate aceste comparații privind ierarhia mondiala după diferite criterii dezvoltate de instituții mondiale prestigioase realizăm potențialul latent, neexploatat al României.
Ce lipsește României?
Un nou proiect de țară, care să canalizeze resursele naționale către un obiectiv agreat, semnificativ, dezirabil și posibil. Singurul proiect de țară în ultimii 30 de ani a fost aderarea la Uniunea Europeană. Odată realizat acest obiectiv, ambițiile noastre economice și politice au dispărut. Un nou proiect ar putea fi legat de aderarea la moneda euro. Noul Pact Verde și strategia de digitalizare lansate de Comisia Von der Leyen deschid noi perspective de dezvoltare a tehnologiilor „verzi”, în care România își poate propune să devină lider regional sau chiar european. Este un foarte bun prilej pentru noi să ne transformăm din „urmăritori” în ceea ce privește industriile dezvoltate în lideri. Noile tehnologii verzi și inteligența artificială sunt în faza de incubator în toate țările, astfel încât România poate miza pe avantajele competitive și, având la dispoziție un cadru economic și legislativ propice, să preia conducerea în aceste domenii.
Politicile economice naționale vor fi hotărâtoare în următorii 2-5 ani, pentru ca accesul la educație și servicii medicale al populației, în special al grupurilor vulnerabile, să crească în mod real, iar indicele privind bunăstarea și dezvoltarea umană să releve o traiectorie ascendentă evidentă și ireversibilă. Resursele umane și financiare interne trebuie combinate cu resursele financiare primite de la Uniunea Europeană, asigurând astfel trecerea României, pe termen lung, în eșalonul țărilor bogate. Astfel încât, în 5-10 ani, sutele de mii de copii care se culcă flămânzi, sutele de mii de gospodării fără apă curentă, sutele de localități fără dispensar, teatru, librărie și bibliotecă și milioanele de români în pribegie să rămână o amintire.
[1] Landes, David S. „Why Are We So Rich and They So Poor?”, The American Economic Review 80, no. 2 (1990): 1-13 http://www.jstor.org/stable/2006534.
[2] http://hdr.undp.org/
Anca Dragu a fost ministru al Finanțelor Publice între noiembrie 2015 și ianuarie 2017.
