Citesc de câteva săptămâni opinii care mă plictisesc, pentru că învârt aceeași marotă. Potrivit acestora, politica monetară are rol definitoriu, nu e bine cum e implementată, însă nu prea se spune cum trebuie făcută.

Iar ceea ce omit analiștii constant din discurs este politica fiscală, adică cea de-a doua ramură a mixului fiscal-monetar. Fără a mai pune la socoteală că de politica structurală nu pomenesc nimic, ca și cum n-ar exista.

Dar, în ciuda acestui fapt, au fost ani întregi în care fiscalitatea a crescut cu procente importante. Ce relevanță poate să aibă o jumătate de procent la nivelul ratei dobânzii de politică monetară, pe lângă cât de mare e influența impozitelor?

Și pentru că analiștii reiau la nesfârșit același film, mă văd nevoit să repet și eu ceea ce am scris recent.

Când dinamica prețurilor de consum este negativă, iar cea din întreaga economie – reflectată de deflatorul PIB – pozitivă, ca urmare a impactului taxării, la ce ar trebui să reacționeze banca centrală?

Dacă s-ar uita la deflator ar fi necesar să crească dobânzile pentru a combate efectul taxelor și să încerce să genereze economisire în mod forțat. Însă acționând în acest fel asupra cererii agregate, inflația la consumator s-ar duce mai mult sub cea din întreaga economie.

Dar ce s-ar întâmpla dacă dobânzile s-ar duce mai repede în jos? Dacă ar urma o curbă accentuat descendentă, ar descuraja substanțial economisirea și ar provoca o virare rapidă a economiei în sfera neînregistrată, care s-ar materializa în reducerea încasărilor bugetare și descurajarea investițiilor.
Iată două exemple de politici prociclice. De aceea, singura variantă anticiclică pentru politica monetară e cea actuală, când dobânzile stau între inflația pe minus și deflatorul pe plus, situație în care poate avea loc o mutare a greutății creditării dinspre valută către lei, pe fondul unei stabilități a cursului de schimb, cu rol stimulator.

Dacă însă zicerile analiștilor se mențin în aceeași cheie caragialescă „să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimica”, dacă politica monetară rămâne pentru ei determinantă și n-aduc vorba de fiscal sau structural, nu identifică principii și cum trebuie să se modifice paradigma, înseamnă că doar doresc scaunul altuia. După care, eventual, banca centrală să „albească” toate inițiativele politicienilor, oricât de vicioase ar fi. Oare de asta se face atât de mult tapaj, ca să se suprapolitizeze o instituție?

Dar apropo de oamenii politici, că până acum am vorbit doar de cei ce sunt dispuși să adopte orice punct de vedere ca să-și atingă interesele personale, analiștii, haideți să-i aducem în discuție și pe cei care când au avut puterea să legifereze o aberație au făcut-o. Din câte se observă, ei au trecut la următorul nivel, să facă posibil să fie dați în judecată și bancherii centrali, precum cei comerciali.

Ca să detaliez, după ce se invocă o speță corectă din punct de vedere principial, măsurile de aplicare cad în derizoriu, deoarece chestiunea e „aruncată” pentru a fi soluționată într-o sferă unde nu există expertiză. Iar dacă rezolvarea nu are legătură cu raționalul/expertiza, ci doar cu emoționalul, apar mari semne de întrebare legate de profilul moral al celor ce au avut capacitatea să ridice o chestiune din punct de vedere principial, însă o soluționează abuziv. E ca o minciună prin omisiune.

Românilor încearcă să li se inoculeze ideea că dezbaterile din spațiul public, văzute în ultima perioadă, sunt o încercare de a reforma în mod real, dar nepotrivirile pe care le-am sesizat vădesc faptul că ele vizează forma, fără să se preocupe de fond. Iar personajele ce sugerează că ar fi reformatorii României sunt foarte ușor de combătut, fiindcă fac apel, indiferent că-s specialiști sau nu, la abordări emoționale.

DISTRIBUIȚI
Ionuț Bălan este jurnalist independent, fost redactor șef al revistei Finanțiștii, publicist la Jurnalul Național, Săptămâna financiară, Piața financiară, Curentul, Bursa, Evenimentul zilei. Mai multe materiale de același autor, pe http://bloguluibalan.ro